ichi-go-ichi-e

À toi seul, mon ami!

2011-07-05T21:01:00.000+03:00

Bunicul din partea tatălui meu n-a fost niciodată un om bătrân, nici măcar în cel de-al optzeci şi cincilea an al vieţii sale, care doar dintr-o întâmplare nefericită a fost şi ultimul. Nu ţin minte să-l fi întrebat vreodată ce vârstă are, iar el să fi răspuns, cu seriozitatea specifică unui octogenar respectabil, cu adevărul, numai adevărul, nimic mai mult decât adevărul. Optsprezece, spunea el mereu. Vreme de un sfert de secol – cât viaţa mea şi-a lui s-au intersectat – el a trăit un majorat continuu.

Şi mi-a fost tare drag de el, cu tot cu felul lui copilăresc de a vedea mersul firesc al lucrurilor şi-al vieţii proprii, dar mai ales cu teama, uneori imperceptibilă, alteori forţat evidentă, de boala care să-l imobilizeze la pat, de singurătate şi, până la urmă, de moarte. Mi-a fost atât de drag (se poate să-mi fi fost prea drag) încât acum, că nu mai e, nu îmi găsesc, nici de aş vrea, liniştea. Iată, îmi spun cu vocea gâtuită, nodul în gât! Simte-l cu tine toată!

Dar cel mai grav este că am rămas cu o sensibilitate care mi-e foarte incomodă, dar care, într-un fel bizar, mă ţine în continuare conectată cu el. Şi această sensibilitate importunează cum nu se poate. Căci bătrâni bolnavi şi singuri se găsesc la tot pasul, dar mai ales la tot pasul meu. Am început să cred că-i o conspiraţie nefericită la mijloc, căci prea mă urmăresc necontenit figuri ridate şi ochi rugători ce-mi amintesc de omul ce cândva a fost şi astăzi nu mai este. La început, mă opream cu lacrimi în ochi, întinzându-le prea puţin comparativ cu ce şi cât ar fi avut nevoie şi neînţelegând ce fel de oameni se pot afla în spatele acestor destine nefericite. Acum, însă, testez o atitudine indiferentă care-i menită să-mi facă viaţa mai uşoară, deoarece, până la urmă gestul frumos nu se amplifică dacă e însoţit de lacrimi de compasiune.

Nu pot pricepe şi nici nu concep să existe motive plauzibile pentru ca un om ajuns la vârsta la care ar trebui să se lepede conştient şi fericit de orice grijă să fie nevoit să întindă mâna (poate umil, poate arogant, după cum îi este felul), complăcându-se într-o poveste cu şi despre cerşetori la care nu s-ar fi gândit vreodată.

Îmi amintesc de demnitatea lui şi îmi dau seama cum l-ar fi zdruncinat un astfel de statut, de om al nimănui, de om al străzii şi al trecătorilor, pe care doar mila unora şi-a altora l-ar fi putut menţine pe linia de plutire. Este absurd. Şi de aceea nu înţeleg cum oamenii se transformă în neoameni şi îi tratează pe cei asemenea lor cu o atotputernicie îngâmfată şi răzbunătoare care nu face bine nimănui. Şi tot de aceea m-am arătat excesiv de înverşunată, scoţând colţi de care cei din jur nu mă credeau în stare, când mi-am dat seama că, de-ar fi să fie cazul, există oameni ce mai degrabă ar întinde o mână de ajutor unui copil perfect sănătos şi supradotat (sau cel puţin cu un minim de potenţial ce ar putea fi exploatat în viitor), spre a-i înlesni calea către un succes mai facil (a se înţelege aici copil care să-şi merite banii, dovedindu-se în final o investiţie profitabilă) decât unui bătrân care, spre marele lui nenoroc, nu mai are puterea de a produce nimic. Pragmatic, zice-se.

Şi-mi cer iertare acum pentru vehemenţa cu care m-am împotrivit, susţinând sus şi tare că aşa ceva nu este posibil într-o lume normală, dar am gândit cu sufletul şi nu pot gândi altfel. Aşa cum, demult (de demult de tine taica îmi spunea mereu poveşti), cântând colinde în faţa unor bătrâni „condamnaţi” să-şi petreacă restul zilelor într-un azil, două copile (fetiţa ce eram pe-atunci şi cea mai bună prietenă a ei) plângeau în hohote: una de dorul bunicii abia plecate dintre cei vii, iar cealaltă de dorul căţeluşei lovite, cu aproape un an în urmă, de o maşină ce-şi vedea de treaba ei într-o grabă ce i-a curmat zilele prematur. Da, suferinţele şi empatiile diferă de la poveste la poveste.

Iar povestea mea este a unui om căruia îi lipseşte până la pragul nebuniei un alt om. Tu, moşule, ai lăsat aşa un gol, că n-ai habar ce dor mă doare!

Incredibilele 24 de ore ale micului Hitler

2011-04-20T01:58:00.000+03:00

În dimineața asta, dresurile de culoarea piersicii îmi fac cu ochiul ostentativ. La cât de lasciv atârnă de spătarul scaunului, reușind să se distingă în mormanul dezordonat de haine, mai-mai să nu îi iau în seamă. Au însă noroc, căci între acel vino-ncoa pe care fără doar și poate îl au (ba chiar cu vârf și îndesat) și euforia-mi neobișnuită din acest început de zi destul de întunecatexistă o chimie pe care n-aș putea-o ignora. E-un quelque chose ce stârnește și impune acțiune.

Dar ce nesăbuință să-mi las gambele descoperite, lepădându-mă de cizmele în care le-am sufocat o iarnă-ntreagă și urând un bun venit forțat primăverii, în pași timizi de balerini! Căci iubitori de modă și frumos se găsesc la orice pas, chiar și – ori poate cu atât mai mult - la orice pas timid de balerini. Iar ei, iubitorii de modă și frumos, se înțelege, răsar încă din zorii zilei din Dacii neîncăpătoare pentru suflete de bărbați cum nu se poate de simțitoare și de zgomotoase, precum o turmă de adolescenți aflați la pubertate târzie. Și pentru că niciodată un singur claxon, fie el și răgușit, nu este suficient pentru a-i arăta unei domnișoare stima nemărginită, e musai ca Dacia, în hohotele de râs ale domnilor și întru spaima purtătoarei dresurilor de culoarea piersicii, să-i taie acesteia calea, oferindu-le ocazia să-și manifeste încă o dată admirația, mai degrabă onomatopeic și grotesc.

***

Se mai întâmplă să te saturi de cei patru pereți ai camerei tale și să gândești spontan o evadare. Tu o plănuiești de ceva vreme încoace, dar gândul gestului necugetat îți dă o stare de bine pe care nu ai mai trăit-o de prin generală, când, pe furiș, făceai temele colegilor prin telefon, asumându-ți riscul unei facturi ce îți va atinge serios economiile. Și-atunci alegi un loc despre care ai tot auzit, un loc din și în care ies și intră oameni neîncetat și pe care trebuie să îl încerci, spre binele conversațiilor de a doua zi, când va trebui să etalezi cu multă grijă programul încărcat al serii trecute. Este un pub irlandez care te atrage prin decorul ingenios, dar care se descoperă mincinos trecătorilor curioși, căci surprizele apar prea târziu. Îți primești cocktail-ul pe care îl așteptai cu sete și entuziasm mai diluat decât ai fi fost în stare să ți-l imaginezi, iar scaunul prietenului tău, plecat într-o scurtă călătorie impusă de frig și de o halbă de bere, dispare într-un moment de neatenție, fără ca spoliatorul să se fi făcut simțit în vreun fel. Poate că, dintr-un exces de toleranță, ai putea zâmbi rece și chiar ierta micile scăpări, dar dialogul dintre ospătărițe, purtat în gura mare, este deja prea mult. Cocktail-ul mi-e apă chioară, Gavroche va sta în picioare, dacă a săvârșit greșeala de a-și ”rezolva” problemele fiziologice, iar astea sunt lucruri pe care deja le-am acceptat tacit. Dar ”vai! ce buze ai tuuuu!”, ar fi sunat cu mult mai bine-n șoaptă, ca o declarație misterioasă și complice între două domnișoare ce-ar fi făcut mai bine să se preocupe de slujba pentru care cel mai probabil sunt plătite și azi.

***

Și nu, cele 24 de ore incredibil din viața micului Hitler contemporan nu se încheie aici, pentru că astrele s-au aliniat în așa fel încât ziua asta să fie de departe cea mai urâtă zi. Când auzi, vuind în tot metroul, ”Solo, solo! Pentru toate fetele grăsuțe din vagoane!”, nu-ți vine decât să te ciupești spre a te trezi din ceea ce trebuie să fie un coșmar. Și da, o astfel de dedicație răsună în metroul bucureștean, pe ritmuri manelist-zgomotoase, și nu din vina domnului care îl poartă prin tunelurile groazei zi de zi, ci din vina unor ”turme” de teribiliști (a nu se confunda cu amatorii de frumos din Dacia de mai devreme, dar a se lua în considerare ipoteza unor rădăcini comune) care au deturnat practic metroul punând stăpânire pe cabina liberă, din ultimul vagon, la ceas de seară, și hotărând să-l transforme într-un circ ce trântește civilizația și ordinea de nu se văd. Noroc că băiețeii nu au avut decât gânduri pașnice, muzicale. Curat noroc!

***

Și-atunci îmi zic, cum o fac din ce în ce mai des, că-i rost de-un dram de dictatură, la naiba, căci e clar că unii dintre noi nu știu să-și folosească libertatea. Și mi-aș cam scoate mustăcioara de mic Hitler din buzunar de-aș ști că ar face vreo diferență. Mi-e teamă însă că-i în zadar, căci n-ar avea credibilitate nici cât negru sub unghie o mustăcioară de mic Hitler purtată pe ici, pe acolo, de o pereche de dresuri de culoarea piersicii, nu-i așa? Să mă scobor, zic, cu mustăcioara pe pământ!

Caut cerul stelelor care cad

2011-03-13T02:41:00.000+02:00

Mereu sunt pe fugă atunci când vreau să-mi iau rămas bun de la el. De cele mai multe ori, mă îndeletnicesc cu mărunţişuri la care refuz să renunţ, reducând timpul pe care i l-aş putea acorda la două, trei minute, laconice până la nesimţire şi încheiate apoteotic într-o îmbrăţişare scurtă. Îl pun să-mi promită încă o dată cei „100 de ani cel puţin”, îi fac cu ochiul ştrengăreşte şi-mi văd de drum. De viaţă, de povestea mea.

De data asta, însă, mă roagă să mai stau. Mă trage de mână uşor, dar ferm, aşezându-mă foarte aproape de el. E timorat cum nu l-am mai văzut niciodată şi se fâstâceşte. Nu mă priveşte decât după primele cuvinte, căpătând curaj odată cu zâmbetul din ce în ce mai larg de pe figura mea tâmpă. Îmi spune să fac ce vreau, dar să fac în aşa fel încât să fiu o mireasă suplă. Pentru că miresele aşa sunt frumoase. Suple. Râd în hohote, deşi înăuntru sunt un pic crispată, dar îl asigur că nu are motive de îngrijorare şi mă retrag, curmându-i discursul stingher.

A fost ultima dată. Şi-acum mă privesc obsesiv în orice oglindă prind în cale şi-mi văd talia – subţire – şi vreau să i-o arăt. Vreau să-i arăt că m-am ţinut de cuvânt, dar nu mai am cui. Cică stelele care cad nu pier / stelele care cad se duc pe un alt cer. Îhîm, să-mi arate şi mie cineva cerul ăla, că eu îl caut, îl tot caut, şi nimic! Asta-i poveste pentru copii, pentru fetiţa căreia îi împleteai cândva părul, iar eu nu mai sunt copil. Sunt o mireasă cu talia subţire şi cică frumoasă, cum spunea el. Dar habar nu avea că miresele nu sunt frumoase cu lacrimi în ochi.

Poftim necaz, domnule bunic!

Abandon

2011-01-22T03:06:00.000+02:00

Mă răscoleşte-un dor nebun de colţul meu de poveste, dar am neputinţa în oase şi-n suflet. Nici n-am avut inspiraţia lui Hansel spre a mă putea întoarce după o convalescenţă prea lungă, dar nici lacătul nu mai ştiu a-l descuia. Fir-ar!

Nod în gât

2010-08-20T00:40:00.001+03:00

Dar ce să răspunzi unor ochi de bărbat aproape emoţionat, dacă n-ar fi fost mai degrabă curios, şi unor mâini îndrăzneţe apropiindu-se deloc discret, şi totuşi nici incomod, de pântecele ascuns astăzi mai mult ca niciodată? Ce cuvinte să rosteşti acelui zâmbet spontan ce nu cerşeşte altceva decât confirmarea celei mai tandre bănuieli ce s-a-ndreptat vreodată către tine? Căci nu, pântecele-ţi nu este locuit de nicio Andradă blond-cârlionţată, cu ochi albaştri de niciunde moşteniţi. Şi parcă-ţi pare rău, aşa, pe nepusă masă, şi parc-ai vrea să inventezi pe loc ceea ce fix acum nu ai, spre a nu dezamăgi zâmbetul din faţa ta.

Mai rău e că, dintr-odată, din tălpi urcă vertiginos spre partea stâng-toracică suspinul celui ce, de luni bune încoace, întoarce capul după fiece pui de om ce-i iese pe neaşteptate în cale. Te-ncearcă pe tine, femeie-la-început-de-drum, un simţ patern cum nu s-a mai văzut. Şi-l întorci pe toate părţile, şi-l arunci cât colo când ţi se face frică, şi-apoi îl priveşti cu coada ochiului şi ţi se face milă, şi-atunci îl ridici, îl scuturi de praf şi-l aşezi cu grijă în buzunarul cămăşii largi ce a stârnit tot acest haos neobişnuit.

Ce mai întâmplare, nu-i aşa, să simţi întâi şi-ntâi însufleţirea-i paternă ce n-are, fără doar şi poate, ce căuta în trupul de copil-azi-cândva-mamă!

Ochi mici de om mare

2010-08-15T23:23:00.003+03:00

Cu nişte seri în urmă, am pus capul pe pernă fiind mai copilă ca toţi copiii. Şi nu pentru că aş creşte într-un an cât alţii în zece, căci asta se-ntâmpla doar în basmele lui Ispirescu, dar dimineaţa, a doua zi, mi s-au deschis fără să vrea ochi mici şi dezorientaţi, de om mare. Nici nu ştiau să privească, nu ştiu, ce-i drept, nici acum. Şi totuşi, nerăbdători să cuprindă şi să descopere lumea în noile haine, s-au năpustit în toate colţurile, au scotocit până la lacrimi de deznădejde, au importunat într-atât încât au fost daţi afară cu zgomot, s-au furişat spre a surprinde bucurii altfel inaccesibile.

Nu s-au târât, n-au mers de-a buşilea şi nici n-au acceptat mâinile întinse către ei, aşa că acum, la atât de puţin timp de la marea schimbare, lâncezesc şi atât. Şi habar n-au ce să facă – şi nici n-au pe cine întreba – cu „noul” din jurul lor. Inele pe degete ce strălucesc a uniri până nu demult înspăimântătoare, pui de oameni dragi, oameni cu care au crescut şi pe care nu şi i-au imaginat vreodată în posturi atât de serioase, planuri de zboruri către zări îndepărtate, zboruri ce dezrădăcinează definitiv şi responsabilizează.

Sărmani ochi ce v-aţi deschis "mari" într-un trup ce simte atât de mic şi simplu! Dar ce noroc pe tine, trup cotropit, că oamenii mari ce te privesc şi te adulmecă a curiozitate, nu văd aşa cum trebuie şi nici nu ştiu a citi vârsta de dincolo de el! Căci de! lor le e teamă de timp şi de trecerea lui. Aşa c-or să te vadă cum nu mai eşti, trup de puştoaică cu ochi mari. Măcar atât, femeie, măcar atât...

Dadaism cu gust de punch Dostoievski

2010-04-24T12:08:00.000+03:00

Cu vreo patru ani şi jumătate în urmă am simţit pentru prima dată părerea de rău că mi-a fost dat să cunosc un anume om, nu doar frumos, dar mai ales limpede pe dinăuntru, mai târziu decât mi-ar fi plăcut mie, mai târziu decât ar fi fost necesar şi înţelept. Dar lucrurile se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple, indiferent de ceea ce îndrăznim noi să ne imaginăm ori de pretenţiile cu care vandalizăm ori de câte ori avem ocazia bunele intenţii ale Celui-de-Sus.

Multă vreme am susţinut vehement că acela ar fi fost singurul om care mi-a lipsit în primii douăzeci de ani de viaţă, singurul om ce-ar fi trebuit să fie, dar n-a fost, şi de-a cărui prezenţă am fost privată cu bună ştiinţă de către cel ce veghează la bunul mers al lucrurilor. Teoria nu mi-a putut fi zdruncinată de niciun argument, căci statornicia gândurilor odată conturate îmi împiedică ochii să mai vadă în jur. Un văl născut din preaplin de iubire şi admiraţie pentru acel anume om a făcut ca restul pământenilor frumoşi, hărăziţi cu dramul acela de ghinion ce i-a adus în calea mea, să fie de îndată transformaţi în oşti din ce în ce mai numeroase de ei şi ele neindividualizaţi.

Dar vremea trece, oamenii se schimbă, vulcanii până nu demult cuminţi simt brusc furnicături în tălpi şi decid să erupă, norii negri umbresc cerurile suferinde şi aşteptânde de albastrul deschis al zilelor de vară toride, iar unele gânduri nu se pierd definitiv, dar se mai scutură de consistenţa şi avântul de odinioară. Ochii sunt întredeschişi, mai nou, porţile către înăuntrul locuit până azi doar de către acest anume om nu mai sunt ferecate, muşchii se relaxează, deşi-s încă timizi şi păstrează ca semn al nesiguranţei un tremur nedefinit.

Oameni frumoşi, oameni cu trecuturi abracadabrante, oameni-spectacol, oameni jumătate entuziasm, jumătate curiozitate, se îngrămădesc în faţa acestui personaj irezistibil ce se arată dispus la dialog. E un noroc neasemuit să-ţi ţii braţele larg deschise în fix clipa în care cineva, alergând râzând în direcţia ta, te-ntâmpină cu alte două braţe, la fel de deschise, la fel de nerăbdătoare să te cuprindă, la fel de predispuse la schimb.

E un noroc ce merită tratat cu toată consideraţia să împarţi miile de secunde ale câtorva ore cu oameni ce vor să se joace cu tine. Ghiceşte de poţi personaje, personaje precum Titi Herdelea, Gregor Samsa, Cenuşăreasa, Enkidu sau Habarnam. Plămădeşte cadavre vii din vorbe ascunse şi râzi cu gura până la urechi de cursul neinspirat şi nefericit al gândurilor atâtor oameni, atât de diferiţi. Şi de mai ai putere, scorneşte poezii dadaiste precum magicienii ce ştiu să scoată cele mai neaşteptate daruri din jobenul fermecat.

O ultimă gură de punch Dostoievski şi jur că am să prind curaj. Mai jur că n-am să mă feresc să spun, în gura mare, că, într-o seară de vineri prevestitoare şi nu prea, mi-am răsfăţat sufletul cu un party literar ce m-a convins că oamenii frumoşi sunt la tot pasul. N-ar mai trebui decât ca porţile să rămână pe veci măcar întredeschise. Lăsaţi oamenii să vină la mine!

