lundi 10 août 2009

Sharon Stone de Techirghiol

Când a venit cu propunerea să mergem câteva zile la Techirghiol, despre care tot auzisem şi care mi-a tot fost recomandat de-a lungul timpului, fiindu-mi descris ca un loc miraculos menit să-mi rezolve orice problemă, indiferent de natura ei, mama zâmbea într-un fel anume pe care abia acum îl înţeleg. Habar n-aveam pe atunci ce ascunde chipul acela entuziasmat şi îngrijorat deopotrivă.

Nu am stat prea mult pe gânduri, întrucât nu mă aflu într-un moment în care să-mi permit să refuz propuneri de a părăsi cei patru pereţi ai camerei mele. Ba dimpotrivă. Ca atare, nu am ezitat să răspund afirmativ, hotărâtă să le însoţesc, pe ea şi pe mătuşa mea, într-un loc pe care toată lumea mi l-a lăudat şi în care tocmai de aceea nu cred foarte tare. Sunt sceptică de fel, cu atât mai mult când vine vorba despre proprietăţile curative ale nu ştiu căror izvoare, plante, nămoluri şi aşa mai departe.

Mi-am păstrat entuziasmul până în clipa în care am ajuns la pomul lăudat, deşi fusesem nevoită, cu puţin timp înainte de asta, să înfrunt şi să depăşesc un detaliu ce mi s-a părut în primă instanţă înspăimântător. Mi-a fost dezvăluit faptul că aveam să văd o mulţime de „fetiţe” goale, care mai de care mai apetisante. Nu-i nimic, mi-am zis, în definitiv mereu am susţinut sus şi tare că trupul unei femei are ceva din armonia, emoţia şi candoarea perfecţiunii şi că este cu mult mai plăcut, vizual vorbind, decât orice altceva. M-am înşelat. Amarnic, chiar.

Acum regret şi sufăr, în egală măsură. Mă aflu în perioada post traumă, dacă o pot numi aşa, şi îmi doresc foarte tare să mă recuperez. Sunt momente în care cred că niciodată nu voi mai fi la fel, că orizonturile mele s-au lărgit considerabil, şi că, de nu ar fi fost experienţa de patru zile ce oricum mi-au dat impresia unei eternităţi, aş fi trăit în continuare într-o linişte falsă.

O fi fost şi pudoarea mea de vină, cu toate că ea se manifestă doar atunci când este adusă în discuţie propria-mi goliciune. Niciodată nu mi s-a întâmplat să roşesc la vederea unui trup gol aparţinând unui străin. Şi totuşi, mi-a fost imposibil să rămân neatinsă de privelişte. Oriunde mi-aş fi întors privirea, peisajul era acelaşi. Dezolant, pe alocuri, chiar înspăimântător, dacă aş fi fost un ţânc de câţiva anişori. Trupuri dezgolite, întinse sub soarele ce părea să fie în asentimentul meu, contorsionate în fel şi fel de poziţii demne de toată lauda, ori eşuate lasciv, unele lângă celelalte, dovedind cea mai sinceră şi ingenuă nepăsare de care ar fi cineva în stare. Unele mai leneşe decât celelalte, altele în imposibilitatea de a se mişca de colo, colo, din cauza unui surplus de greutate ce le ţinea, pentru câteva ore, la sol.

Am descoperit, de altfel, că ceea ce eu credeam că face parte dintr-un tipar general valabil, „cosmetizat” pe de o parte după voia lui doamne-doamne, pe de altă parte după posibilităţile fiecăreia dintre noi, este departe de aşa ceva. Trupul pe care îl vedeam până nu demult ca fiind întruchiparea perfecţiunii s-a transformat, dintr-odată, în expresia dezgustătoare a multitudinii de forme pe care nu aş fi fost în stare să mi le imaginez.

Nu aş putea reproduce, dintr-un bun simţ pe care am reuşit să mi-l păstrez, cuvintele pe care le-am atribuit, şoptind, tuturor doamnelor ce îmi arătau, într-un fel sau altul, viitorul. Dar imaginile acelor zile mi-au rămas bine întipărite pe retină şi estimez că mă vor bântui multă vreme de acum încolo.