Ce mă mai dau în vânt

2010-04-21T11:15:00.001+03:00

Ce mă mai dau în vânt după senzaţia pre-strănut când mă holbez la bec, îl invoc şi-l aştept. Şi-ntru marea mea fericire, foarte aproape de împlinirea absolută, seriile de câte zece-cincisprezece în mai puţin de-un sfert de oră, academic sau nu, vin ca o binecuvântare pe care nici nu ştiu de o merit ori ba. Chiar mai mult, vocea răguşită pe care mi-am dorit-o mereu şi care mi-ar fi bătut în cuie soarta de menestrel al vremurilor noastre, mă face să vorbesc mai mult, şi mai mult, până la propria-mi epuizare, dar mai ales până la epuizarea ascultătorilor neastâmpăraţi.

Ce mă mai dau în vânt după mica mea rochie albastră ce cred să aibă aripi invizibile ataşate, căci de-ndată ce mă strecor în ea încep să caut primprejur oglinzi, care să-mi reflecte farmecul proaspăt dobândit, de necomparat nici măcar cu acela născut din parfumul irezistibil ce a născut poveşti de neuitat. Şi creşte inima în mine căci singura culoare interzisă mă-mbracă infinit mai bine decât portocaliul prăfuit deja de vreme ori verdele reflectorizant.

Ce mă mai dau în vânt după senzaţia de răţuşca-cea-urâtă, însuşită din clipa în care mă lepăd de rochia albastră. Şi nu mă transform în broasca râioasă, într-un dovleac sau cine ştie ce lighioană numai în basme trăinde, dar hainele de „scandal”, în care-mi tolănesc oasele spre odihnă, fac să dispară magia şi buna-mi dispoziţie. Aşa, pe nepregătite, ca după un hocus-pocus rostit în glumă.

Şi mă mai dau în vânt după dorul tău de mine, nestăvilit, dar păcătos, pe care-l ascunzi ingenios în şiretlicuri nedezlegate de nimeni. Cunoscându-ţi alfabetul pe de rost, cuvintele ce se deschid din ele, precum explozia magnoliilor primăvara, mă înconjură într-o horă deşănţată, făcându-mi complice cu miile de ochi străvezii. Le ţin isonul, râzând cu zgomot şi sughiţuri, şi tac întru tăcerea ta.

Şi-ţi trimit vântul la fereastră, căci porumbeii ce-i cresc de câteva zile încoace nu vor a pleca prea curând. Şi oricum ei nu ştiu drumul spre tine şi nici a vorbi limba ta. Sunt un el şi o ea ce mi-au promis să mă-nveţe iubirea. De parcă aş vrea să-mi duc sufletul spre un al doilea ştreang.

Note pentru surdomuţi

2010-04-15T02:43:00.000+03:00

Eşti liber când ştii că, deşi unora îmbrăţişarea cu un trup prin care curge acelaşi sânge ca al tău le pare a fi incestuoasă, îi poţi mulţumi astfel celui ce te-aşteaptă acasă cu munţi de clătite arse, menite să şteargă cumva zbuciumul unei zile ce ţi-a dat, încă o dată, viaţa peste cap. Şi asta fără a stârni priviri acuzatoare ori valuri de cuvinte ce te trimit la eşafod.

Eşti liber când ştii că poţi să umbli hai-hui pe străzile pustii, la ceasurile târzii din noapte, când ţie lumea ţi-e mai dragă ca oricând, fără ca nimeni să îţi poarte grija exacerbată ce te sufocă şi te transformă în fata prea puţin bărbată pentru jungla de-afară. Şi mai ales când străzile te recunosc, după o îndelungă absenţă, nemotivată suficient ori măcar, în preapuţinul de care ai fost în stare, just.

Eşti liber când zâmbeşti cerului şi străinilor de pe stradă, fără a le cere nimic în schimb, nici cerului, căci el ţi se oferă oricum necondiţionat, precum o puştoaică aflată la prima iubire, nici străinilor de pe stradă, căci poate, în lumea lor, aceleaşi gesturi, familiare ţie, se încarcă de semnificaţii diferite, de care tu nu ai habar; şi-n graba de-afară, nu-i vreme de pierdut spre a le confrunta.

Eşti liber când poţi pune degetul oriunde pe hartă, lăsând hazardul să te poarte dintr-un colţ în altul al pământului, fără ca nimeni să te poată ţine locului. A naibii senzaţie să îţi dezlegi şireturile, înnodate până nu demult de copiii ce ţi-au trecut prin spaţiul de joacă, puşi pe cea mai neinspirată şotie din câte au fost inventate! Acum poţi păşi, acum nu te mai împiedici, acum distanţele nu mai există. Căci acum departe e mereu aproape.

Eşti liber când stomacul ţi se linişteşte ca după cea mai furioasă furtună din câte i-a fost să cunoască. Goana nebună a fluturilor captivi se sfârşeşte pe nepusă masă. Te aştepţi să se trezească la primul semn, eşti pregătit să le înfrunţi cu stoicism atacurile vijelioase, provocate de mp3 player-ul pe care-l porţi la gât de-atâţia ani, purtător de amintiri şi încărcat de propria-ţi viaţă aşa cum nici tu însuţi nu eşti. Acum, însă, sunt note pentru surdomuţi. Pentru fluturi surdo-muţi, de-al căror necaz te bucuri teribil. S-or zbate înăuntrul tău, a frig, a tăcere, a disperare, dar ţie ţi-e totuna.

Eşti liber când te loveşte necazul cel mai necaz şi totuşi ai puterea să zâmbeşti şi să te strâmbi ingenios la el, explicându-i că nu te-a prins în cel mai bun moment, dacă ce şi-a dorit a fost să te aşeze în fund, spre a-ţi plânge de milă.

Eşti liber când îi eliberezi, la rândul tău, pe cei din jur, redându-le aripile pe care le-ai păstrat ca pe nişte moaşte, într-o cutie de pantofi prăfuită în care aruncaseşi chei ale unor suflete dragi ţie, mirosul de hrean şi lumina portocalie, prosopul adolescenţei tale, cu toate visele de-atunci, şi-un şase aprilie ce va fi sărbătorit în fiece an, ca ziua pierderii şi-a recăpătării.

Eşti liber când tu eşti propriul tău stâlp.

Poftă bună!

2010-03-25T02:27:00.000+02:00

Cele zece zile de mere verzi, uriaşe, precum pepenii mici vânduţi la colţ de stradă de oameni cu obraji arşi de soare, sunt date de multă vreme uitării. Au fost nesăbuinţa vieţii mele, deşi nu-mi amintesc să fi trăit vreodată o poveste mai frumoasă, mai de suflet şi mai intensă, care să fie descântec nu doar pentru înăuntrul meu, ci şi pentru papilele mele gustative, de obicei leneşe şi nepuse la încercare, veşnic neîndrăgostite.

Singurul măr ce a supravieţuit, sfidând mersul firesc al lucrurilor, este cel pe care de cu seară l-am adăpostit în cana cu dungi multicolore pe care ai compătimit-o mereu pentru că nu a cunoscut decât gustul fierbinte şi liniştitor al ciocolatei calde. Acum, nefericită soartă, tremură de frig şi abandon, de simbioză fortuită cu un măr ce nu face altceva decât să bombăne şi să prevestească cel mai neaşteptat dezastru.

Îl privesc de pe acoperişul blocului, sperând că-i voi putea distrage atenţia şi că, cel puţin până la clipa sfârşitului iminent, nu va putea să îl demaşte pe stăpânul ce l-a abandonat fără pic de remuşcare. Obişnuia, în vremurile bune, să-şi îndrepte degetul arătător, foarte ţeapăn şi neiertător, spre cei ce i-au adus, cumva, atingere. Ori spre cei ce-au păcătuit fără să vrea. Pe unii îi trimitea, cu o cruzime demnă de invidia celor purtători de astfel de seminţe, la eşafod, în timp ce pe alţii îi batjocorea, spre oprobriul cel mai crunt.

Îl privesc dârdâind şi tot sper ca ţurţurele uriaş de la etajul zece să se desprindă, să-l străpungă şi să termine odată cu el. Doar că, poftim necaz! Trecătorii ce trec pe-alături, pe trotuarul aglomerat, fac un ocol inexplicabil, primind c-un bogdaproste scurt şi sec răsplata – pentru unii binefăcătoare, pentru alţii nemeritată – a unui prânz neaşteptat. Şi uite-i cum se-nfruptă toţi din mărul discordiei noastre, şi uite cum furia dintre noi dispare în bucăţi de măr verde mestecate cu nesaţ de dinţi strălucitori şi de dinţi cariaţi, de dinţi de zidari şi de dinţi de psihologi, dar nu de dinţii mei sau ai tăi. Noi ne curăţăm unul pe celălalt de toate relele de până azi, ne depărtăm cu politeţea tipică sufletelor-cândva-pereche şi-i urăm drum bun mărului verde, drum bun către locul unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin. Doar viaţă fără de moarte.

Silenzio stampa

2010-03-05T01:27:00.000+02:00

Mi-am propus un început de an glorios. Nu mi-a ieşit nici măcar pe sfert, aşa încât m-am rezumat la a-l face altfel. Altfel, evident, în comparaţie cu toate celelalte începuturi de an de care-mi amintesc. Aşa că mi-am cerut (eu mie îmi mi-), printre altele, un dram de discreţie. Parcă prea obişnuiam să dau totul din casă şi să transform orice formă incipientă de dialog într-o mărturisire logoreică, scăpată de sub controlul oricărui fel de respect faţă de propria-mi intimitate.

Şi pentru că nu se cade ca eu să-mi cer mie ceva – orice – căci e posibil să nu fiu îngăduitoare, pe motiv că nu aş merita, am instituit o interdicţie. N-o fi aşa o tragedie să fiu un pic mai selectivă când mă pun la poveşti. Zic şi eu. Paguba e că acum mă trezesc că tac mai mereu, schimburile de replici sunt atent gândite, şi tocmai de aceea ezitante, chiar greoaie, iar gândurile se învălmăşesc spre ieşire, dar se lovesc de un zid mult prea spre ceruri înălţat, ca să-l poată în vreun fel depăşi. Astfel că, dintr-un monument de trăncăneală ce am fost, şi-mi mai era şi drag de treaba asta, acu’ sunt monument de tăcere cum n-am mai văzut. Şi tare mi-e ciudă, căci vorba mi-e şoaptă. Aproape că vorba mi-e doar gând.

Omul cu harta în cui

2010-02-28T23:38:00.004+02:00

De-o viaţă simt furnicături în tălpi şi tot de-o viaţă visez să le transform în paşi – mai mici, mai mari, mai peste mări, mai peste ţări, mai împotriva obstacolelor, mai întru împlinirea ursitei. Sunt furnicături ce trădează dorul nebun şi de nestăvilit de lumea de-afară, de zgomotul de dincolo, de necunoscutul din priviri de străini. Sunt furnicături care, în ciuda tuturor şi a toate, se încăpăţânează să spună nu gândului din călcâie, mult mai cu „picioarele” pe pământ. De-o viaţă alerg, desculţă, dintr-un colţ în altul al lumii, şi tânjesc după delirul sufletului călător ce se încarcă, neaşteptat, cu fiecare meridian cucerit.

Şi nu ştiu alţii cum sunt, dar mie-mi clocoteşte înăuntru vocaţia călătoriei veşnice pe care abia o ţin în frâu, rupând astfel din propria fiinţă, spre a mă conforma unor tipare de trăire. Şi-mi ţintuiesc cu bună ştiinţă tălpile într-un acelaşi pământ, mereu acelaşi, fir-ar să fie, ce, ştiu şi eu, ştie şi el, trebuie să-mi fugă de sub ele, şi doar atunci când simt că mă sufocă, mă retrag, spre a-mi vindeca deznădejdea, în singurul cotlon doar de mine ştiut, în stare să mă facă să zbor stând pe loc.

Acolo, îmi aşez harta lumii sub picioarele entuziasmate până la lacrimi şi mă reped haotic la insulele japoneze pe care le şoptesc şi astăzi, după atâţia ani, cu aceeaşi vioiciune în glas. Hokkaido, Honshu, Kyushu, Shikoku. Şi sunt pe bicicletă, cu extraterestra mea. De fapt, eu sunt extraterestra ei. Şi ne strâmbăm la creaturile cu ochi oblici, le facem cu mâna şi strigăm în gura mare mata ne. De simt nevoia unei aventuri, pun piciorul pe continentul african. Mă învăluie de îndată căldura sahariană şi mă îngrop, până la genunchi, într-un nisip fierbinte şi mătăsos, privind spre cerul limpede, uitând de timp. Mă răsfăţ cu firimituri de India şi Tailanda şi mă înfrupt din farmecul contrastelor, cu rigoarea şi decenţa scandinavilor, cu romantismul desuet al unei plimbări de-a lungul Senei, şi, când îmi simt inima pregătită, cu frenezia unui salt de-a lungul stepei siberiene. De îndată ce pornirile tahicardice vor fi ţinute sub control în mod eficient, voi porni în călătoria vieţii mele, căci, într-adevăr, mechti sbivautsia.

Am harta lumii sub picioare. Sunt nebună, desculţă şi îndrăgostită. Doar din când în când, în clipe de nesiguranţă, de uitare a propriei predestinări, îmi agăţ, cu furie exagerată, şi harta, şi poftele în cui. Şi mă aşez în fund, pe podeaua rece, pe care s-au scuturat, în semn de solidaritate, oceanele toate. Se spune că apa spală păcatele celor nesăbuiţi. Păcatele celor ca mine, ce se leapădă, la fiecare răscruce, de vise şi de harta lumii.

Kurt, vinul fiert şi Nirvana

2010-02-19T23:50:00.001+02:00

Doarme. În galbenul-arămiu al aşternutului meu. Pot privi până ochii îmi obosesc şi se sting şi ei, spre lumea de dincolo. Tâmpla îmi stă, leneşă, pe clavicula-i stângă, proeminentă şi cu mult mai fâşneaţă decât oricare alta. Mi-am oprit bătăile inimii, respiraţia o controlez în stil elveţian, iar zvâcnirile din priviri sunt surdo-mute. Totuşi, îmi simt corpul pulsând. În disonanţa rătăcită a arpegiilor inimii lui. Măsuri aritmice se zăresc pe perete, descrise într-un fum înecăcios de mâna firavă a unei copile de opt-nouă ani, supravegheată atent de doamna cu păr artificial. Măsuri de forma unui triunghi pe care îl desenează când echilateral, când oarecare. Doar uneori îi vine-o poftă nebună de unghiuri drepte, peste care însă trece numaidecât.

E haos şi e linişte, deodată, e suflu şi e totul dinăuntrul lui. E intro de chitară închipuit de-un Kurt Cobain mioritic ce mă ademeneşte cu o cană de vin fiert cu multă scorţişoară şi bucăţi din portocale uriaşe. Îmi place paradoxul vinului mustind a scorţişoară, dar care nu lasă papilelor gustative aroma-i nedefinită. Mă ademeneşte cu o carte în rusă din care nu pricep nimic, dar care mă amuză copios şi cu o muzică în care un individ rage a nerv. E Kurt Cobain al meu, propriu şi personal, poate prea brunet pentru a fi sosia perfectă, dar mă duce, de pe fundul unei căni de vin fiert, direct în Nirvana.

Degete murdare

2010-02-09T08:28:00.003+02:00

Pe zi ce trece îmi plac oamenii mai puţin. Şi este ciudat, căci mie mi-e drag de oameni, chiar de-i vorba despre cei mai străini dintre străini, oameni de trec pe lângă mine o singură dată în viaţă şi pe care mai mult ca sigur nu-i voi mai zări vreodată în apropierea mea. Mi-e ciudă că se-ntâmplă asta şi ce-i mai rău e faptul că cineva, habar n-am cine, se-ndeletniceşte uneori să-mi dea cu propriile convingeri peste ceafă, învăţându-mă minte. Da, lumea este, într-adevăr, o junglă.

Un viscol cum nu vezi decât de câteva ori pe an, şi asta dacă eşti mai norocos de fel, şi un frig numa’ bun să zbârcească şi cea mai catifelată piele; întindere albă cât poţi cuprinde cu privirea, de-i imposibil să distingi unde-i şoseaua şi unde-i trotuarul. Maşinile se mişcă greoi, oamenii sunt mai haotici decât de obicei, iar nămeţii cresc, şi cresc, şi cresc, în cele mai neaşteptate locuri.

Şi totuşi, mie-mi pare a fi decor de poveste. E vreme de plimbare şi de bulgăreală, de nasuri roşii şi degete îngheţate, de sănii alunecând pe derdeluşuri improvizate în decurs de numai câteva clipe. Şi dacă tot ne aflăm într-o poveste, ne luăm frumos de mână şi ne-ndreptăm paşii spre spaţiul ideal pentru socializarea de sfârşit de săptămână. Căci goana după de-ale gurii şi nu numai nu poate fi altfel decât revigorantă, dacă sentimentul de apartenenţă ce te încearcă din când în când se hrăneşte din astfel de experienţe.

Şi da, escapada duminicală în plin cod galben-portocaliu, a fost cum nu se poate mai revigorantă. Şi efervescentă pe deasupra, cam ca tabletele de vitamina C cu care m-am hrănit întreaga săptămână.

Eram pe ultima sută de metri: în grafic şi cu lista aproape completată. Un borcan de miere zaharisită şi periplul poate fi considerat încheiat. El cere ultimele informaţii înainte de a alege borcanul minune, eu îmi rotesc privirea de colo, colo, hipnotizată de gemuri de tot felul, de dulceţuri care mai de care, amintindu-mi de prima şi singura dată când am încercat să facem papanaşi à la maison, dar şi de promisiunea ca, de-atunci încolo, să îi servim fie prin vecini mai pricepuţi, fie în locuri avizate. Alături de mine, un cuplu ia decizii capitale. Îi invidiez, oarecum, pentru entuziasmul cu care dezbat, foarte aproape unul de celălalt, problema aromei gemului. Pare să fie un proces complex, dar atât de bine cunoscut amândurora, încât nu au cum să dea greş.

Nu-mi rămâne decât să-mi rotesc privirea în continuare şi să tânjesc după mărunţişuri ce, mai mult ca sigur, vor poposi într-o zi şi pe strada mea. Dar se aude ceva, un zgomot ce mi-este familiar. L-am auzit de mult prea multe ori pentru a-l putea confunda. Este zgomotul pe care îl face capacul unui borcan atunci când este forţat spre a fi deschis. Brusc, perspectiva unei astfel de apropieri nu mă mai încântă. Parcă mi-e dragă apropierea mea, cu lipsurile ei cu tot.

Încerc să desluşesc misterul, căci gândurile mele nu par doar imposibile, dar mai ales răutăcioase. Imaginaţia mea, de multe ori bolnăvicioasă, trebuie să fie de vină. Dar nu e. Bărbatul ţine borcanul, femeia îşi îndeasă degetul înăuntru, îl scoate în straie noi, de sărbătoare, iar în secunda imediat următoare, îl lasă fără de ele. Asist la o degustare. Privesc ca viţelul la poarta nouă, cam ca atunci când cineva îmi place atât de mult încât privesc intens, privesc cu drag, privesc nevinovat. Doar că de data asta, privesc stupefiată.

Femeia dă verdictul cu un calm descumpănitor, iar bărbatul, obedient, pune borcanul la loc şi ia un altul. Eu îi privesc în continuare şi nu mă feresc. Ba chiar privesc în aşa fel încât să ştie. Tremur şi simt o presiune la nivelul capului cum nu am simţit nici înainte de cele mai reuşite leşinuri din portofoliu. Vreau să reacţionez, dar ştiu că aş stârni nemulţumirea căutătorului de miere. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este o altă discuţie. Dar sângele îmi clocoteşte şi simt că sunt pe cale să explodez. Aşa că-i spun femeii, cu zâmbetul pe buze, că nu cu mult înainte desfăcusem acelaşi borcan. Reacţia de care am avut parte m-a lovit în creştetul capului. Mai zâmbitoare decât mine şi evident cu mult mai firească în bucuria-i nemărginită, individa mă roagă să-i spun dacă-i pe-atât de bun pe cât i s-a părut şi ei. Îmi iau răgaz de câteva secunde şi o întreb dacă îi pasă de toate celelalte locuri pe unde s-au mai plimbat degetele mele, înainte de a poposi în borcanul pe care îl ţinea atât de afectuos în mână. Nu sunt scârboasă.

E tot ce-am căpătat. Indiferenţă crasă. E-adevărat, de multe ori, luând atitudine, nu rezolvi nimic. Nici măcar tremurul nebun al genunchilor. Dar am ajuns acasă şi m-am uitat cu jind în toate borcanele din frigider. Borcane de-acasă. Şi-am căutat urme adânci, de degete lungi. Degete de mamă aflată departe, nu de străini ale căror amprente nu ar stârni decât un tremur nebun, de nervi şi stupefacţie.

Pinguinul rătăcit

2010-01-20T11:44:00.001+02:00

Pinguinul cu ochi mari şi gropiţă în obrazul stâng este mai fericit ca niciodată, căci de două zile încoace lumea nouă în care-şi duce zilele – forţat de împrejurări, de se întreabă cineva – aduce cu tărâmul copilăriei lui. Îşi freacă ochii şi nu-i vine a crede. E ca şi cum, dându-se de trei ori peste cap, a reuşit să-nfăptuiască cel mai neaşteptat miracol.

Pinguinul Neghiniţă, căci aşa a fost botezat de făpturile ciudate ce-l înconjoară, zice-se datorită staturii sale (habar n-au ei că la orele de educaţie fizică a condus mereu plutonul fiind cel mai înalt pinguin din clasă), face slalom printre nămeţii aruncaţi haotic, în locuri unde cică n-au ce căuta, oameni aruncând printre dinţi cuvinte de ocară la adresa celui ce a stârnit o astfel de harababură şi maşini alunecând într-o disperare soră cu depresia lui Neghiniţă din primele zile ale şederii lui aici.

În drumul său spre casă, pinguinul a trecut pe lângă nămeţi uriaşi, la care doar visa cu câteva zile în urmă. Ar vrea să se arunce într-unul, în cel mai mare dintre toţi – că doar şi el era cândva cel mai mare dintre pinguini – şi să-şi facă drum către asfaltul de dedesubt, unde probabil s-ar aşeza cu burta-n sus, ar încerca să strige cât îl ţin puterile către trecători şi şi-ar închipui grimasele înspăimântate ale acestora. S-ar tăvăli de râs, acolo jos, sub povara zăpezii, aşa cum o făcea şi altădată.

Îi este ruşine. Trec oameni zgribuliţi, ce nu par să simtă magia unui astfel de decor, şi nu ar vrea să facă notă discordantă. When in Rome, do as the Romans do. Altfel, e vai şi-amar. Asta-i prima lecţie pe care creaturile ciudate de-aici l-au învăţat. De-aceea-i caraghios în hainele multicolore în care este îmbrăcat în fiecare zi, ori cel puţin aşa se simte, şi râde de multe ori, de unul singur, imaginându-şi reacţia alor lui dacă l-ar vedea. Fularul îl sufocă, fesul cu ciucuri uriaşi îi trag capul când într-o parte, când în alta, iar mănuşile îi fac palmele să transpire cam ca atunci când încerca să facă pe eroul în faţa lui Sparkle, pe care o iubeau de altfel toţi colegii lui, dar care părea că-i zâmbeşte din când în când, pe furiş.

Nu are de ales. Renunţă la plonjonul care l-ar fi făcut cel mai fericit dintre pinguini şi se mulţumeşte să-şi afunde picioarele în peticele de zăpadă neatinsă. E un gest suficient de eroic, căci este clar că-n astfel de petice creaturile neobişnuite din jur nu s-ar fi aventurat.

Şi pentru că şi-a însuşit destul de repede obiceiurile oamenilor, acum serveşte o cană de ceai fierbinte din care ies aburi furioşi. Ar fi preferat un cub de gheaţă sau un bulgăre făcut direct în palme, dar lumea asta nu-l întreabă nimic. Căci el e doar un pinguin rătăcit. Şi mic pe deasupra.

À la recherche de Gavroche

2010-01-08T15:02:00.004+02:00

A parcat Lada în faţa porţii albastre, în spatele căreia, de zeci de ani, stă aceeaşi curte îngustă şi umbroasă pe care am alergat-o în tălpile goale, în cipicii împletiţi de femeia căreia-i mai ţin minte doar mâinile şi care n-a apucat să-mi fie multă vreme bunică, ori în cizmele roşii, de cauciuc, venite din ţări îndepărtate în ajun de Crăciun. A scos patul din portbagaj într-un zgomot ce-mi răsună încă înăuntru, zâmbind către mine, o copilă cu vârtej neastâmpărat şi cu silabe muzicale pe buze.

I-am promis, cu lacrimi în ochi, că îi voi călca într-o zi pe urme. De-aş fi ştiut la ce mă înham, de-aş fi ştiut că locul acela – paradisiac, în imaginaţia mea – nu este la fel de aproape precum colţul străzii, unde mă aventuram, ca într-o grea şi periculoasă încercare, cu trotineta cea mai trotinetă din câte existau pe pământ.

Sunt douăzeci de ani de-atunci. Vreme destulă pentru copilă să se facă mare şi să viseze, cu fiece om drag din viaţa ei, pe rând… episoade de basm cu aer franţuzesc. Răgaz destul pentru ca ea să afle că trotineta nu o va duce prea departe, în ciuda perseverenţei nebuneşti ce o făcea să creadă că nimic nu este imposibil.

Femeia de astăzi din copilul de ieri caută urmele poveştilor pe care ea le-a trăit, de-a lungul timpului, în gând, într-un oraş fermecat prin prezenţa făpturii peste care anii nu trec. Caută câte-o fărâmă din fiecare colţ de suflet pe care oamenii din viaţa ei i l-au oferit în dar, în schimbul unui zâmbet şi-atât. Îşi caută cele două jumătăţi fără de care n-ar fi, o caută pe cea ce i-a promis aventuri marocane, o caută pe cea ce i-a împrumutat pasiunea pentru limba franceză, tango şi tenis. Şi-l caută şi pe el, câci îi este dor să mai cânte împreună, mişcându-se aritmic şi complet nepotrivit, mademoiselle chante le blues. Dor de tata. Şi- am să păşesc pe frunzele din Montmartre în căutarea singurei femei pe care eu şi mama am acceptat-o în viaţa bărbatului pe care noi l-am iubit şi îl iubim mai mult şi mai curat ca oricine.

Şi-am să-l caut pe Gavroche. Pe-acel Gavroche ce mi-e ursit. Arătând caraghios, cu o bascuţă multicoloră pe cap, înfofolit peste măsură, pe cât se poate de atipic, şi sorbind cu nesaţ din ceaiul imperfect de iasomie.

Parisul nu este dincolo de colţ decât în visele copilelor cu vârtej neastâmpărat. Dar adună, de peste tot, oamenii ce-au poposit, cândva, într-un suflet ce visează încă, la locuri unde trotineta nu ştie să ajungă.

Învăţături de minte

2009-12-15T13:01:00.002+02:00

Nu există zi de la dumnezeu în care să nu descopăr câte ceva despre mine, deşi mă laud de câte ori am ocazia că mă cunosc mai bine ca oricine şi că sunt ca o carte deschisă pentru mine. Cred că ar trebui să-mi ţin gura mai des şi să încetez cu afirmaţiile categorice despre care ştiu – de-acum încolo, fără doar şi poate – că mă pot „înfunda” când mi-e lumea mai dragă.

14 noiembrie 2009. Betting on Shorts la The Ark. Sau Bursa Mărfurilor Creative. Sau cum s-o chema. Irelevant, oricum, dar încerc să localizez temporal şi spaţial întâmplarea, pentru o mai bună şi mai precisă relatare ce se va petrece într-un viitor cum nu se poate mai îndepărtat, cu şanse mari de a nu se realiza niciodată. Cu siguranţă nepoţii îmi vor mulţumi pentru astfel de detalii, fără de care povestea nu ar mai fi aceeaşi.

Singurul lucru pe care îl pot spune cu privire la locaţie este că m-a fascinat din două motive: în primul rând, nu am nici cea mai vagă idee ce identitate are clădirea unde s-a desfăşurat evenimentul, dar ştiu că mi-ar plăcea să beau o cană de ceai fierbinte acolo, într-o zi puţin însorită; pe de altă parte, drumul spre locul cu pricina s-a descris de aşa natură că am pătruns şi eu, după îndelungi căutări, toate ridicole în pasivitatea lor, în paradisul florilor din piaţa George Coşbuc.

În stilul caracteristic de care nu mă lepăd niciodată, nici măcar la rugăminţi frenetice, mi-am făcut o intrare triumfală pe care probabil că mulţi nu o vor uita prea curând. Degeaba mi-am acoperit jumătate de figură, şi culmea!, tocmai jumătatea cea numa’ bună de fotografiat, privit pe furiş, admirat până la lacrimi, adulat, căci secundele ce au părut pe bună dreptate o eternitate, dar abia după ce s-au sfârşit, au dat ocazia spectatorilor să-şi întipărească figura-mi angelică pe retină. Învăţătură, dacă se poate şi de minte, dacă nu, nu: ca măsură de precauţie, ori de câte ori îmi va fi dat să intru într-o încăpere despre care ştiu că este delimitată de exterior prin ceea ce se cheamă în limbajul comun uşă, am să las orgoliul deoparte şi-am să consider că însoţitorii mei se pot descurca la fel de bine ca şi mine la a o deschide, pentru că mi-e clar că noţiunile sunt puţin confuze în ce mă priveşte. Mai ales când uşa e din sticlă. Poţi să tragi de jumătatea care nu se deschide până pici din picioare de extenuare, ea nu se va deschide, cu atât mai mult cu cât cealaltă jumătate este deja dată la perete, spre a-ţi facilita accesul. Ăsta-i lucru bun de ştiut.

Eu ştiu că-s mică. Mignonă, de fapt, că sună ceva mai pretenţios, şi mai spală din ruşinea ce reiese din paragraful anterior. Deşi precizarea că am evitat scaunul roz, de teamă că o astfel de imprudenţă m-ar afunda şi mai mult, ar trebui să ajute şi ea. Ca atare, foarte mică mi-a fost mirarea când am observat că subtitrările filmelor se pierdeau într-o mare de capete îngrămădite în rândurile din faţa mea. M-am descurcat cu spaniola din lozul necâştigător, 7:35 de la mañana, engleza nu avea cum să-mi vină de hac, dar scurtmetrajul românesc m-a ridicat în picioare. Şi nu vă grăbiţi cu fel de fel de concluzii, că nu patriotismul m-a animat. Nici pe departe. Ci nevoia de subtitrare. Oamenii ăia mi se adresează în limba pe care o vorbesc zi de zi, iar eu nu mă obosesc să-i ascult, pentru că cineva s-a ocupat de traducerea în engleză. Shame on me!

Benefic experiment, n-am ce zice.

Tălpile ei

2009-12-09T15:58:00.000+02:00

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Şi-n ziua de după,
cu floarea miresei în palmele-i sfioase
şi cu suspinul în gât şi în genunchi,
pluteşte strigând în cele patru zări
pe dalele picurate cu rouă.

Nu e acasă,
iar lacrimile rostogolindu-se a nerăbdare
n-o aduc înapoi.
Pământul e proaspăt, e negru aprins,
şi-i semn că veşmântul a fost mult prea greu.

Este val tomnatic, acum,
un val ştrengar ce poartă umbre şi lumini în ochi,
trimiţându-şi solii străini
la vreme de flux.
Dar îşi cere cenuşa când marea se retrage.

Pluteşte, o clipă, pe apă,
pentru ca, odată cu ea,
să porneşti, spre adâncimi şi alte orizonturi,
undeva îţi voi săruta cu nesaţ urmele tălpilor.

Căci în ziua de după, când n-am să mai fiu,
va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi,
vor alerga nisipul şi marea...

Rău de la suflet

2009-12-04T15:51:00.002+02:00

Mi-e rău de la suflet. Aşa spunea cândva un nene care nu mai e. Care nu mai e aici, printre cutiile de chibrituri în care ne ascundem temători ori printre siluetele gonind de colo-colo, către nu se ştie unde. Nu-i foarte grav, deocamdată. Doar s-a făcut ţăndări, dar slavă cerului, le am pe toate într-o urnă, alături de cenuşa tuturor gândurilor pe care le-am scuipat cu necaz din plămâni, ca pe nişte libelule turcoaz. Iar asta înseamnă că oricând voi avea curajul, îl voi putea recompune, aşa cum am făcut cândva şi cu Krásnaya plóshchad, ce stă acum îngrămădită într-o cutie prăfuită, pe şifonier.

Şi pentru că mi-e rău de la suflet, şi pentru că sunt oameni în lumea asta care sunt oricând pansament pentru ăsta mic de suferă şi-i zdrenţuros, şi-i prăfuit şi cântă la colţ de stradă romanţe de mult uitate, nu ezit. Mă duc să-mi sărbătoresc patria la o narghilea, în spirit românesc.

Ţara noastră nu e ţară de vânzare / Patria străbună e nemuritoare / Chiar de valul vieţii trece peste noi / Noi suntem aici veşnici şi eroi... La sentiment, cum altfel, din banca a doua de la perete, toamna lui 1992. În anul următor, în aceeaşi bancă, dădeam furios din cap cântând banii vorbesc.

Parfumul nu mă va trăda nici în seara asta. Aşa că anticipez noroc. La fel de mare ca grămăjoara maronie mirosind a lavandă în care am intrat cu stângu’ fix în faţa scării.

Am văzut paradisul, Alexandra, l-am văzut cu ochii mei. E o rudă îndepărtată a lui Beirut, dar pare să aibă o popularitate ceva mai mare. Feţe tuciurii, exotice precum compotul meu de ananas, de la mama lor de-acasă, dar la mama noastră acasă. N-am îndrăznit, căci mi-e rău. De la suflet. Nici măcar nu le-am furat o privire, cu coada ochiului, nici măcar atât. Iar separeul este mult prea generos. Aş fi urcat pe masă, etalându-mi fusta bufantă, în mişcări senzuale de arăboaică. Şi am şi clopoţel. Shishaaa!

Un dans din buric şi simt că... nu mai simt. Pe fundalul cântecelelor ce l-ar face pe Aladin să se răsucească zâmbitor în aerul mirosind a portocale, căpşuni, a măr, a mult măr... a mărul din narghilea, poate şi a mărul din cocktailul meu... nu aud decât zgomotul asurzitor şi liniar al aparatelor ce-mi vestesc trecerea. De-aici, dincolo.

Îţi stă bine-n verde. Mi-e frică. Aşa că ai grijă de sufletul meu.

O floare şi... trei grădinari

2009-12-03T17:26:00.001+02:00

1: Fiţi bărbaţi şi recunoaşteţi! Eu am văzut-o primul...
2: Ba bine că nu! Pune-ţi pofta-n cui şi treci la rând. Eu sunt cel mai mare şi am prioritate.
1: 10 minute nu te fac nici mai mare, nici mai deştept.
2: Eu zic să nu întreci măsura.
1: Iar eu te sfătuiesc să nu mă provoci. Mă duc la ea, o invit la un Mai Tai şi dacă nu iese nimic, e a voastră!
Cel de-al treilea ied, cu ochii mici şi umezi, tremurând de emoţie, dar şi de teamă, spune:
-Da’ n-am putea s-o împărţim frăţeşte?
2: Puştiule, suntem tripleţi, totuşi, nu siamezi.

* PA despre Capra cu trei iezi *

Frida între pistrui

2009-12-02T18:47:00.001+02:00

De câteva zile încoace, mă visez cum nu sunt. Roşcată, cu piele lăptoasă pe care fetele cu mult mai în temă decât mine cu ce înseamnă moda l-ar pigmenta puţin, aruncând peste el un strop de culoare. Nu mă dau în vânt după pistrui, dar mă gâdilă un gând în tălpi şi parcă le-aş ruga pe fetele astea să-mi lase pielea lăptoasă şi să-mi stropească obrajii, de vor. Aleg calea de mijloc: nici la bal, nici la spital. Cine zâmbeşte sub mustăţi, numind calea mea de mijloc compromis, să execute trei minute de mersul piticului sau cinci de acrobaţii la trapez. La alegere.

Mă visez roşcată şi mă visez atât de intens, încât, trecându-mi mâna prin păr, îl simt mocnind uşor, sfârâind ca vreascuri din păduri de toamnă. Degetele mi se aprind şi ele, însă îndură. Chipul din oglindă este al meu şi-i greu să înţeleg de ce nu îmi displace. Genele sunt negre şi lungi. E un pic de falsitate în ele, dar potenţează efectul privirii în care încap atâtea, efect pe care îl resimt pe chiar pielea mea. Dincoace de oglindă, sunt stană de piatră. Operă nereuşită a unui sculptor mediocru ce şi-a sfârşit zilele în anonimat şi sărăcie. Doar privirea căpruie şi obrajii trandafirii mai sunt vii în mine.

Ar fi stupid să mă lepăd de mască acum. Mă urc cu tălpile goale pe globul pământesc şi alerg a nerăbdare spre Rusia. Acolo mă aşteaptă Frida, cea pe care n-o cunosc şi care nu mă cunoaşte, dar pe care o intuiesc şi care mă intuieşte. Frida este rusoaica. Frida este cea care va pune lumina pe chipul meu de roşcată. Aud de dincolo de Urali o vioară tulburătoare, reproducând sunetele pe care le port în urechi de când m-am născut. Mă îmbrac în gărgăriţe de dragul Fridei. Răsuflu uşurată, ca după un maraton ce m-a luat prin surprindere.

Este ultima zi de noiembrie, cu o dimineaţă senină şi albă, cu crengi deşirate, cu fumul frunzelor arse urcând la fereastră, cu astenie de primăvară ascunsă în ochiuri de apă uitate pe asfalt. Îmi prind, ca altădată, ultima zi de toamnă la buzunarul cămăşii, cu o agrafă din ploi şi din soare, şi o aşez pe canapea, printre perne, să nu mă uite până-n septembrie viitor.

Rău oameni, rău viaţă!

2009-11-30T04:15:00.001+02:00

O cheamă Teodora şi nu are încă patru ani, nici cuvinte perfect articulate, dar are doi pretendenţi: Horia şi Tudor. Când Horia îşi ia la revedere cu pa, frumoaso!, Tudor, niciodată mai prejos decât adversarul său, plusează cu pa, zâno!. Iată ce numesc eu inspiraţie, iată ce numesc eu vocabular. Înfruntarea este tacită, dar asta nu o face mai puţin înfruntare. Şi pentru că viaţa este dură, Teodora îi place pe amândoi, dar alege doar unul. Cum e drept şi firesc. Pace Horia. Iar mie îmi place fermitatea din vocea-i de copil.
- Mia, Teo mireasă.
- Acum, Teo? Nu aşteptăm până miercuri? Să fie şi Horia de faţă?
- NU! Teo mireasă cu Tudor. Tudor mos.

Legendă:
- pace Horia - place Horia
- mos - frumos
- based on a true story. Yeah, Horia, you know how they say: life su**s and then you die.
- Mia, oui, c'est moi.