Doar Sharon Stone, pe coperta revistei franceze Paris Match, mai poate recompune speranţele mele cu privire la un viitor mai luminos. Îmi păstrez picioarele pe pământ, conştientizând aportul „trucurilor” la care fotografii apelează în cazul unor femei ce vor să arate impecabil, în uşoară discrepanţă cu realitatea, dar totuşi... Are 51 de ani şi arată încă senzaţional, cum probabil şi doamnele de Techirghiol au visat, cu decenii în urmă, pe vremea când kilogramul în plus era motiv de îngrijorare, şi nu de sărbătoare.

Basm despre involuţie

Orice tren ajunge la destinaţie atunci când trebuie, mai puţin cel în care mă aflu eu. Am încercat să-i conving pe ai mei de adevărul incontestabil al acestor cuvinte cu ţ! argumente, dar în zadar. Şi oricâte exemple concrete le-aş aduce, se încăpăţânează să nu-mi dea crezare. Mai mult decât atât, se străduiesc să găsească fel şi fel de motive pentru care eu am un asemenea ghinion şi care îl fac să fie mai puţin „ghinion” decât este în realitate.

De câte ori mi se întâmplă să „păţesc” ceva, orice, sau când prezenţa mea devine factor perturbator într-un eveniment ce se desfăşoară în mod normal fără peripeţii, îmi amintesc de „Fata cu pieze rele”. S-ar putea ca memoria să-mi joace feste, dar cred că basmul mi s-a descoperit acum foarte mulţi ani – atât de mulţi că pare să se fi întâmplat într-o viaţă anterioară – în paginile unei cărţi de Petre Ispirescu. Mi-e la îndemână să verific, aşa că nu precupeţesc vreo clipă. Arunc o privire pe cuprins şi constat cu stupoare că nu am răbdare să-l citesc. Primul lucru care îmi vine în minte este că îmi lipseşte Ctrl+F-ul tastaturii, ce m-ar fi ajutat să nu irosesc prea mult timp. Preţios, de altfel.

Deschid messenger-ul, devin available, dau dublu click pe numele meu şi tastez furioasă „b-(„. Pentru cei ce nu au încă sufletul pângărit de invazia păgână a emoticoanelor, aflaţi că mă pedepsesc pentru ceea ce am ajuns să fiu, însă virtual, că aşa îmi şade bine. Mai mult decât atât, iau cartea în braţe, cu sfinţenia cu care ar fi trebuit să o fac de la bun început, cerându-mi iertare umil, şi urmăresc cuprinsul rând cu rând, până ajung la cel care mă interesează. Neîndoielnic, am avut dreptate.

Şi ca să nu mă îndepărtez prea mult de subiect, reiau: mă simt precum fata cu pieze rele. Sau cu una, cel puţin. Trenurile întârzie toate din cauza mea. Nu găsesc o explicaţie logică, în stare să susţină o asemenea afirmaţie, dar este că cert ca ea se bazează pe constatări repetate.

Aşa că mă resemnez în tăcere, căci nu am cum altfel, rămânând cu privirea pironită pe afişajul ce se află la câţiva metri în faţa mea şi care mă anunţă că întârzierea este de 30 de minute. Le-am spus eu că aşa se va întâmpla, iar statisticile făcute rapid în minte, pe baza unui număr nesemnificativ de călătorii recente ale unora şi altora, cunoscuţi lor, necunoscuţi mie, au fost combătute fără drept de apel (până la următorul episod).

Nici că se putea mai rău: simt foame, ceea ce este ciudat, dar şi mai ciudat este că recunosc senzaţia, căci ea mi-e de multă vreme străină, simt pleoape greoaie ce ar vrea să nu se mai ridice pentru următoarele câteva ore, simt genunchi moi ca urmare a pilulei ce are să-mi ţină loc de mic dejun. Simt un pic de dor peste toate astea, dar tragic este că simt şi altceva. Doar că am bagaje şi în locul acela nu vreau şi mi-ar fi oricum incomod să cobor. Mă sfătuiesc telefonic cu privire la soluţiile pe care le am la dispoziţie şi închei conversaţia bombănind, dar căzând de acord cu interlocutorul că nu ar fi înţelept să las bagajele în seama unei persoane,alese mai mult la nimereală, decât pe sprânceană, pentru nu mai mult de zece minute.