* Varianta uşor expandată a unui PA despre Albă-ca-zăpada şi prinţul ei *

O aripă, ultimul zbor

2009-11-28T22:40:00.002+02:00

- Ştii unde eşti acum, amice? întreabă ea privind îngândurată spre clădirea de dincolo de bulevardul zgomotos, învăluită toată în fasciculi de lumină portocalie.
- Sunt cu tine. Acolo unde m-ai ademenit de-atâtea ori. Când mă gândesc că uneori mi-era teamă de gândul că într-o zi vom împărţi amândoi acelaşi acoperiş. Serial killer, mai ţii minte? La fel de bine puteai să fii şi tu unul.

Privesc amândoi, rotindu-se ca nişte titirezi de lut, spre cele patru puncte cardinale, pe rând. Dar niciodată unul spre celălalt. Le este teamă, căci niciunul dintre ei nu mai este acelaşi. De s-ar privi, şi-ar lua aripile şi-ar zbura din poveste, către alte jumătăţi. Dar nu pot face asta, căci ei sunt sortiţi unul altuia. Ori cel puţin aşa e colorată povestea lor. Şi-s prea multe cuvinte promise la mijloc.

- Este cea mai înaltă clădire din oraş, amice! spuse ea după o tăcere prevestitoare. Îi zâmbeşte sfidător, ridicându-şi braţele haotic, de parcă ar fi pe punctul de a-şi lua zborul. Dar e un zbor compromis, căci cineva îi priveşte de sus. Şi-acel cineva i-ar muştrului pentru toată tevatura de dinainte de a se cunoaşte, când s-au cerut unul pe celălalt, când rugăminţile nu conteneau.
- Pun pariu că tălpile tale n-au mai păşit pe un asemenea acoperiş. Calcă-l în picioare, amice, dansează-l, sari spre cer cu degetele răsfirate într-o încordare senină!

Fără să se mai asculte, fără să le mai pese că sunt acolo împreună, dau frâu singurătăţii din oase, cerând o altă şansă. Seamănă cu doi artişti rataţi ce nu-şi mai amintesc harul din sânge. Nu este nici dans, nu este nici zbor. Dar aduce cu o tentativă, aproape disperată, de evadare.

E dimineaţă. 23 august. 23, numărul magic. Michael Jordan, baschet, mână în gips, accident, zbor care nu mai e zbor, e cădere în gol. Amintirile se derulează prin faţa ochilor ei cu viteză supersonică. Ar vrea să le oprească pentru o clipă, căci le vede plecând, de la nivelul bordurii, în lume. Îşi vede ajunul ultimului Crăciun agăţându-se de cizmele mov ale unei tinere blonde căreia i se inundă obrajii. Vacanţa la munte, în cele mai frumoase culori de toamnă din viaţa ei, cerşeşte adăpost bătrânei ce stă pe o bucată de carton, la intrarea în metrou. Notele de la mulţi ani cântate doi ani la rând, anemic, s-au furişat în cutia de metal ruginit din faţa bătrânului ce cântă Valurile Dunării la acordeon. E-n scaun cu rotile şi cântă. Rău oameni, rău viaţă. Port Aventura face giumbuşlucuri la colţ de stradă, înveselind aparent trecătorii. Mereu i-a spus că vrea să plece, că locul în care sălăşluieşte e prea strâmt, că îşi simte destinul pus la colţ de ifosele unei domnişoare. Acum e liberă să guste lumina reflectoarelor. Sau lumina lumină, e totuna, dacă nu mai mult.

Dâra de sânge o sperie. Curge, cu amintiri ce nu pot pleca, nu încă, spre el. Are ochii pe jumătate deschişi şi îngână ceva.
- Ţi-am zis eu că singuri nu mai putem zbura! Ironic, nu?
- Vreau să vii joi, spuse ea testamentar. Şi a închis ochii, eliberând ultimele zile dinăuntru-i, în zvâcniri apocaliptice. Cele de pe urmă zile, negre şi mirosind a scrum, se îndreaptă toate către cei mai fericiţi dintre nefericiţii ce-şi poartă paşii printre ele.

Zborul cu o aripă nu e zbor.

Cavalerul şi satelitul-autobuz

2009-11-27T15:08:00.001+02:00

O găseşte în bucătărie, încremenită în scaun, răsfoind anxioasă ziarul şi dând impresia că ar căuta ceva numai de ea ştiut. Ce bizarerie! Pare să nu se mai teamă de literele ce-i rămân pe degete, dezlipite de pe paginile proaspăt tipărite. Şi totuşi, ceva o înspăimântă!
- S-a întâmplat ceva?
- Ceva îngrozitor, îngână parcă numai pentru sine.
- Îngrozitor? şi mă bufneşte râsul fără să vreau.
- Un satelit în formă de autobuz are să cadă pe pământ. Mi-e teamă.
Râsul meu devine isteric, aşa că dau să plec.
- Nu râde, aseară am visat un accident. Cu un 85. Totul se leagă.
Nu apuc să deschid uşa dormitorului, că o aud strigând gâtuită de spaimă:
- În seara asta scoatem armura din pod!

La început, fusese Hero. La sfârşit, a devenit cavaler.

* PA despre un cavaler *

Exit. In or out?

2009-11-27T12:18:00.000+02:00

Exit. Festivalul de Teatru al Deţinuţilor. Paradoxal, nu am căutat ieşirea din teatru înainte de sfârşitul ultimei runde de aplauze, în ciuda unui amestec de teamă şi nesiguranţă care mi-a cam făcut carnea să tremure preţ de câteva minute, dar nu mai mult de-atât. Ce am aşteptat a fost o seară, poate chiar şi o a doua, cu puţin noroc, de teatru. De oameni pe scenă, interpretând personaje cu care au făcut cunoştinţă întâmplător sau interpretându-se pe sine.

Nu am adus argumente pro şi contra unei astfel de manifestări, nu am deliberat şi nici nu am pus sub semnul întrebării prezenţa mea la un eveniment ce este – nu doar pare – neobişnuit şi stârneşte – nu numai că poate – controverse.

Aş fi ipocrită să spun că nu mi-a fost teamă în nicio clipă. De fel mi-s curajoasă, zic eu. Curajoasă, my ass! Că de îndată ce pe scenă şi-a făcut apariţia arlechinul menit să introducă fiece moment spectatorilor, însoţit de un domn impozant, mi s-au cam înmuiat picioarele. Iar inima mi-a luat-o razna. Cătuşele i-au fost desfăcute într-o tăcere de răsuflări tăiate şi de ochi neclipitori. Zgomotul cheii răsucindu-se spre libertate a răsunat puternic în sala neobişnuită cu semi-obscurul pe care îl impune prezenţa unor oameni ce-şi duc zilele în penitenciare de maximă siguranţă. Este atât de ciudat să-mi văd vecinii de scaune la faţă şi să-i recunosc mai apoi pe stradă, să le pot zâmbi a complicitate!

Am rămas cu o senzaţie ciudată după cele două zile de teatru Exit. Am început cu o frică, poate justificată, de câteva minute, şi am sfârşit aplaudând în picioare. Există viaţă şi după gratii. În nerozia mea, credeam că dincolo de ele totul se sfârşeşte.

Efectul a fost bidirecţionat. Nu neg că prejudecata mi-a tulburat iniţial gândirea, dar... să vezi condamnaţi pentru crime odioase povestind despre coroniţa din clasa întâi, plângând după cel mai frumos apus din viaţă, la 2000 de metri, unde era încă lumină, da, lumină, şi soare, în timp ce oraşul se acoperea cu întuneric, sau plângând după tata, lângă care n-au fost atunci când a plecat spre cer, din cauza blestematei de greşeli, este... CEVA.

Un ceva ce mă poate arunca într-o extremă a naivităţii de care atâţia au vrut să mă ferească. Dar n-am ce face. Cred în oameni, cred în reabilitare şi las pe oricine e capabil să mă emoţioneze şi să mă facă să plâng. Pentru că merit.

Marţea gnomilor

2009-11-25T13:13:00.001+02:00

De câteva zile de marţi încoace, înghit la crepuscul praf de stele, sperând zadarnic că în tălpile-mi bătătorite vor creşte, rând pe rând, elice fosforesecente cu care să-mi iau zborul spre Lună, spre a o învălmăşi în mişcarea ei perfect sincronă. Şi poate am să rătăcesc, de-am să prefac timpul în scrum, şi spre Phobos, şi spre Deimos, şi-am să le spun puţin din tine, ca să te recunoască atunci când se vor coborî, în scobitura umărului tău, spre a-ţi dărui un an lumină, unul din cei ce azi se află între noi.

Nu-i nicio marţi ca cea de azi, şi cum din noaptea cea mai stinsă n-a mai rămas niciun mister, o răpun, în seninătatea clovnilor ce plâng în spatele cortinei, cu un călcâi îmbrăcat în staniol. Junghiurile nu-mi dau pace şi-mi amintesc că nopţile albe aparţin unor vremuri de demult. Se-aude, printre versuri de folkist clujean, mai ştrengar ca toţi nebunii de alb ce-au alergat vreodată în pătrăţele albe şi negre, cântul dojenitor al primului tramvai. Îmi place să-l ascult de-aici, din mirosul de ciocolată albă, şi să creez oameni, în gând, pe care-i aşez dintr-un capăt în altul al tramvaiului. Unii cuminţi, alţii energici; unii apatici, alţii entuziaşti; unii somnoroşi, cu pleoapele căzute peste irisuri decolorate, alţii primăvăratici, mirosind a frezii visate. Niciunul insomniac, în afară de mine.

După ce l-am populat pestriţ, cu gnomi învârtindu-se ca nişte titirezi, cu ventriloci debordând de cuvinte de toamnă, cu vampiri la care scoţieni de peste canalul mânecii visează şi suspină, cu un folkist timid precum un carusel la început de drum, cu Otis al meu, ce poate are să se anime, păşind din viaţa pe care i-am furat-o, neştiutoare, în următoarea viaţă ce-i sălăşluieşte-n noduri, îl privesc din urmă. Se pierde în ceaţă, legănându-se. E-o hărmălaie aproape grotescă înăuntru, dar eu n-am să-mi asum maternitatea haosului purtat de-un vatman nevinovat pe şinele umezite de rouă. Poate doar la calendele greceşti, dar până atunci, mă mai gândesc. Unul dintre gnomi se va furişa pe fereastra deschisă şi-ţi va trage plapuma pe umeri. Şi-ţi va şopti ce eu nu pot, căci diguri de ciocolată albă se vor interpune de-acum încolo cuvântului iresponsabil.

Îţi va şopti să urci în primul tren ce pleacă în dimineaţa de mâine şi să te laşi dus. De când n-ai mai făcut asta? De niciodată? Păi nu crezi că a trecut deja prea mult de-atunci?

Scluptură în nori

2009-11-24T01:51:00.004+02:00

- Tati, tu ştii să scluptezi în nori? mă întreabă Andrada cu ochi rugători.
- Să sculptezi vrei să zici, repet tuşind a surpriză.
- Da, să scluptezi. Vreau să scluptez un ursuleţ de pluş în norul ăla. Şi-mi arată cu degetul spre cer.

Abia are trei ani, bătrâne, şi-i prea devreme pentru astfel de episoade. Şi pentru mine, şi pentru ea. Ce ştiu eu despre sculptură? Ah, bătrâne, ce idee năstruşnică! Hai, scoate-mă din asta, vrei?

Mă vede încurcat, aşa că îmi explică zâmbind, cu un soi de simpatie care mă anulează:
- E pentru Tudor. Mami mi-a zis că vine până de Crăciun. Zi, tati, ştii să scluptezi?

* PA despre un ursuleţ de pluş *

O treabă de pitici

2009-11-20T18:17:00.000+02:00

- Piticule, tu mă iubeşti?
- Când mă faci pitic, nu prea.
- Dar în rest? Mă iubeşti?
- Am să te duc la altar. Trebuie să însemne şi asta ceva, nu crezi?
- Eu cred că facem o greşeală.

Ochii îi ies din orbite. Colţurile gurii i se ridică într-un zâmbet involuntar de sincer. Tremură de emoţie şi nerăbdare.

- Hai mă! Pe bune?
- Nu aş glumi cu aşa ceva. Dar zi-mi: câţi irişi să aibă buchetul?
- Irişi? Nu erau cei mai aroganţi dintre flori? Dar...
- Şi rochia asta?
- Parcă nu-ţi plăcea dantela. Dar tocmai ai zis că...
- Nu-mi place, dar nici nu vreau ca greşeala să fie perfectă.

* PA despre o mireasă *

Ce fac oamenii, mă?

2009-11-15T06:55:00.001+02:00

Oamenii fac dragoste acum, puştoaico. Iar dacă nu fac, măcar se ţin în braţe, într-un somn ce poate fi liniştit, tremurând, ba chiar insomniac. Dar se contopesc, puştoaico, într-un dor care doare. Îi doare şi pe ei, cei care îi dau naştere, dar te-ar durea şi pe tine, dacă ai avea ocazia să stai deoparte şi să priveşti. La ora asta, oamenii nu sunt singuri.

Iar dacă aşternuturile nu le fac cu ochiul, atunci cu siguranţă îşi petrec acest început de dimineaţă pe-o canapea, cu câte-o cană de ceai între palme, filozofând despre limba rusă şi fuziunea nucleară. Este exact vremea discuţiilor despre nimicuri pe care, de îndată ce vor pune capul pe pernă, le vor uita. Este exact vremea declaraţiilor de amor sfioase rostite cu o patimă prăfuită, dar cât se poate de consistentă, în faţa şemineului. În lipsă de şemineu, se pot aşeza turceşte lângă caloriferul din dormitor, de dincolo. Acolo, pot să chicotească în voie. Vecinul de alături doarme, iar doamne-doamne nu a fost niciodată inoportun.

Sau citesc, puştoaico, unul lângă celălalt. Fără ideal şi Crimă şi pedeapsă în limba engleză. Notează cu conştiinciozitate pe marginea fiecărei pagini, pentru ca, la sfârşit, să se confrunte. Iar tu, iubito, vei rezista multă vreme acestor forţe? Când ai să vii la mine să-mi spui: Nu mai pot, ia-mă, te iubesc!

Iar dacă nici asta nu le surâde, dansează aritmic, ca doi exhibiţionişti pentru care P.D.A. (we just don’t care) a devenit un imn al lor şi doar al lor, fără să fi fost vreodată ridicat la rangul ăsta, în mod oficial. Şi ce e foarte amuzant este că sunt paşi de tango de care n-au habar.

Se vizitează la ferestre aburite, în haine de supereroi. Nu ştiu cum pot zbura pe vremea asta, căci cerul înnorat capătă accente dramatice de când zorii au început să se ivească. Se cerşesc unii pe ceilalţi la ferestre, puştoaico, căci dorul îi împinge la gesturi necugetate.

Asta fac oamenii, tu ce naiba faci? Smulge-ţi inima şi dă-o primului venit, dacă tot te doare cum te doare! N-are să se uite la ea, căci se va mulţumi cu ce i se dă, şi-o va primi găurită cum e, călcată în picioare, prăfuită. Fii curajoasă, ce doamne-doamne?

Vânzătorul de cărţi

2009-11-15T02:41:00.000+02:00

Dacă dumneavoastră chiar faceţi asta acum, atunci eu am să încep să cred că sunt un om special. Şi mi-a întins cartea cu o fermitate ce mi-a zdruncinat refuzul. Până nu demult singurele cuvinte pe care le-am auzit, chiar şi în momentele de singurătate, rostite de una şi aceeaşi voce, au fost dure, poate prea dure pentru un om construit dintr-un aluat cu totul altfel. Mă obişnuisem cu gândul că realitatea este, într-adevăr, alta, şi că viaţa este o junglă.

Dar omul acesta, cu barbă semi-căruntă, tunsă migălos şi într-o simetrie perfectă, şi cu ochelarii căzuţi pe nasul roşu, completând imaginea de dascăl al unor vremuri trecute ce şi-a dedicat viaţa întreagă bibliotecii încropite într-una din odăile acelea pe care ţi le imaginezi mirosind a carte şi a poveşti ce nu se mai vor „tăcute”, omul acesta, cu zâmbetul sincer, nu glumeşte. Tot ce-mi doresc este ca momentul să se consume odată. Să întind mâna, aşa cum se presupune că ar face orice om normal căruia i se acordă o astfel de şansă, să iau cartea, iar el, omul din faţa mea, să-mi dea peste mână, spunându-mi că sunt prea naivă. Este singurul scenariu pe care mi-l imaginez. Pentru că aşa, prietene, ai avea dreptate!

De pe copertă mă priveşte un alt om, un altul care a pledat pentru zâmbet şi încredere. Imaginaţia mea trebuie să fie de vină pentru tot ce mi se întâmplă acum. Îmi place mie să cred că tot ce trăiesc e aparte, că totul e o poveste, că sunt semne în orice împrejurare, când de fapt nu e nimic din toate astea. Şi totuşi, omul din faţa mea insistă să iau cartea. Poate că nu vi se pare ieşit din comun. Dar dacă v-aş spune că are pretenţia ca eu să iau cartea, să spun mulţumesc şi să mă întorc, într-una din zilele următoare, spre a o plăti, cu siguranţă câteva dintre gândurile voastre îl vor condamna. Unele îl vor eticheta drept un nebun căruia îi lipsesc ţiglele de pe casă. Altele, în schimb, se vor grăbi să-l ia de fraier.

Mie, însă, mi-a deschis ochii. Ştiu acum că oamenii sunt frumoşi şi că lumea, ori cel puţin lumea în care trăiesc eu, este exact aşa cum o văd eu. Gândind retrospectiv la momentul de astă seară, episodul îmi pare tragic, căci omul, vânzător atipic de cărţi, după cum el însuşi mi-a mărturisit, mi-a oferit întreaga lui încredere. Iar eu am fost suspicioasă. Eu am încredere în tine, ştiu că ai să te întorci. Tu nu ai încredere în tine? Când cineva pune problema astfel, nu-mi rămâne decât să constat, cu tristeţe dacă vreau, că eu sunt cea care are, în definitiv, o traumă.

Fiecare întâmplare aduce cu sine ceva. Nimic nu e degeaba. Cu celălalt om zâmbindu-mi de pe copertă şi privindu-mă neobosit, cu subînţeles, îmi îndrept paşii spre staţia de tramvai, mai aglomerată ca oricând. Mi-ar plăcea să le spun tuturor ce nouă poveste port cu mine. Să fie primit, domnule vânzător de cărţi! Să fie primit! I’ll be back! Mai abitir ca Scwharzeneger! Căci altfel povestea n-ar avea haz...

Maria

2009-11-14T13:24:00.001+02:00

De la 2 ani stă aici, în teatru. Ştie tot. Am bombănit iniţial, câci locul aflat la confluenţa tuturor vânturilor ce pot să alerge la primul etaj al acestei clădiri, coborând sau urcând vioaie, în căutare de poveşti încă nescrise, mi-a provocat un fior de neoprit pe şira spinării. Nu de alta, dar nu gestionez prea bine frigul care mă stăpâneşte în perioada aceasta a anului, iar imunitatea mea există, dar lipseşte cu desăvârşire. Şi cum tusea pe care o am de vreo săptămână mă transformă în candidatul perfect pentru titlul de purtător al celui mai popular virus al ultimei luni, trebuie să recunosc că locul douăzeci şi cinci nu mă coafează deloc. Metaforic vorbind, căci alizeul care intră nestingherit, furişându-se pe lângă mine, îmi aranjează bretonul după propria lui viziune asupra frumosului. Simt cum mă ciufuleşte, dar o astfel de mângâiere îmi este de prea mult timp străină, aşa că înghit în sec şi accept.