De îndată ce conversaţia ia sfârşit, îmi încredinţez bunurile unei domnişoare cu care am împărţit acelaşi metru pătrat în ultimul sfert de oră. Ţine în braţe o carte, dar pare să citească mai degrabă dincolo de rândurile ei. O trezesc din starea în care se află de vreme bună şi îmi răspunde rapid „da”, zâmbind automat, dar nu sunt sigură că a înţeles de la bun început dorinţa mea. Poate că, văzând că mă îndepărtez vioi, a realizat că următoarele minute îi vor fi compromise, cu sau fără voia ei.

Am găsit-o păzind cu străşnicie valiza pe care m-am bucurat să o revăd, ca după o neaşteptată coincidenţă. De parcă niciuna dintre noi nu ar fi trebuit să se mai afle acolo, şi totuşi, printr-o minune, suntem din nou faţă în faţă. Un sentiment de recunoştinţă, dar în egală măsură de satisfacţie, căci intuiţia mea nu a dat greş, mă face să zâmbesc politicos şi să mă angajez într-o conversaţie naturală, deloc de complezenţă, cu un personaj ce m-a cucerit deja.

Nu ştiu cum şi de ce, dar ajungem să discutăm despre Naşi. Despre „never been there, never done that”, comun amândurora, despre teama de a comite acte ilegale, despre credinţa, din ce în ce mai bine înrădăcinată, cum că e mult mai bine să „never say never”. Despre curajul de a urca în tren fără a fi trecut în prealabil pe la casa de bilete, mereu al altora, niciodată al nostru. Despre dorinţa mea (căci a rămas la stadiul de dorinţă, coborând de la rangul de convingere de nestrămutat) de a nu face niciodată aşa ceva.

Discutăm din inerţie. Ajung să aflu o poveste care îmi dărâmă definitiv sistemul de valori şi care mă desfiinţează, încă o dată. Sunt un om slab şi ştiu că, dacă nu ar fi alţi oameni în preajma mea, aş fi sortită pierzaniei. Cred cu tărie că am nevoie permanentă de însoţitor. Căci, dacă aş fi avut unul, cu siguranţă nu aş fi ajuns să bat cu pumnul în masă, pretinzând ca fata asta să ajungă acasă, orice-ar fi. Mi-am pledat cauza pe cât se poate de convingător, stârnind valuri de compasiune pe figura până atunci crâncenă a Naşului. Ba chiar câştig pe mai multe fronturi: simpatia individului, promisiunea că banii îmi vor fi restituiţi (smulsă fetei deja mute de către acelaşi individ), un nou personaj în agenda telefonului, eliberarea de sub tirania etichetei„piază rea”, şi un pachet de şerveţele pe care l-am refuzat politicos. În definitiv, tot ce aveam de făcut în toaleta vagonului 25 era să-mi duc pe ultimul drum „impresiile de om cu principii”. À Dieu!

Memorabil, frate!

Mă toropesc cele patruzeci de grade, toate Celsius şi toate inoportune, deşi mie vara îmi merge bine. Oficial şi nu numai. Mă toropesc poate şi pentru că este prima vară când m-am lăsat bronzată de soarele prefăcut şi îmbâcsit de pe cerul unui oraş al cărui farmec mi-l însuşesc – invariabil – începând cu 1 Octombrie al fiecărui an. Din păcate, creierul meu este setat de aşa natură că acum mi-e imposibil să-l împac cu ideea. Tot ce pot face este să-i repet încontinuu că eu îl ştiam rezistent la condiţii meteorologice din cele mai aspre şi că nu mă poate dezamăgi tocmai acum.

Zic tocmai acum, pentru că este un „acum” aparte, cum nu mi-a fost dat să mai trăiesc de multă vreme. Mă plimb de aiurea pe străzi pe jumătate asfaltate, peticite din loc în loc şi prăfuite. Seamănă într-o oarecare măsură cu bulevardul ce se deschidea în faţa ochilor mei în fiecare dimineaţă a anului trecut, atunci când îndrăzneam să scot capul pe geam. Mi-e greu să înaintez, poate şi de lene, dar nu renunţ. Trece o creatură uriaşă pe lângă mine, aproape azvârlindu-mă în gardul unei case ce stă să cadă. Trece nepăsătoare de existenţa celorlalţi participanţi la trafic, dar ce mă enervează şi mai tare este că, în ciuda gabaritului, este cu mult mai sprintenă decât mine. Voinică, ar zice cineva acum, râzând cu gura până la urechi. Chiar de-aş avea vreo intenţie să o prind din urmă, nu am sorţi de izbândă. Femeia are fix surplusul de energie care face diferenţa.

Merg mai departe şi trec cu vederea. Dar îmi promit că un episod viitor asemănător cu acesta nu va rămâne nepedepsit. Nu au trecut decât câteva secunde de la clipa în care am luat decizia de a fi mai fermă cu cei din jur atunci când aceştia mă vor mai îmbrânci în drumul lor grăbit către aprozarul din colţul străzii, când o altă creatură îşi face apariţia, de data aceasta într-un mers anevoios şi plictisit. Îmi vine până la şolduri, şi Dumnezeu ştie că şansele ca acest lucru să se întâmple sunt foarte mici, întrucât sunt una dintre acelea ce află printre ultimii că plouă. Dar îmi vine până la şolduri, poate şi pentru că nu pare să aibă mai mult de 10 ani, ceea ce ar explica, evident, lucrurile. Îmi vine, insist, până la şolduri, dar este un monstru de copil. Pare a fi un balon ce nu se rostogoleşte din simplul motiv că, din fabricaţie, a fost prevăzut cu un defect inexplicabil, două picioare, pe care s-a gândit să le şi folosească, dacă tot sunt în dotare. Mă minunez, mai ales că balonul se înfruptă lacom dintr-o îngheţată roz pe care tare mi-ar fi plăcut să i-o trântesc la pământ. Pentru a doua oară, orice reacţie îmi este interzisă. Mă trezesc din stupefacţie abia când copilul a răcnit din toţi rărunchii după creatura ce gonea deloc stingheră, eliminând obstacolele umane din calea ei, aşa cum făcuse cu puţin timp în urmă şi cu mine.

Este cald şi găsesc că doar vremea este de vină pentru tot ce se întâmplă. Probabil şi pentru ceea ce se înfăţişează chiar acum în faţa mea: caroseria unui fost Lexus, probabil mândru de el, îngâmfat pe alocuri, ori poate modest, ca un semn de maximă bizarerie. Nu poţi, oricât de bogată ţi-ar fi imaginaţia, să reconstruieşti silueta maşinii, deoarece interiorul carbonizat nu permite stabilirea originii sau a identităţii. Doar logo-ul inconfundabil mai conferă mormanului de fiare statutul pe care l-a avut înaintea nefericitului eveniment, călcat în picioare, în plus, de o coajă de banană atârnând de portieră.

Nu mai departe, o pereche de ochi albaştri şi un zâmbet absolut fermecător, mă transformă într-un vânător de temut. Sau aşa ar trebui să se întâmple, dacă tricoul roz nu mi-ar da de gol intenţiile nevinovate. Şi astăzi mă întreb care a fost ordinea cronologică a două evenimente marcante din ultima perioadă: contactul vizual cu personajul amintit şi obsesia pentru „is this... is this the life?”. Eu ştiu pentru ce pledez, dar cei din jur s-ar grăbi să mă contrazică, pentru că „e o tradiţie p-aici de când noi suntem mici”... credem ce vrem şi ce ne place.

În intersecţie, femei cu bustul mare şi tricouri de lycra mulate pe formele deloc apetisante, în culori ţipătoare, îşi prezintă oferta de pepeni galbeni, garofiţe şi alte câteva buruieni ce vor rămâne, cel puţin pentru mine, în anonimat. Nu mai suport, dar orice-ar fi, nu mă retrag din viaţa asta. Nu încă, frate!