Am bombănit, dar n-a durat mult până să găsesc motivul pentru care lucrurile s-au aşezat astfel, adică numa’ bine.

Se vede cu ochiul liber că nu există colţişor al acestei clădiri pe care puştoaica să nu-l cunoască şi că privirea-i scrutătoare nu pierde niciun detaliu. Din atitudinea sobră şi mersul ferm, trădat din când în când de zvâcniri copilăreşti imposibil de controlat, îmi dau seama că pe umerii ei stă o responsabilitate nu doar conştientizată, dar mai ales asumată. Nu ştiu dacă din convingere; de altfel, la vârsta ei nu poate fi vorba despre o convingere interioară puternică, ci mai degrabă despre împrejurări ce nu au fost puse sub semnul întrebării, fiind luate ca atare.

O invidiez. Nu este deloc nefericită soarta acestei copile. Să creşti printre oameni ce dăruiesc – pleosc! – încontinuu, rupând din ei, puţin câte puţin, şi încărcându-se cu ceea ce li se întoarce înzecit, nu poate fi decât o binecuvântare. Mi-e ciudă.

O cheamă Maria, are zece ani şi s-a temut de mine când i-am zâmbit prima dată, ascunzându-se în spatele femeii blonde cu care pare să facă echipă. Nu a răspuns aşa cum m-aş fi aşteptat. Încă o dată, constat cât e de sănătoasă lipsa aşteptărilor.

Maria creşte într-o sală de teatru. Primeşte, ca răsplată pentru vigilenţa cu care străjuieşte înainte de începerea spectacolului, mângâieri şi cuvinte frumoase pe care restul spectatorilor nu le vor primi poate niciodată. Pentru ea, nu există uşi închise, nu există noţiunea de acces interzis.

Am coborât scările alături de ea şi m-am simţit mai mică şi mai insignifiantă ca niciodată. Căci eu... ascult elefantul şi furnica, mi-e teamă să cresc şi simt o supunere cuminte faţă de un pitic ce a realizat mai multe decât mine. Pentru că ea este Maria, are zece ani şi universul i se poate reduce, oricând, la o sală de teatru. Când bate din palme sau când clipeşte.

Je ne suis pas la fille de mon papa

2009-11-12T16:30:00.001+02:00

Şi asta pentru că eu sunt fiica tuturor, când vine vorba de probleme în amor. Am douăzeci şi patru de ani şi uneori simt că îi am degeaba, pentru că duc o viaţă care nu se prea potriveşte vârstei. Ori cel puţin aşa ar spune unii. Interesele mele nu prea coincid cu ale celor din jur, care se încăpăţânează să-mi spună ce este mai bine pentru mine şi care sunt ferm convinşi că cea mai mare greşeală pe care o fac este aceea de a nu le da ascultare.

Ei bine, am douăzeci şi patru de ani şi de la optsprezece aud aceleaşi cuvinte. Toţi mă îndeamnă. Unii direct, fără ocolişuri, căci aşa le este felul când vine vorba de a trata orice subiect din viaţa altora, alţii subtil, unii compătimitor, alţii cu un ton rugător de aproape că îmi face sufletul să plângă. Toţi ştiu pe cineva care ştie pe cineva care... ar cam vrea să-şi pună pirostriile. Ar cam vrea, dar n-ar prea avea cu cine. Că de, n-a avut noroc de fete bune, ori n-a avut timp, căci jobul e solicitant şi, ştim prea bine, munca cere sacrificii, ori e timid şi nu prea ştie cum şi în ce fel. De ce mi-aş dori eu vreunul din aceste specimene lângă mine, habar nu am. Ideea e că fiecare dintre ei este partida perfectă.

Încep să cred că figura mea nu inspiră nimic oamenilor ăstora, de vin cu propuneri care mai de care. Culmea, tocmai ei (sau măcar ei) ar trebui să aibă acea minimă încredere în mine cum că mă voi descurca, până la urmă. Că doar sunt a lor şi mi-s făcută din acelaşi aluat. Iar dacă ei au putut, atunci cu siguranţă pot şi eu. Unde mai pui că am avantajul de a fi marele magician... Toate ca toate, eu m-am cam plictisit. Reuniunile de familie devin prilejul perfect pentru a fi pusă la curent cu listele actualizate ale burlacilor de pe piaţă, iar prietenii şi cunoştinţele se oferă, cu un entuziasm pe care nu-l împărăşesc, să-mi aducă alături băieţi de băieţi.

S-a făcut linişte doar atunci când am adus pe cineva în sânul lor. M-am gândit că asta este cea mai bună soluţie şi că poate din prea mult mister s-a ajuns la o situaţie devenită în timp insuportabilă. Au răsuflat uşuraţi. Probabil că somnul le-a fost mai dulce o vreme, nemaifiind întunecat de gânduri negre, de rumoarea interioară specifică omului care ştie că are ceva pe suflet, un ceva ce trebuie rezolvat numaidecât. Sunt convinsă că le-am luat o piatră de pe inimă. Dar n-a durat o veşnicie. Un secol, după cum le promisesem, cei mai mulţi dintre ei zâmbind, căci ştiau că un secol le este suficient să dispară din peisaj şi să nu fie de faţă dacă vreo catastrofă va fi să se producă la sfârşitul lui. Zic cei mai mulţi, pentru că sunt şi aceia care speră să fi găsit elixirul vieţii veşnice.

Nu a durat o veşnicie, iar ziua când m-au întrebat ce mai face, iar eu am dat din umeri, a neputinţă, dar mai ales a lipsă de informaţii care să genereze cel puţin un sfert de oră de relatări siropoase, a fost ziua în care m-am îngropat singură. Le-am zis că nu mai face, în viaţa mea, adică, şi au plâns. Au plâns mai mult ca mine. Iar acum sunt din nou frenetici. Zumzăie din nou, se pun la curent cu liste ce fuseseră puse la păstrare în sertare unde ascund şi alte soluţii, pentru diverse alte probleme, ca o măsură de precauţie ce s-a dovedit a fi justificată, deşi acum ceva vreme m-ar fi jignit. Doar că eu nu caut. Poate că nici nu mai vreau să îmbrac rochia aceea şi poate că, şi mai rău, revin la gândurile cubaneze adolescentine, cu care îmi ameninţam bunicul atunci când îmi făcea complice cu ochiul. Ori poate am de gând să fac acei trei copii pe care mi i-am dorit întotdeauna, cu trei taţi diferiţi, aşa cum am sperat până nu demult. Andrada, blondă cu ochi albaştri, Tudor şi Dana. Piticii mei. Am avut o clipă de rătăcire, când visele mele s-au cuminţit şi le-am oferit copiilor mei ipotetici acelaşi tată. A fost o clipă de rătăcire pentru care alţii i-au mulţumit anticipat lui doamne-doamne, nefiind suficient de inspiraţi să întrebe cât va dura clipa.

Şi totuşi, le mulţumesc tuturor că îşi văd de viaţa mea. E mare lucru, monşer! Parol că e! Şi încă şi mai mare lucru este să constaţi că li se întâmplă şi altora şi că e posibil ca acei alţii să empatizeze sincer cu tine şi cu drama pe care o trăieşti, pentru că... you know how they say: the more, the merrier!

Noi doi şi Monte Cristo

2009-11-06T22:28:00.001+02:00

Aveam trei ani şi puţin când a considerat de cuviinţă ca eu să mă iniţiez în tainele scrisului şi cititului. A fost probabil o defulare spontană, ori cel puţin aşa o văd eu acum, peste ani, a ceea ce s-a vrut a fi visul trunchiat al unui alt copil, dintr-o altă epocă, ce ar fi preferat să-şi tocească, într-o frenezie neînţeleasă celorlalţi, coatele pe băncile unui liceu aflat la zeci de kilometri depărtare, în loc să muncească pământul şi să ducă vacile la păscut. S-a întâmplat să-l bănuiesc de atitudine conspirativă, gândind că avântul lui era rezultatul unui plan bine pus la punct ce ar fi dus la împlinirea personală prin intermediul unei noi fiinţe, al uneia ce-i parte din sângele lui şi-n care el „citeşte” ceva.

Aveam trei ani şi puţin când eu învăţasem deja alfabetul, citeam din basmele lui Petre Ispirescu şi făceam ore nesfârşite de aritmetică, spre nedumerirea alor mei, completată fericit cu mulţumirea că măcar unul dintre copii poate fi astâmpărat. Ajunsese deja în poziţia ingrată de a fi folosit drept armă atunci când deveneam obositoare prin surplusul de energie ori prin ideile de mătrăşire a celui mai proaspăt membru al familiei pe care nu-l agream foarte tare tocmai pentru că îmi simţeam ameninţată supremaţia, până atunci conferită mie în întregime, printr-un acord multilateral tacit.

Nu mai sunt demult copilul de trei ani şi puţin, dar el este neschimbat. Are aceeaşi mimică din prima mea amintire care îl cuprinde, are aceeaşi privire pe care n-o pot săgeta mai mult de zece secunde, fără a mă podidi lacrimile, are aceeaşi iscuţime a minţii cu care m-a fermecat în primii ani ai vieţii mele, atunci când „facem o socoteală?” era întrebarea mea preferată.

Mă mişc greoi în bucătărie, căutând cu o disperare neevidentă pentru cei din jur cana din care obişnuiesc să beau de foarte mulţi ani încoace. Mamei i-a venit incredibila idee de a o oferi spre suport unor legături de leuştean, motiv pentru care s-a grăbit să-şi repare greşeala întinzându-mi cu un zâmbet vinovat pe figură un pahar ce mi-e străin. Emblema unui whisky faimos mă trăzneşte. Nu-mi pot lua ochii de la ea, căci îmi înfăţişează un domn cu joben, mergând hotărât către dumnezeu ştie ce. Nici nu contează.

Pe hol, un om mai om ca toţi oamenii merge la braţul celui pe care n-am reuşit să-l extermin în planurile diabolice din copilărie. Răsuflu uşurată, când ştiu că braţul lui îl sprijină mai bine decât ar fi făcut-o al meu. Îi lipseşte omului vlaga din oase, dar mimica, privirea, iscuţimea aceea a minţii... le recunosc şi-acum, deşi înfăţişarea ar putea să trădeze altceva. A râs cu poftă de descoperirea târzie a unora dintre noi, care ajung să se lase pradă lui Monte Cristo la vârste mult prea înaintate. Nu aş fi bănuit, nici într-o mie de ani, că ştie cine este acest domn ce nu are nimic de-a face cu lumea lui de-acum. N-ar trebui să mă mire, căci... e mai viu ca oricând.

Scottish night

2009-11-04T22:52:00.004+02:00

Urăsc ploaia mocănească de dincolo de ferestre, dar mai mult ca orice urăsc faptul că, în ciuda rugăminţilor insistente de pe tot parcursul ultimelor trei-patru ore, nimeni nu s-a sinchisit să alunge norii negri de deasupra oraşului şi să înceteze cu picăturile multe şi furioase ce lovesc pământul cu o înverşunare demnă de toată lauda. Ori invidia, după caz. În funcţie de posibilităţi, fără doar şi poate. O urăsc pentru că planurile mele pentru seara ce va să vină ar putea fi compromise, căci mă cunosc. Mereu găsesc motive pentru a nu ieşi din casă, iar o ploaie de genul celei ce se săvârşeşte chiar acum ar fi perfectă.

Mă surprinde însă nepăsarea cu care o privesc de aici, dinăuntru, unde este oricum dar nu suficient de cald. Sunt revoltată, căci nu mi s-a dat ascultare, dar ştiu sigur că în câteva minute voi înfrunta picăturile de apă cu mai mult curaj decât am avut vreodată. Acestea fiind spuse, simţindu-mi sângele clocotind în vene, spre a mă încălzi anticipat pentru temperaturile ce tind vertiginos spre zero de vreo săptămână încoace, mă reped pe scări cu un zâmbet irezistibil, completându-se perfect cu parfumul ce-l port de fiecare dată când simt că am nevoie de un adjuvant serios, care nu eşuează niciodată.

Cânt în ploaie cum n-am mai făcut-o din verile de demult, când îmi plăcea să stau desculţă sub cerul liber, ori de câte ori nori răzleţi îşi revărsau furia preţ de un sfert de oră, plecând mai departe fără a-şi cere iertare şi fără a mai privi înapoi. Cânt şi chiar dacă am o stare de bine inexplicabilă pentru un astfel de scenariu, îmi grăbesc paşii spre intersecţie, neştiind că aici îmi va dispărea zâmbetul de pe figură. Încă o dată mi se confirmă vechi suspiciuni: oamenii pot fi nebuni atunci când vor. În egală măsură, pot fi imprevizibili. N-aş fi crezut că domnul ce s-a oprit în dreptul meu, gesticulând într-un fel ce trădează o disperare ţinută cu greu sub control, ar putea îndrepta către necunoscuta ce-i sunt, plouată şi vizibil deranjată de faptul că, surpriză, coafura nu-i rezistă, propuneri indecente pe care, desigur, necunoscuta nu le înţelege. Mai mult decât atât, ajunge să-l compătimească suficient cât să îi ofere tot sprijinul pentru orice problemă ar avea. Ei bine, naivitatea ţi se răsplăteşte când te aştepţi mai puţin. Da, viaţa e o junglă, căci omul nu era nici rătăcit, nici bolnav, nici nicicum. Abia acum traduc obscenitatea gesturilor individului, aşa că întorc spatele, impunându-mi să nu-mi iau picioarele la spinare, de teamă să nu-l stârnesc şi mai tare. Mă opresc într-un loc ferit de ploaie, mult mai luminos şi populat, de unde pot să mă strâmb în voie la nenorocitul ce rămăsese nemişcat în locul de unde eu apucasem să fug. Imaginea pe care mi-a fost dat să o văd nu poate fi descrisă pe post. Nici nu merită. Tot ce pot spune acum este că it is raining, for god’s sake! Iar pe o vreme ca asta, nu dai niciun câine afară din casă... If you know what I mean...

************

Se cheamă Curtea Berarilor, un loc ce m-a întâmpinat cu o repriză de Cargo pe care am cântat-o urlând, cot la cot cu douăzeci şi cinci de oameni, toţi frumoşi, toţi îmbujoraţi, toţi infierbântaţi de metri întregi de bere. Nu eram decât noi şi scoţienii. Cu toţii la fel de cântători. Ne-am spus unii altora vorbe frumoase, vorbe de duh, vorbe de dulce, asemenea unor galerii ce se înfruntă pe un stadion arhiplin, asistând la un meci cu miză. Este, până la urmă, o avanpremieră a meciului de mâine. Ţin la băutură băieţii ăştia, nu glumă. Eu ţin doar la nişte cola. Precum pocăiţii, cum ar zice cineva. Ok. Şi la shoturile de tequila, pe care le dau pe gât ca la carte. „Lingeţi, beţi, sugeţi!”. Cei pudici se înroşesc pe loc, deşi cuvintele au fost cât se poate de nevinovat rostite. O cheamă Ruxi, mănâncă mult şi nu se vede, şi ne-a învăţat să bem tequila.

L-am cunoscut pe Alan, un scoţian mai scoţian ca toţi scoţienii, mândru de originile lui până în măduva oaselor. Şi cică în limba lui (dumnezeu ştie de-i adevărat ori nu, but I promised I will google it) numele pe care-l poartă înseamnă „handsome”. Ce mai potrivire fericită! He says I am beautiful. Oh, and smart. Şi vrea să mă ia la el acasă, să ne iubim până la adânci bătrâneţi, să avem copii şi să fiu o PR-istă de succes. Tentant. Şi-mi cere, nici mai mult, nici mai puţin decât o zi din viaţa mea. Sunt zgârcită în perioada asta a vieţii mele, cu toate că... he is handsome alright!

************

Unde mai pui că îi simt şi-acum parfumul, deşi s-a aşezat neinspirat în faţa mea, cocoţându-mă pe masă de câte ori prietenii lui gălăgioşi îşi aduceau aminte motivul venirii lor în ţara lui Dracula, tărâm lipsit de vampiri, spre marea lor dezamăgire. Îi simt parfumul ce răzbătea discret prin fumul de ţigară şi aburii de alcool. Dar chiar şi-aşa, vremea infectă şi limba încâlcită specifice meleagurilor scoţiene mă ţintuiesc locurilor ăstora, aşa cum sunt ele. În plus, am planuri marocane, iar Alexandra nu mi-ar ierta-o niciodată dacă le-aş da pe nişte snobish scottish handsome guys... No way!

Înainte şi după

2009-11-04T03:20:00.000+02:00

M-a întrebat dacă mă mai doare ceva. În chiar momentul acela, legănându-mă pe scăunelul alb, cu vopseaua sărită pe alocuri şi fără o personalitate bine definită, servind şi ca masă atunci când situaţia o impunea, mi-am dat seama că eu nu l-am întrebat nimic. Încercând să-mi ofer o explicaţie, în gând, aşteptam o idee de geniu care să mă lămurească; întrerupându-mi parcă gândurile în care mă cufundasem fără voie, a râs. A râs într-un fel al lui, pe care nu l-am uitat, şi mi-a zis ceea ce ştiam deja. Că n-am fost curioasă.

M-am grăbit să-i detaliez, pe cât posibil, evoluţia sănătăţii mele. Cuvintele au venit uşor, cu toate că forma pe care au căpătat-o, în final, l-a luat prin surprindere. Cred şi eu. Comparaţii subtile şi nu prea, în miez de noapte, între doi oameni deveniţi străini, pot avea efecte dezastruoase.

Înainte, mă dureau toate, i-am spus, după cum de altfel ştie prea bine. Nu era zi de la dumnezeu în care o venă buclucaşă, un conglomerat de celule puse pe harţă, un oscior mai anemic decât celelalte, să nu-i dea bătăi de cap. Nu era cu putinţă să treacă douăzeci şi patru de ore fără ca trupul ei să nu se predea în faţa unei noi dureri. Iar dacă, prin cine ştie ce minune, ziua îndrăznea să treacă pe nesimţite, avea grijă să inventeze ceva. Doar EA trăia şi pulsa în ritmul cel mai vioi pe care îi fusese dat să-l cunoască vreodată. Doar EA n-o durea.

După, ca prin minune, durerile au dispărut pe rând. Coloana vertebrală a uitat de predispoziţia către spondiloză şi de cheful nebun, dovedit în seri reci şi târzii, de o doză dublă de diclofenac, articulaţiile au devenit mult mai maleabile şi rezistă cu stoicism frigului şi ploilor, plămânii s-au cuminţit, totul pare să fie în perfectă stare de funcţionare. Doar EA nu e bine acum. A căzut la pat, după cum şoptesc plămânii între ei. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat, nimeni nu are curaj să întrebe, de teamă de a nu răscoli răni ce nu au apucat să se cicatrizeze. Dar diafragma, cu sângele rece pe care i-l dictează meseria, îi scrie necrologul.

N-am avut curaj să-i spun pe nume. El, însă, a numit-o, stârnind valuri de lacrimi reci şi sărate. Nonşalant. People are strange. When you’re strange, no one remembers your name.

Alexandra's daydreamers

2009-10-28T10:38:00.001+02:00

I'm a daydreamer alright! Cu acte în regulă!

Mulţumim, Alexandra! Chapeau bas!

Rodrigo

2009-10-28T02:01:00.001+02:00

Rodrigo, soy yo... Mariposa... y si, soy boracha. Por que te quiero. Si. Boracha. Te quiero!!!

Trăienutz este un individ care a intrat, la un moment dat, în viaţa mea, şi a naibii să fiu dacă simt că ar avea vreun gând să mai iasă vreodată. Nu ştiu nici acum dacă asta mă face fericită sau nu, sau dacă îmi este confortabil.

Dar... nu există decât două posibilităţi în ceea ce-l priveşte: fie să-i suport prezenţa, în continuare, ca şi până acum, dintr-o inerţie pe care nu pot să mi-o explic – transformată adeseori într-o maladie de care habar n-am să scap şi pariez că nici el nu are să mă ajute în sensul ăsta – fie să mă transform eu într-un personaj malefic, cum sunt, de altfel, de multe ori, care să-i ia gâtul pentru a-i face viaţa mai uşoară. He knows too much, if you know what I mean.

Totuşi, Trăienutz este un rău necesar. Mă duce la stadion, chiar şi când ne „vizitează” Unirea Urziceni sau Juventus Bucureşti, îl înjur pe Farmache indiferent dacă se află sau nu pe teren, şi ce bucurie mai mare ca discuţiile aprinse cu toţi septuagenarii constănţeni, spărgători notorii de seminţe, care se bucură de prezenţa fermecătoare a două domnişoare atât de agreabile... did I just say „două”?... şi cu singura condiţie ca intrarea să fie pe bază de „Cuget Liber”.

Mă ia cu el la pariuri, pentru că are încredere în intuiţia mea sau, bine, pentru că îi este lene şi urât să se ducă singur. Dar nici prezenţa mea nu-i de ici, de colo. Aleg aleatoriu echipele câştigătoare, anonime de cele mai multe ori, şi îi cânt „I am lonely”, cu voce tare. El zice că I embarass him. Eu zic că şi mai embarassing e să refuzi adevărul. ’cause, you know, he is actually lonely...

De atâtea ori a luat decizia „de a se retrage din această lume”, dar niciodată nu o duce la capăt. Am încercat să-i insuflu acea doză de curaj ce îi lipseşte, dar se ţine scai de ultimele speranţe, mai mult sau mai puţin mulatre.

M-a învăţat definiţia eficienţei, într-un mod cât se poate de concret, şi mai ales al economiei de cuvinte, de cenţi şi de orice altceva ar presupune un cost (pecuniar sau nu). „Sunt la Maria. Daţi un buzz dacă...”. Aflu şi eu printr-un status că vine, află şi restul unde să-l caute. În plus, ştiu că trebuie să pregătesc masa. De obicei, vine lihnit. Ceea ce uneori se dovedeşte o experienţă extrem de educativă, pentru că ştiu sigur că bomboanele expirate (de cel puţin câteva luni) nu au efecte secundare asupra organismului uman, că hamsiile servite în faţa uşii, pe scară, sunt absolut delicioase, dar că „garnitura” face totul, că un codru de pâine astâmpără foamea, că trebuie să fii foarte fast and furious pentru a prinde o prăjitură dintr-un platou „aglomerat”, atunci când te afli în preajma lui Trăienutz.

Cheile de la uşile scărilor în care ai treabă – sau nu – sunt cea mai bună afacere. Nu rişti niciodată să nu ţi se răspundă sau să fii ţinut în faţa scării sau să urli în interfon că ţi-e frig şi că vrei înăuntru. Unde mai pui surpriza de pe chipul celui vizitat...

Trăienutz nu sună niciodată şi nu mă scoate la suc decât în cazuri excepţionale. Mi se destăinuie frecvent, una dintre cele mai minunate şi mai amuzante experienţe din viaţa mea. E luat la mişto de tata, când Rapidul nu prinde o zi foarte bună. O pune pe winnie să-mi deschidă uşa. Mă cară în oraş pentru a cumpăra cadouri prietenelor (sau cel puţin aşa le numeşte el... noţiunile sunt confuze şi complicate, şi nu doar pentru el!).

Trăienutz îmi face viaţa un calvar. Dar nu pot renunţa la el, întrucât este roata mea de rezervă. Pentru că, dacă doamne fereşte... punem bazele ;) Mai ales că... „nu mi-ai dat eugenii şi tot te-am iubit”. And I appreciate it! Who does that nowadays?!

Reumatism

2009-10-25T02:25:00.000+03:00

Îmi scârţaie oasele într-un mod cât se poate de bizar şi tot ce mai sper acum este ca zgomotul metroului să acopere trilul femural ce-mi răsună înăuntru. Mi se pare deranjant până şi mie, având în vedere că her morning elegance capătă accente stridente. Poate că este reumatismul timpuriu de vină, despre care ştiam că într-o bună zi va învăţa să-mi şi vorbească, el dovedindu-se de-a lungul vremii extrem de sensibil şi empatic la tot ceea ce înseamnă persoana mea. La urma urmei, îi sunt gazdă, şi ca orice musafir cu bun-simţ, trebuie să mă trateze cu ceva mai multă consideraţie decât ar face-o cu străinii din jur. Cu atât mai mult cu cât, nu-i cer nimic în schimbul simbiozei pe care mi-am însuşit-o fără a cere explicaţii, de îndată ce mi-a poposit înăuntru.

Coloana vertebrală îmi trimite şi ea semnale sonore indescifrabile şi mă întreb ce anume a fost în stare să declanşeze simfonia interpretată cu atâta patos de o astfel de orchestră, destul de neobişnuită şi ingenioasă, trebuie să recunosc. Până acum nu erau decât durerile ce-mi săgetau unul sau mai mulţi muşchi deodată, de ca şi cum arcuri mânuite cu o dibăcie demnă de toată invidia s-ar fi declanşat la intervale regulate de timp, avându-mă pe mine drept ţintă preferată. Şi mi-am tot imaginat că duşmani imaginari, despre ale căror motive interioare nu am avut habar niciodată, încearcă să-mi facă felul prin practici obscure, înţepând, aleatoriu, cu ace de diverse mărimi şi culori, corpul unei păpuşi de cârpă întruchipându-mă. Este o aiureală, fără doar şi poate, dar o astfel de explicaţie a reuşit mereu să-mi aducă zâmbetul în mijlocul avalanşelor de săgeţi ce mi-au tot străpuns corpul într-un dans păgân devenit cu timpul familiar.

Îmi scârţâie femurul şi asist neputincioasă la replici intempestive ale vertebrelor, ce par să transmită ceva, într-un limbaj pe care însă eu nu îl recunosc. Mi-e ciudă că tocmai corpul meu îmi devine din ce în ce mai străin, că nici măcar eu nu sunt în stare să-l desluşesc.

Îmi scârţâie oasele, fiecare pe rând, apoi în cor, la unison. Sunt oase de rasistă mică, aşa cum mi-a fost dat să fiu numită deunăzi. „Nouă nu ne dă, mă, că suntem albi. E rasistă asta mică!”, au fost cuvinte ce m-au trăznit. M-au condamnat pe loc, fără drept de apel. Dar mai ales, fără nici cea mai mică justificare, cel puţin după judecata mea. Aşa îmi trebuie dacă împart oricui şi fluturaşi, şi zâmbete, fără o selecţie riguroasă prealabilă. La cât negru a ieşit din palmele mele în ultimele zile, sub jetul zdravăn de apă rece, nici nu este de mirare să fiu bănuită de o astfel de discriminare. Şi-apoi, cui îi pasă? La naiba, mie-mi scârţâie oasele!

Pierdut cititor.

2009-10-22T22:17:00.002+03:00

Locul acesta este perfect. Am vrut să fiu mai puţin francă, deoarece mi-e teamă că dovada mea de sinceritate, frapantă probabil, va fi luată drept îngâmfare. doamne-doamne ştie că nu sunt. Însă locul acesta, virtual, zice-se, este un ţinut de poveste. Căci au fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit, un hero şi o supergirl, unul jumătatea celuilalt.

De jumătate de oră stau cu mâinile în sân. Am teancurile de mesaje păstrate pe sute de foi chiar în faţa mea, telefonul deasupra lor, păstrând şi el dovada acceselor de dragoste tânără şi exuberantă de odinioară, folderul cu numele lui deschis şi el, cu o derulare neaşteptată a evenimentelor, din perioada în care cei doi au fost doar două ferestre, mii de fotografii, dezvăluind doi oameni ce s-au iubit prea mult, şi, poate, mai important ca orice altceva, îmi am sufletul. Toate la dispoziţia mea. Dar nu-mi vine a spune o vorbă.

Atâta doar. Locul acesta este perfect. Căci era refugiul lor, al lui hero şi supergirl, pe când îşi erau, unul celuilalt, singurul cititor. Ce este ironic, într-o lume ce caută afirmarea continuă şi celebritatea efemeră, e faptul că lor le era de ajuns. Îşi aparţineau.

Dar pentru că nothing lasts forever, not even a cold november rain, şi pentru că all good things must come to an end, povestea s-a sfârşit, cei doi ajungând să-şi tocească creioanele de colorat pe chiar ultima pagină a ceea ce a fost un vis pe scenă.

Vestigiile acestui loc au rămas, curajoase, ca mărturie a ceea ce a fost cândva. Lipseşte cititorul, acel cititor, singurul. Ca atare, desfiinţez postul de singur cititor, pe termen nelimitat. Şi pentru că locul acesta este fără doar şi poate inalienabil şi nici nu poate fi colonizat cu vreun personaj străin, iar cititorul dintâi a căpătat şi statutul de „ctitor” al lăcaşului de faţă, prin prisma avantajului de a fi fost primul venit, îi deschid porţile, spre a invita pe oricine, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială, să îi calce nestânjenit pragul. Fără a avea nimic din alura sobră a unui muzeu sau a unei case memoriale, curajoşii vor primi la intrare o cană de ceai negru cu lapte. În cinstea ta, sweet child of mine.

Indubitabil, locul acesta este perfect.

O gură de fervex

2009-10-21T21:30:00.002+03:00

Am împărţit fluturaşi şi zâmbete toată ziua, îndurând un frig ce mi-a fost străin în ultima vreme, căci de dincolo de fereastră, lucrurile par întotdeauna altfel decât sunt. Acum, îmi plimb palmele pe cana cu dungi multicolore, simţind cum căldura trece dincolo de epidermă, străpungând-o cu uşurinţa cu care şi frigul a făcut-o mai devreme. Nu este ceai şi nici nu mi-l imaginez a fi, de teama dezamăgirii inerente. Pliculeţul de Gyokuro Asahi, un ceai verde ce m-a falimentat, „one of the finest Japanese green teas”, cum zic unii, stă în bucătărie, alături de multe altele, împărţind aceeaşi soartă. O soartă nefericită, a căderii în dizgraţie.

Îmi apropii buzele de marginea cănii, văzând cum aburii îmbracă progresiv ochelarii de pe nasul fierbinte. Simt că obrajii îmi ard, iar ochii le ţin isonul. Iau o gură de fervex şi mă strâmb. O criză tahicardică însoţeşte ceea ce ar trebui să fie leacul acestui început de răceală, pe care sper că l-am depistat la timp.

Sunt într-o cameră în care, lipit de peretele rotunjit văruit în pasteluri primăvăratice, patul tronează despotic. Este singurul element de decor impunător, cu toate că înălţimea nu-l îndreptăţeşte să privească împrejurimile de sus, cu aerul superior pe care-l afişează. Cearşafurile de un alb imaculat mă ispitesc şi mă îndepărează în egală măsură. E wabi-sabi peste tot.

O altă gură de fervex. O doamnă pictată dubios pe figură, cu o apăsare legănată a mersului şi cu o îndemânare familiară, mă serveşte cu o cană de ceai. Răspund robotic la plecăciuni, de teama repercusiunilor pe care le-ar aduce o nesupunere a mea. Legea gazdelor dictează în astfel de momente. Sfârşesc băutura miraculoasă cu înghiţituri sacadate, nedesluşind încă aromele puternice. Se aude o frântură de melodie îngânată de un flaut fermecat, din bambusul perfect. Nu îmi mai trebuie nimic altceva.

O ultimă gură de fervex. Şi este Aleea Filosofului, în splendoarea primăverii ce se deschide, cu surle şi trâmbiţe, în haine de flori de cireş. Toyota, căci eşti japonez până-n străfundul fiinţei tale, deşi născut în cu totul alte meleaguri, o uiţi pe marginea drumului. „Avariată”, aşa cum obişnuieşti la tine-acasă, întrucât preconizezi că plimbarea va fi scurtă. O laşi acolo, sub semnul ce-ar trebui să-ţi sugereze interdicţia, căci vrei ca ea să încurce şi planurile altora, aşa cum ţi-au fost încurcate şi ţie. Dintr-odată, se aude din spate claxonul piţigăiat al unei bicle ale căror pedale sunt chinuite de două puştoaice. Extraterestre amândouă. Farurile maşinii clipesc în continuare, salutând parcă stângăcia delicioasă a celor două puştoaice. „Hanashi mashou”, par să spună.

A naibii făptură

2009-10-20T23:18:00.003+03:00

Nu ştiu de ce, dar m-am trezit cu gândul că Japonia este mai aproape ca niciodată. I really feel like the Richest man in Babylon, capabil să ducă la bun sfârşit orice i-ar trece prin cap, în ciuda faptului că în juru-i totul se dărâmă... În jurul meu toate sunt bune şi frumoase, căci e linişte, iar nebuloasele dinăuntrul meu au dispărut, doar lumea celui mai bogat om din Babylon se face praf. Doar mai tânjesc din când în când, scoţând un oftat adânc, după un anume vals. Ce-ar fi fost dacă?...

Japonia pare să fie după colţ. Cu toate astea, mă aflu în aceleaşi aşternuturi în care mi s-au închis ochii spre dimineaţă şi nimic nu aduce cu grădinile zen din Kyoto, despre care mi s-a povestit aseară cu aerul cu care se pun pe tapet realităţi concrete a căror dimensiune nu poate fi cuprinsă în cuvinte. A naibii făptură ce sunt, de mă pricep cel mai bine la a-mi face sânge rece şi la a fi perseverentă într-o astfel de îndeletnicire. Aş face bine să mă potolesc şi să renunţ la refacerea hărţii lumii, aducând laolaltă doar locuri dragi mie, pe care mi-am promis să le păşesc, să le adulmec, să le inspir.

A naibii făptură ce sunt, de suspin atunci când văd că mai trece o zi, iar telefonul nu mai sună. Şi totuşi, cum spuneam cuiva ceva mai devreme, triunghiul amoros este mai degrabă un Triunghi al Bermudelor. Puţini ies din el, iar cei ce ies, sunt mereu uşor… şifonaţi.

A naibii făptură ce sunt de-mi rod unghiile şi mă frământ când „anonimi” din cine ştie ce colţuri ale lumii mă dezaprobă. De ca şi cum vreunul dintre noi s-ar afla în posesia vreunui adevăr suprem. Da, prea mă privesc prin ochii celorlalţi.

Aştept Bătrânul de sâmbătă seară. Chiar de va fi să mă însoţesc cum am făcut-o de atâtea ori pe vremea când mi-era bine cu mine. Într-o aceeaşi sală cu reflectoare prăfuite, cu tavanul de un alb murdar, cu aerul sufocant ce mă va îmbujora, cu un interior prea puţin... modern. Şi poate-am să mă cocoţ la lojă, domnule, dar nu dintr-un capriciu adolescentin, ci dintr-un dram de nostalgie!

Thievery Corporation - Richest Man In Babylon (G-Corp. Remix)

Spre Sziget

2009-10-19T19:50:00.000+03:00

Sunt deja cincisprezece ore de când stau ţintuită în scaunul ăsta. Şi încă nu am reuşit să ieşim din ţară, spre nedumerirea celor ca mine, care experimentează pentru prima dată o astfel de călătorie. Nu găsesc nimic în jur care să-mi distragă atenţia de la durerea ce s-a instalat în oase, în muşchi, ori de la frigul pe care îl simt ghemuit confortabil în tălpi, făcându-mi favoarea de a nu se răspândi în tot corpul, efort pentru care îl voi răsplăti la un moment dat. Măcar de mi-ar fi somn. M-aş mai contorsiona puţin, de dragul spectatorilor, şi ei amorţiţi, în feluri ingenioase care să-i provoace la un joc al uitării deciziilor neinspirate şi, mai presus de toate, al uitării de sine. Le-aş arăta cum se doarme în spaţii incomode, deloc primitoare, dar ştiu că dincolo de ochii mei închişi s-ar putea întâmpla în orice clipă ceva ce nu ar trebui ratat. De aceea prefer starea de veghe continuă.

Doar că sunt cincisprezece ore de când îmi tot spun că nu mai e mult până departe. Cerurile se schimbă neîncetat. E-atâta cer deasupra noastră, cât n-aş putea cuprinde vreodată în braţele mele. Şi totuşi, nici el nu mai are acel quelque chose care să mă ţină în priză.

Ştiu ce anume m-ar dezmorţi. Şi îmi urăsc vecinul din stânga, cu laptopul lui cu tot, un ASUS UL30, căci şi-a gâdilat simţurile cu pelicule din anii ’50 din prima clipa când a pus piciorul în autocar. A streetcar named desire. Sunset Blvd. Quo Vadis. 12 angry men. Nu are gusturi proaste individul, şi totuşi mi-e antipatic. Fiecare grimasă pe care i-o surprind cu coada ochiului mă înfurie. Fiecare replică a personajelor încerc să o captez din aerul îmbâcsit şi greoi şi mi-e ciudă că unora dintre călători tocmai acum le-a venit cheful pentru şuete. Tocmai acum, când ar putea să închidă ochii şi să tacă naibii din gură.

Vecinul pare a fi mulţumit. Nici orele ce se scurg, una câte una, nu îl deranjează, nici mirosul obositor nu pare să-l perturbe, nici pe mine, frângându-mi gâtul, pentru un unghi mai bun, nu binevoieşte să mă bage în seamă. Privesc spre cer, cu o figură uşor descumpănită, dar care intuieşte, totuşi, motivul pentru care cineva îi arată de sus degetul arătător, în semn de mustrare. „O fi obrăznicie, o fi păcat, dar vecinul mi-e tare antipatic. Cu laptopul lui cu tot.”

Going once, going twice

2009-10-19T03:00:00.004+03:00

Vândut domnişoarei din ultimul rând, pe care o cunoaşteţi cu toţii sub apelativul dezonorant de „cea mai fraieră din curtea şcolii”. Nu zâmbiţi, domnilor, ar fi o blasfemie mai mare ca însăşi îndrăzneala cu care vă arătaţi binevoitori acum, în încercarea perfidă de a o cuceri, ori ca ocheadele neruşinate pe care i le-aţi aruncat neîncetat de la începerea licitaţiei. În plus, este lesne de înţeles că povara sintagmei n-o poartă, după cum probabil v-aţi fi aşteptat, pe umerii dezgoliţi pe care şi-i aşează, la sfârşitul zilei, în aşternuturi de mătase, ori în privirea mieroasă. Care va să zică, din spatele cuvintelor cu care îşi acoperă chipul, spre a se apăra de lovituri mişeleşti, se va dovedi o spadasină iscusită. Ori cel puţin aşa promite. Renunţând la crinolină, la camee şi vestita-i pălărie cu voaletă, vă va provoca, pe rând, la dueluri drepte, cuvânt la cuvânt. Vândut, aşadar, domnişoarei din ultimul rând, dreptul de a vă înfrunta. Pe cinstea mea că Cel de Sus are simţul umorului!

Un fel de Cinderella

2009-10-18T08:09:00.000+03:00

Cornuleţele mamei au făcut mereu minuni. De obicei, erau de-ajuns câteva pentru ca, dintr-odată, respectul meu de sine să capete un cu totul alt fel de-a fi. De data asta, însă, mi-am zis că o supradoză ar fi suficientă pentru a-mi trata proasta consideraţie faţă cea ce mi se arată în oglindă, cu un ochi mai roşu decât celălalt, cu o durere de cap teribilă împrăştiată, ca un virus letal, în tot corpul, dar concentrată, spre marea mea dezamăgire, în privirea aproape resemnată, implorând îndurare.

Interesul meu pentru evenimentul din seara asta există, cum s-ar zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Ştiu doar atât: sunt doi oameni pe care nu vreau să-i refuz, chiar dacă mă simt leneşă şi antipatică. Unde mai pui şi durerea de cap pe care nici n-am luat-o în considerare atunci când am simţit pentru prima dată nevoia de a mă răzgândi. Acum am un motiv în plus, care va să zică, dar am cuvânt, şi dacă mi l-am dat, I shall not be the party pooper.

Mai sunt câteva ore, dar am de gând să dorm. Mai sunt câteva ore, dar mie îmi lipsesc mici accesorii vestimentare, fără de care ştiu sigur că nu voi ieşi din casă. Şi totuşi nu-mi pasă. Probabil că se vor rezolva toate pe ultima sută de metri, iar eu mă dau în vânt după ultimele sute de metri. Şi dorm cu atâta patimă şi dăruire, că, dormind, eu am impresia că stau. Că stau şi că-mi imaginez scenariile idioate ce mi se desfăşoară în faţa ochilor închişi. Ei bine, nu.

Delăsarea este uneori sănătoasă. Dezinteresul tău coincide, de obicei, cu interesul celorlalţi. Tu nu vrei să lupţi, dar o fac alţii în locul tău, şi poate că o fac mai bine. Iar lucrurile merg pe un făgaş ce poate fi calificat, cu indulgenţă, ca fiind perfect. Aşa că îmi capăt accesoriile fără să mişc un deget, durerea de cap dispare miraculos, iar eu... ei bine, eu... arăt într-un fel. Un fel pe care nu am niciun chef să-l analizez în oglindă.

Tot drumul mi-l petrec bombănind. Fredonând melodii stupide, dintr-un trecut pe care îl tratez cu respectul cuvenit lucrurilor ce nu mai sunt, şi bombănind. Îmi imaginez o încăpere simandicoasă, oameni simandicoşi, pe care nici nu-i cunosc şi cărora va trebui să le zâmbesc frumos, pentru a nu-i face de râs pe cei ce m-au trimis acolo, mâncăruri simadicoase şi ele, despre care va trebui să mă documentez după, ca să ştiu cu ce să mă laud, în caz de forţă majoră. În plus, mi-e teamă că prea multă fericire mă va face mai invidioasă decât sunt deja şi că un exces, cât de mic, de frumuseţe exterioară, va duce, inevitabil, la o şi mai mare desconsiderare a mea. Şi nici măcar nu m-am uitat în oglindă, iar acum îmi pare rău. Mă caut cu privirea în oglinda retrovizoare aburită, în geamurile maşinilor, pe care curg în neştire şiroaie de apă, în privirile prea puţin limpezi ale celor de lângă mine. Sper la şansa unui prim şi ultim retuş.

Dar mă înşel amarnic. Căci cei doi oameni ce mă întâmpină sunt atât de simpli şi de sinceri în mulţumirea lor, încât mi-e greu să-mi păstrez aerul clevetitor. Zâmbesc înapoi fără să vreau. Sunt atât de frumoşi, dar nu-i pot invidia, căci lor nu le pasă. Îşi aparţin unul celuilalt şi acesta este cel mai mare câştig. De aici, probabil, zâmbetele largi şi uşurinţa conversaţiei cu oameni pe care îi întâlnesc doar sporadic, în împrejurări asemănătoare acestuia.

Parcă m-aş fi dat, dintr-odată, de trei ori peste cap. Sunt frumoasă. Da, marinăraşule, între atâtea femei superbe, etalându-şi toaletele sub candelabre uriaşe, în mişcări delicate, sunt frumoasă. Fără a mă fi uitat în oglindă. You look good, kid. You really do. I do look good. I really do. Chiar şi acum, la opt dimineaţa, în pijamalele roz, cu aceleaşi cornuleţe de-a dreapta mea... cu masca jos şi cu ochelarii pe nas.

Sevraj

2009-10-16T05:02:00.001+03:00

„Rămân la Rox”. Sunt din ce în ce mai dese mesajele de genul ăsta, iar mie nu-mi rămâne decât să înghit în sec şi să mă obişnuiesc cu gândul că nu am fost niciodată legaţi ombilical şi că este vremea să îmi asum singurătatea. Pe lângă faptul că mi-e groază de ideea încă unei nopţi albe forţate de împrejurări – căci întunericul ce se deschide în afara pereţilor ce-mi ţin mai frig decât mi-ar ţine aerul geros de afară nu este deloc propice somnului – i-aş fi fost etern recunoscătoare dacă, în drumul spre casă, s-ar fi abătut pe la magazinul din colţ. Asta ca să nu vină cu mâna goală. Nu vreau decât să-mi umezesc buzele cu licoarea care mă energizează instant. Este autosugestie cu siguranţă, dar simt deja o stare de rău pe care ştiu că nu o voi putea potoli în niciun fel.

Îmi tremură organele înăuntru, sângele pare să se învolbureze şi el, pe nepusă masă, căci obrajii mi s-au încălzit dintr-odată, iar gâtul mi-e uscat... Cel mai rău este însă faptul că nu-mi pot stăpâni gândurile şi le las să imagineze sfârâitul nelipsit al sticlei purtătoare de păcat. Este trecut de miezul nopţii şi prin faţa ochilor mi se desfăşoară, în întunecimea înfricoşătoare şi frigul de nesuportat, bulevardul pe care ar trebui să-l traversez. Nu e ţipenie de om pe stradă. Nu zăresc nici maidanezii ce-şi fac veacul în intersecţie, lătrându-mă nemotivat ori de câte ori îndrăznesc să le invadez teritoriul. Aduc mereu în discuţie cel mai stupid motiv pentru care m-au condamnat la hărţuire pe viaţă, acela de a fi fost empatică unui om ce i-a persecutat vreme îndelungată.

Peisajul este dezolant şi-mi provoacă fiori pe şira spinării. Doar că nu este nimeni prin preajmă care să mă aducă cu picioarele pe pământ, nu e nimeni care să-mi spună că ora este mult prea târzie pentru ca eu să bântui pe străzi pentru o sticlă blestemată de suc. Nu este nimeni prin preajmă care să-mi ţină pornirea aproape sălbatică în frâu. Zâmbesc a victorie, gândind, pentru câteva secunde, că aceasta este forma cea mai dulce a libertăţii mele. Mă amăgesc. Căci sunt singură, cum nu am mai fost de multă vreme. Sunt roz din cap până-n picioare, cu fularul înfăşurat de prea multe ori în jurul gâtului şi cu buzele mirosind a pepene galben. Rotesc pe degetul privilegiat al mâinii stângi inelul de la el. Ciudată potrivire a lucrurilor, căci inelul stă aruncat, alături de alte mărunţişuri, într-un colţ al uitării.

Fie, mă resemnez. Rămân cu Erykah Badu şi-ale ei tânguiri depresive. Şi cu regretul că cei 225 de kilometri sunt iarăşi lungi şi apăsători. I guess I’ll see you next lifetime... I’m gonna be there...

Erykah Badu - Next Lifetime

Feel Good Inc.

2009-10-14T22:15:00.001+03:00

E al naibii de frig şi, pentru al nu ştiu câtelea început de toamnă, îmi blestem zilele pentru încăpăţânarea cu care mă zbat să-mi dau cuvântul dat. Nici măcar nu este vorba despre promisiuni aruncate, în vârtejul plin de emoţie al vreunor întâmplări neobişnuite, pe care, cel mai probabil le regret a doua zi, ci doar despre un obicei prostesc ce se poate întoarce oricând împotriva mea. Am nevoie de un răgaz pentru a mă adapta noilor condiţii meteorologice, dar mai ales tendinţelor vestimentare specifice anotimpului rece, care promovează înfofolirea excesivă. Ca atare, aştept noiembrie înfrigurată... cu palmele reci, cu întreg corpul dârdâind neîntrerupt, cu un rictus deja nervos pe figură.

Însă e al naibii de frig, iar Magheru la fel de aglomerat precum mi-l aminteam. Când nu fac slalom printre personaje pe care le-aş invita la o cană de ceai de iasomie dacă buzele nu ar refuza să se desprindă una de cealaltă, în semn de protest, îmi îndrept paşii într-un ritm alert spre trecerea de pietoni. Mă aşez cuminte pe marginea bordurii. Sunt în primul rând. Asist într-un tremur continuu la spectacolul de şaizeci de secunde al traficului de Bucureşti.

În căşti se aude un râs isteric, uşor recognoscibil, pe care însă nu-l pot asocia în mintea mea cu nicio figură. Iar asta îmi provoacă un disconfort, căci nu-mi plac vocile care râd de mine, exceptând situaţia când vocile sunt ale prietenilor imaginari cu care am crescut. Feel Good Inc. Surprinzător sau nu, chiar mi-e bine. Mi-e bine, chiar dacă un 381 îmi trece la doar câţiva centimetri prin faţa nasului de clovn zgribulit, aflat în timpul lui liber, în haine civile, în mijlocul celor pe care seară de seară îi binedispune, fără a le cere nimic în schimb.

Râsul isteric îşi vede în continuare de ale lui. Şi capătă, preţ de câteva secunde, o înfăţişare. Este figura veselă a unui individ la nu mai mult de treizeci de ani, cu părul blond, cârlionţat şi dezordonat, râzând cu poftă la volanul unei maşini ce nu se grăbeşte asemeni celorlalte. Sincronizarea este perfectă...

Gorillaz-Feel Good Inc.

Desculţă

2009-10-14T01:41:00.004+03:00

Sunt cioburi şi nori în calea mea, pe-un drum pavat minuţios de-un meşter anonim, a cărui singură preocupare este de a-mi croi mie drumuri miraculoase şi întortocheate către orizonturi îndepărtate. Nările mi se îmbată cu aroma biscuiţilor de casă pe care mama nu i-a făcut niciodată în zi de sărbătoare, iar tălpile sângerează mareic, în fluxuri şi refluxuri sacadate. În capătul zării, spre sfârşitul nesperat al zorilor, în singura zi din an când pot pretinde că sunt cine vreau să fiu, îţi zgârii chipul nebărbierit cu unghiile roase în minute de groaznică aşteptare. După ce voi fi săvârşit capodopera, caricatura perfectă a iubirii, pe chipul tău ce-a fost cândva şi el perfect, îmi voi lua zborul. Printre cioburi şi nori.

Rătăcesc spre soare.

Millenium - Fata sihastra

Violet

2009-10-13T00:04:00.000+03:00

Draperia de un violet aprins ce-mi anesteziază de câteva minute bune privirea cade leneşă pe podea. Leneşă şi greoaie, evocând lentoarea serilor de mai întârziat, când sub cerul roşiatic se mai găsesc doar tăceri ce nu vor dezgropa amintiri niciodată. Nu se aud mişcări dincolo de ea, şi totuşi lemnul bătrân, putrezit probabil în dedesubturi, scârţâie ritmic, de ca şi cum cineva ar păşi de-a lungul şi de-a latul încăperii interpretând note furioase.

Este deja cald aici şi-mi doresc aerul proaspăt al libertăţii pe care-o trăgeam adânc în plămâni până ca silueta ofilită să-şi facă apariţia. Ies de după draperia violetă, dar sunt timidă, căci niciodată nu poţi şti la ce să te aştepţi de la figurile străine ce-ţi pot apărea în cale, oricât de prietenoase ar părea. Oamenii sunt imprevizibili, chiar şi când nu depun eforturi spre a fi, iar loviturile lor te pot mutila pe viaţă, în locuri pe care nu le vei pansa, oricât de mult ţi-ai dori, nici cu escapade în Budapesta, nici cu voinţa de fier pe care o dovedeşti atunci când îi alungi definitiv din lumea ta. Căci Budapesta nu este nici vodkă, dar nici Nospa, până la urmă. Dar nici nu adânceşte rănile.

Silueta cântă la pian, atingându-i clapele în mişcări furtunoase pe care le invidiez, căci eu, abia poposind în partea asta a încăperii, de dincolo de draperia fluierândă, nu am putere nici pentru a clipi. Ochii-mi de culoare incertă, căci pupilele acaparează, odată cu trecerea timpului, irisurile căprui, nu se mai forţează... văd mai limpede ca oricând.

Este frig aici. Este frig şi violet. Melodia ce răsună între pereţii atacaţi din toate părţile de igrasie este o chemare frenetică la desfrânare. De-aş răspunde, anii ce-au fost în urmă, până acum, îşi vor pierde însemnătatea. Şi nimeni nu va putea opri vacarmul şi remuşcarea de după. Mi-e de-ajuns iluzia păcatului săvârşit pe jumătate.

Silueta se ridică. Este un bătrân. Puţin cocoşat, purtând haine zdrenţuite şi mirosind amestecat a naftalină şi seninătate. Are ochii închişi, iar degetele îi lipsesc. Degetele îi lipsesc. Sunt toate violete şi toate împrăştiate pe podeaua scârţâind a vals. Rămâi un vis. Un vis pierdut.

Mamihlapinatapai

2009-10-08T04:14:00.002+03:00

Te crezi invincibil şi poate că ai toate motivele să o faci, dar nimeni nu-ţi va ierta infatuarea gratuită. Cu toate astea, nu uita că în faţa ta este ea, nu una dintre sutele de femei ce-şi lasă zilnic dâra de parfum ameţitor sub nările-ţi pofticioase şi niciodată sătule. Aminteşte-ţi că ţi-a curs prin vene ani de zile şi că nu există zvâcnire a tâmplelor tale pe care să n-o poată potoli.

Te provoacă, şi mare-ţi va fi mirarea când ai să te trezeşti, din nou, gol în faţa ei. N-ai să mai porţi nici pantalonii şifonaţi pe care-i plimbi atât de nonşalant de colo-colo, evident în ciuda ei, nici masca pe care o etalezi atât de mândru de săptămâni întregi, iar gândurile are să ţi le confişte, de nu vei binevoi să-i dai ascultare.

Îţi porunceşte să te lepezi acum de veşminte şi să îngenunchezi pe covorul aspru, nemăturat, încărcat de hârtii mototolite, purtând spre dizgraţie gânduri de care am râs în neştire în nopţile în care dragostea devenea război în toată regula, de mucuri de ţigară şi coji de fistic. Efectul hipnotic l-a desăvârşit în lipsa ta, căci nu eşti, cum nici n-ai fost vreodată, o pradă uşoară. Nu-i vor ajunge armele pe care le-a păstrat, pentru orice eventualitate, într-o cutie de pantofi prăfuită, iar acum se felicită, la fel de infatuată ca şi tine, pentru măsurile de irezistibilă precauţie.

Prostituează-ţi gândurile de bunăvoie, căci altfel va cotropi fiece ungher, oricât de întunecat, al unei minţi pe care a dezbinat-o spre a o cuceri, în deplina-ţi admiraţie. Nu ştiu nici eu ce caută, probabil că nici ea nu ştie, dar pare însetată. Iar de nu vrei să-ţi simţi mintea pângărită, aruncă moneda de argint cu care te va plăti, ca un ultim gest de josnicie, de la fereastra ce dă spre teiul cu care ea-şi dregea glasul în fiece dimineaţă, în discuţii stupid-interminabile. Va fi momentul tău de glorie, ridicolă în măreţia ei, dar ai să simţi răzbunarea şiroind pe fruntea obosită, dar mai luminoasă ca oricând, căci în sfârşit... şi-a luat gândurile negre... lăsându-te pe tine zeu, aşa cum ţi-a fost scris... Pariu pe-un gând nevinovat că eşti în stare să te vinzi?

Poveşti

2009-10-07T14:50:00.003+03:00

În decor căutarea
descoperă bufoniada cu gândaci.
Se traduc dansând mediteranean...
fără coşmar nu se nasc.
cerebral stăpâneşti.
E vremea dacă teatru într-adevăr
se cuvine echilibru.
a murit PENTRU atitudine.

Paisprezece pietre

2009-10-07T00:58:00.000+03:00

So the season of the fall begins / Down the crossroads in a sleepy little inn / By the fire when the sun goes down…

Este o zi de toamnă, aşa cum au tot fost, aşa cum vor mai fi, aşa cum mi le imaginez în zilele de vară, când mă desincronizez definitiv şi pierd contactul cu toropeala nesuferită de la nivelul asfaltului ce îmi arde tălpile. Este însă o zi de toamnă atipică, pe care mi-o petrec râzând mult şi neobosit, într-un Cişmigiu pe care l-aş fi preferat mai arămiu, mai galben-auriu, mai mult aprins decât pulsând a viaţă, mai răzvrătit împotriva frunzelor mustind de verde, pe care-l şi vezi clocotind „clorofilic” în nervuri. Este o zi de toamnă în care gândurile mele iau căi întortocheate, căutând să evadeze dintr-o grădină de biciclişti entuziaşti, de pensionari pentru care viaţa se traduce printr-o continuă umblătură, îmbrăţişată cu ochii zâmbind galeş în fiece dimineaţă, de părinţi la început de drum, care mai de care mai lipsiţi de răbdare, de tineri fugind mâncând pământul din captivitatea impusă de cei mai mari ca ei.

Lor nu le pasă. Sunt prea mici să înţeleagă pericolul, poate şi pentru că recunosc doar femeia, în giganţii care se foiesc în jurul lor, neştiind că vor ajunge, peste ani, precum cel de lângă mine. Un asemenea tupeu, sincer şi neforţat, i-ar fi plăcut şi lui. El stă şi zâmbeşte ofticos, gândind că poate data viitoare va mai face un pas. Gesturile necugetate sunt cele ce îi lipsesc. Iar prichindelul din faţa mea pare să cunoască marele secret al vieţii. Îmi întinde mâna cu un aer atât de firesc, încât şi de m-ar peţi în clipa asta, n-aş şti să refuz. Îşi lasă greoi, dar mulţumit până în măduva oaselor, pumnul în palma mea. Atingerea produce fiori în toate taberele de faţă. Zâmbeşte cu doi dinţi, ca un final apoteotic al unui număr deloc simplu, dar care a fost dus la bun sfârşit fără sudoare.

Îi urmăresc paşii cu interesul pe care un asemenea gest îl merită. Ştie că m-a cucerit şi că inamicul a fost învins. Fără doar şi poate, în astă noapte, în aşternuturi, n-am să revăd chipul celui ce mi-a însoţit şederea ore-n şir, căci am să număr la nesfârşit cele treisprezece pietre ce mi-au rămas în palmă.

Este al doilea ce mă fericeşte astfel. Sunt paisprezece în total şi-am să mă recompun cu ele... mai copilă decât am fost vreodată şi mai femeie decât sunt acum... Thank you, kiddo!

Triluri de metrou

2009-10-06T12:10:00.001+03:00

Privesc în ochii tăi / Privesc mereu ca-ntr-o fereastră / Şi văd prin ea cum lumea ta / Priveşte-n lumea noastră...

Fetele din dreapta îşi tot dau coate una celeilalte, chicotind, de ca şi cum s-ar afla prin preajmă un „el” care, prin atitudinea irezistibil de flegmatică, le-ar provoca simţurile. Sunt agitate, ca în urma unui cutremur visceral de proporţii, dar încearcă să-şi păstreze cumpătul, ştiind că, până la urmă, secretul stă în a potoli cumva miile de fluturi ce se îngrămădesc înăuntrul lor, lovindu-se unii de ceilalţi într-un râs nebunesc nefiresc.

Cânt mai departe, însă zâmbind complice, în semn că înţeleg. Dau din cap, în mişcări legănate abia perceptibile, despre care ştiu mai bine ca oricine că se cheamă „dans” şi de care sunt cum nu se poate mai mândră. Orgoliul meu ar fi terfelit dacă cineva ar îndrăzni vreodată să submineze statutul pe care li l-am oferit după ani de trudă şi încăpăţânare. Citesc pe buzele din geam versuri ce sper, însă, să nu se audă. Mi-ar fi ruşine. E adevărat că glasul cristalin mi-a fost lăudat cu ani în urmă, în repetate rânduri, de oameni cu har, dar ştiu, pe de altă parte, că a rămas la stadiul de diamant neşlefuit şi că seamănă mai degrabă cu sunetul de nesuportat pe care îl face o bucată de cretă căzând derutată, a neştiinţă, pe o tablă abia ştearsă cu buretele.

Fetele continuă să râdă, iar curiozitatea mea este pusă la grea încercare. Îmi rotesc privirea, până descriu un cerc în aer, fără a-mi mişca picioarele de pe podea, şi iscodesc aproape furioasă. Extraordinar! Personajul pe care mă aşteptam să-l găsesc, în toată splendoarea, în aria vizuală a fetelor, care din întâmplare coincide cu a mea, dacă binevoiesc să-mi schimb poziţia, lipseşte cu desăvârşire. Un cuplu de septuagenari apatici stau pe locurile ce le sunt destinate, dar tăcerea lor mormântală şi chipurile trase n-ar fi nici pe departe motiv de râs. Ar mai fi o doamnă multicoloră, ceva mai încolo, dar personajele curajoase cromatic nu mai sunt demult o noutate.

Aseară, un tip dolofan, la vreo treizeci de ani, cu o pereche de pantaloni dintr-un denim spălăcit, ridicaţi până la refuz, şi cu ochelarii lipiţi de figură, se plimba de colo-colo, dintr-un capăt în altul al vagonului. Oricine şi-l poate imagina, pentru că nu-s puţini cei ce traversează vagoanele metroului între staţii, în sensul de mers, de ca şi cum vor să ajungă primii la destinaţie. Lumea din jur, inclusiv eu, este plictisită. Întâmplător, tot până la refuz. Omul cântă. N-aş putea spune ce, căci nu am nici răbdare, dar nici interes să ascult. Însă este incredibil de amuzant. Mă bufneşte râsul. Nu-mi pot da coate cu frati-miu, căci oboseala m-a răpus de îndată ce am pus piciorul în oraşul ăsta blestemat, lăsându-mi însă suficiente resurse cât să mă scurg leneş pe singurul scaun liber, iar el stă în picioare, în faţa mea. Îl fac totuşi atent, căci momentul nu trebuie ratat. Deasupra mea stă un semn... Sugestiv...

Sper că fetele râd şi acum...

Călcând viaţa în picioare

2009-10-06T03:02:00.003+03:00

O singură dată mi s-a întâmplat să maltratez o carte cu bună ştiinţă. Era o culegere de matematică ce mi-a mâncat zilele în gimnaziu, pe vremea când credeam că am ceva de demonstrat unui om ce se încăpăţâna să nu-mi recunoască meritele nici în ruptul capului. În realitate, tot ce-mi doream era să-i dau peste nas unei femei intransigente despre care bănuiam că pur şi simplu nu mă place. Răzbunarea a fost dulce, chiar dacă astăzi o găsesc stupidă şi mai ales inutilă.

Bogdan mă enervase suficient în ziua aia cât să arunc cu Petrică după el. Traiectoria sigură a culegerii i-a suprins pe cei de faţă, rămânând cu toţii cu gurile căscate în aşteptarea deznodământului. În ciuda vitezei de invidiat cu care l-au urmărit pe condamnat, miile de exerciţii din paginile cărţii au sfârşit în acelaşi coş de gunoi cu care făcusem şi eu cunoştinţă cu ceva timp în urmă. Spre marea mea dezamăgire, nicio ecuaţie nu a rămas pe veci nerezolvată, ca o cicatrice care să ateste întâmplarea, aşa cum ochiul meu vineţiu a sugerat săptămâni întregi contactul nefericit. Ba dimpotrivă, am reuşit ca, dintr-o ambiţie prostească, să bifez orice exerciţiu, având acum o motivaţie în plus: dorinţa de a-mi ispăşi pedeapsa pentru a mă fi comportat necuviincios cu domnul Petrică.

Am promis atunci că va fi prima şi ultima dată când o carte îmi va cunoaşte the ugly side. Ce vină ar putea avea, în definitiv, o biată culegere de matematică, atunci când vine vorba despre conflictele cu lumea-mi exterioară ori despre luptele interioare ce nu ajung să îşi cunoască vreodată câştigătorul?

Până aseară. Cu paşi mici, la început timizi şi tocmai de aceea grijulii, am călcat cărţi dezmembrate în picioare. Curiozitatea mi-a croit drumul pe un covor de pagini încărcate de cuvinte, din care se auzea doar strigătul omului ce a născocit universuri şi noi teorii, ce a asudat până ce creionul a dat naştere unei vieţi pe un peron. Nu ştiu de s-a zvârcolit acolo unde e acum şi nici dacă s-ar fi simţit flatat văzându-şi gândurile zburând printre oameni nepăsători ori călcate în picioare cu nerăbdarea celor istoviţi de încă o zi de lucru, oameni ce nici nu catadicsesc să observe că trotuarul nu mai este trotuar, că iarba nu mai este verde ori că, dintr-o dată, cuvintele încep să geamă dinspre pământ.

Mă aşez cum îmi este obiceiul, turceşte, în mijlocul drumului. Cu noua înfăţişare, nici nu ştiu dacă dedesubt este asfaltul rece ori gazonul tuns scurt din faţa teatrului. Împrăştii paginile cu o dibăcie surprinzătoare, le arunc în aer, le privesc în zborul cu care nu sunt deprinse şi care seamănă mai mult cu o plutire desuetă, care nu are de-a face cu tumultul specific kilometrului zero al capitalei.

Tu lipseşti. De-ai fi fost acolo, te-aş fi provocat la un joc. Te-aş fi plimbat prin gări ale căror peroane mi-au descoperit în timp cuvinte. Ţi-aş fi dăruit şi ţie cuvântul meu, aşa cum am mai făcut-o altădată, cu un alt „el”... Ce bine că sunt, ce păcat că nu eşti...

Voiam să-ţi spun ceva frumos!

2009-09-29T19:05:00.002+03:00

După un sfert de oră de aşteptare, sufocantă şi ritmată în acelaşi timp, zăresc un tramvai îndreptându-se morocănos spre staţie. Încerc să disting numărul, dar cum sunt mult prea îngâmfată pentru a purta ochelarii atunci când ies din casă, prefer să trăiesc într-o ceaţă permanentă, care deocamdată mă împiedică să văd doar detaliile nesemnificative. Este 19, slavă Domnului!

Urc cu paşi nerăbdători, având căştile talismanului în urechi. Este un prost obicei căpătat de aproape un an de care nu vreau să mă lepăd, în primul rând pentru că m-a ajutat să corectez un alt prost obicei, a cărui provenienţă tind să cred că ţine de natura mea interioară, caracterizată printr-un cuvânt: curiozitate. Carevasăzică, de când cu talismanul despre care vorbesc, cercetez în jur doar cu privirea. Urechile mi-au fost pedepsite. Nu ştiu de ce, dar îmi place să privesc oameni şi să ascult poveşti. Şi mă gândesc că uneori sunt inoportună, că deranjez, că sfiesc personajele din jurul meu, că le fac să roşească gratuit, însă nu mă pot abţine.

Mă aşez unde mi-e obiceiul, ascultând mai departe muzica din căşti, dar imaginându-mi ce îşi spun arătările mute din jur. Poate că vorbesc despre concediul petrecut în Maramureş, ori despre escapada de trei zile din Viena, ori despre cântecele învăţate la grădiniţă. Pierd atâtea amănunte pe care le-aş asculta cu mare drag, dar sunt într-o perioadă de abstinenţă şi trebuie să dovedesc voinţă.

Dar copila din faţa mea, ce nu pare să aibă mai mult de cinci-şase ani, roz din cap până-n picioare, începe să plângă. Nu o aud, dar îi văd lacrimile şiroind pe faţă, în timp ce mâinile trag cu putere de o femeie ce pare a fi inertă. Priveşte pe geam, fără să se întoarcă spre copilul plângând, iar când în sfârşit o face, îi cuprinde braţul şi o smuceşte nervoasă. Este vremea să-mi dau căştile jos.

Mă aştept să aud motive serioase pentru care femeia să se comporte astfel. Dar tot ce aud este o propoziţie repetată obsesiv printre suspine şi sughiţuri: „Maaaami, dar voiam să-ţi spun ceva frumos! Uită-te la mine!”. Femeia este iarăşi nemişcată, asemenea unei statui care, şi de-ar vrea, nu poate rosti vreun cuvânt. După câteva minute în care glasul neobosit al copilei se aude în tot tramvaiul spunând mereu aceleaşi cuvinte, femeia o ia în braţe, rugând-o să nu o mai facă de ruşine. Aruncând un ultim „...ceva frumos” către mama neînduplecată, copila se aruncă la gâtul ei, mângâindu-i obrazul drept.

Alături, o altă mamă, de data aceasta cu o fiică adolescentă, machiată nepotrivit pentru o după-amiază petrecută prin tramvaie şi uşor excentrică în vestimentaţie. Îi povesteşte mamei vrute şi nevrute, cu un debit verbal demn de invidiat. Îi spune bancuri, unele mai proaste decât celelalte, cel puţin pentru gustul meu, stârnind hohote de râs. Femeia îi soarbe cuvintele. Se lasă cu zâmbete şi râsete atât de sincere, încât nu pot să nu zâmbesc şi eu.

Poate, peste ani, în acelaşi tramvai, fetiţa ce astăzi plânge va face şi ea călătorii să zâmbească spunând nimic mai mult decât... „ceva frumos”.

A fi sau a nu fi femeie

2009-09-17T01:14:00.001+03:00

Era una din zilele obişnuite pe care le petreceam în faţa blocului, jucându-mă fie „de-a aeroportul”, purtând pe umăr poşeta din piele albă, cu toartă maro, a mamei mele, de care aceasta s-a văzut nevoită să se despartă, pe nepusă masă, în ziua când eu am decis că îmi place prea mult ca să nu fie a mea, fie de-a sora mai mare, tirană din naştere, care îşi trimitea „sclavul” la munci repetate şi extenuante, toate în folosul ei şi numai al ei.

Nu ştiu în ce rol m-a surprins momentul despre care vreau să povestesc, dar oricare ar fi fost acela, este fără doar şi poate irelevant. În ciuda temperamentului exploziv ce mi-a devenit stigmat pe toată perioada anilor următori şi până în prezent – îmi simt eticheta din frunte şi-i al naibii de incomodă, mai ales atunci când încerc să ma justific pentru reacţii şi cuvinte înţelese greşit – copilul ce am fost cândva s-a învârtit mereu în jurul blocului, în aria delimitată de nişte părinţi moderat grijulii, fapt pentru care m-am simţit datoare să le dau ascultare, pentru că oricum am avut parte de mult mai multă libertate decât ceilalţi copii. Interesantă strategie, trebuie să recunosc, căci surplusul de libertate acordat unui puşti, cu care acesta nu are ce face, căci el le lipseşte prietenilor de joacă, este exact ceea ce el are nevoie pentru a simţi că este liber, departe de „jugul” pe care cu toţii l-am urât mai mult decât orice.

Ca atare, am fost pe fază când, din strada ce delimita spre sud spaţiul nostru de joacă, s-a auzit zgomotul cu care toţi cei din cartier erau obişnuiţi peste măsură. Era zgomotul care anunţa un accident. Cum de obicei cei implicaţi în astfel de evenimente ne erau complet străini, nu am trăit niciodată intensitatea durerii, ci doar puterea curiozităţii, ori poate fascinaţia răului care te face să priveşti neîncetat, invadând intimitatea victimei şi urmărindu-i îndeaproape spaima şi tremurul. Deşi scenariul era de fiecare dată acelaşi, cu mici diferenţe, entuziasmul nostru părea să crească de la zi la zi.

De data asta, însă, ceva a făcut diferenţa. Întins la pământ era unul dintre ai noştri, era unul dintre cei cu care împărtăşeam astfel de evenimente, nelăsându-ne atinşi în niciun fel de ele. Şoferul disperat alerga de colo, colo, şi părea să nu priceapă că ceea ce se întâmplă e real. Noi ştiam că acesta este cursul firesc al lucrurilor, ştiam panica celui lovit, după cum cunoşteam foarte bine şi stupoarea celui ce avea să îmbrace hainele vinovatului. Zeci de copii apar din toate colţurile, alergând cu sufletul la gură până în dreptul gardului viu dincolo de care nu aveam voie să păşim şi arătând cu degetul spre cel ce avea să fie pe loc condamnat de o hoardă de barbari ce nu l-ar fi lăsat să scape în caz că ar fi încercat.

Aplecându-se cu ochii în lacrimi asupra copilului ce încerca, totuşi, să râdă, de dincolo de sperietura momentului, omul, un puşti şi el, până la urmă, îl întreabă obsesiv ce îl doare. Îi atinge corpul tremurând, în mişcări haotice, trădând o frică umană ce ar fi trezit compasiunea oricărui privitor. Palmele îi ajung la pieptul copilului, care se opune cu o rezistenţă inexplicabilă cercetării atât de amănunţite. Totuşi, omul descoperă o primă consecinţă a faptei sale: o umflătură. Devine şi mai agitat, iar gândurile par să-i năvălească toate în obraji şi în ochi. Copilul, cu o voce uşor amuzată, îi şopteşte ca unui preot, la spovedanie: „Sunt fată! Sunt fată!”.

Nu şi-ar fi putut da seama. Selvidan a părut întotdeauna oricărui necunoscut cel mai bărbat dintre bărbaţi. De la atitudine, la vocea groasă, la mersul apăsat şi legănat, lipsit de delicateţea specifică fetelor de vârsta ei, la discursul colorat, la îndrăzneala dusă la extrem, Selvidan a fost, ani de-a rândul, un bărbat în toată puterea cuvântului. Mi-am amintit de ea cu câteva zile în urmă, atunci când, din site în site, am ajuns la un articol ce dezbătea aprins problema numită Caster Semenya, o atletă despre care cunoscătorii într-ale sportului spun că ar fi un fenomen. La propriu şi la figurat. Căci un test de „gender verification” chiar pare desprins dintr-o poveste de prost gust.

Selvidan nu a fost supusă unor astfel de teste şi nici nu a fost vreodată bănuită de a fi hermafrodită, poate şi pentru că eram mult prea mici pentru a avea un astfel de cuvânt în vocabularul nostru, spre a i-l putea şi adresa, singurul motiv de frustrare constând din glumele proaste ale unora şi altora. Nu ştiu decât că prezentul o găseşte ceva mai feminină. Căci l-a găsit pe EL.

Despre străini

2009-09-14T02:23:00.002+03:00

Se spune despre mine că mă plictisesc uşor şi că probabilitatea ca eu să-mi fac jucăriile şi să plec – dintr-un apartament, dintr-un oraş, dintr-o relaţie, dintr-o conversaţie, dintr-o joacă – este mai mare decât capacitatea celor de lângă mine de a-mi accepta instabilitatea şi, până la urmă, toanele. De fapt, n-o spun alţii, ci o spun eu, în momentele acelea pe care ajung să le regret şi când mă resemnez, punând pe seama zodiei aplecarea de neînţeles spre a-mi pune viaţa pe tapet în faţa oricui.

Sunt atâţia oameni în jurul meu pentru care sunt o carte deschisă şi care au la îndemână amănunte de la cele mai nesemnificative până la cele ce devin savuroase la o cafea şi o ţigară, dezbătute aprins în bucătării de doi pe doi, cu voci şoptite ce amplifică vinovăţia interlocutorilor. Sunt acei oameni care te pot „îngropa” la un semn şi câteva cuvinte, dar despre care ştii sigur că n-o vor face, pentru că tu, la rândul tău, le ştii secretele cele mai de preţ. Este un cerc vicios, al „prieteniei”, din care nu vei ieşi niciodată, căci vă leagă secretele mult prea uşor împărtăşite.

Unora le-ai spus despre bolile ce te-au tot răpus de-a lungul timpului, iar aceştia cu siguranţă îţi pot stârpi şansele la un alt EL, un el căruia îi este frică de oamenii „pedepsiţi” să zboare dintr-un pat de spital în altul. Unora le-ai povestit cum te-ai îndrăgostit de un necunoscut şi ţi-ai petrecut doi ani din viaţă în faţa unui monitor, transformându-te în sclava biţilor, a unei „ferestre” şi a lui, cel care te alunga şi te chema înapoi cu plăcerea omului sigur pe sine, dar mai ales pe tine. Altora le-ai descris în termeni plastici, dar foarte sugestivi, atmosfera depresivă din ceea ce a fost cândva căminul tău, justificându-ţi cumva, ieşirile din decor din ultima perioadă, consecinţe nefaste ale neputinţei tale în faţa unei stări generale care nici măcar nu are legătură cu tine.

Vreau să întâlnesc un străin pe care să nu ajung să îl cunosc vreodată. Vreau să întâlnesc un străin care să nu cadă în patima descoperirii mele, fapt pentru care s-ar vedea obligat să scormonească adânc într-o viaţă pe care mi-aş dori să o păstrez doar pentru mine. Vreau să întâlnesc un străin de care să mă lege doar hohotele neastâmpărate de râs şi nimic mai mult.

Vreau să pot ţine fruntea sus în faţa cuiva, fără a-mi fi teamă că mi se vor reproşa fapte reprobabile pentru care privirea ar trebui să fie îndreptată mai degrabă spre pământ. Vreau să pot privi spre doamne-doamne, luând aerul deloc sofisticat al oamenilor înţelepţi care îşi ştiu ei înşişi păcatele, dar care nu simt nevoia de a face un spectacol din însuşirea acestora. Vreau să fiu eu, dar fără a purta pe umeri greşelile unui trecut de care şi eu, dar şi cel din faţa mea, suntem conştienţi.

Vreau să întâlnesc un om care să nu afle niciodată nimic despre mine. Acel om nu va şti că sunt condamnată să beau seară de seară o pastilă care, ironic, se cheamă Singulair, şi care îmi ajută căile respiratorii. Nu va şti nici că urăsc să gătesc, dar că, dacă îmi descoperă punctele sensibile, poate face oricând din mine cel mai pătimaş bucătar din câţi există, şi că sunt în stare să arunc în aer munţi de clătite pentru un zâmbet şi nu mai mult. Nu-i voi spune nici că orice trecere a mea prin spaţiul numit bucătărie, oricât de fulgerătoare ar fi ea, se sfârşeşte cu imaginea unui om mirosindu-şi obsesiv corpul, de teamă că acesta s-ar fi impregnat cu mirosul amestecat al legumelor ce au să devină o supă nevinovată. Nu-i voi spune că am avut prostul obicei să părăsesc regulat un om ce m-a iubit necondiţionat, că îl voi părăsi şi pe el, şi că de data asta îmi voi duce la capăt decizia, spre a mă simţi răzbunată. Nu-i voi spune că am să plec de îndată ce am să simt că îl am pe de-a-ntregul, luând cu mine doar un rucsac, în care am să-ndes dezordonat pijamaua roz cu ursuleţi şi deodorantul, pe care toţi cei dinaintea lui le-au cunoscut, laolaltă cu vise, speranţe, aşteptări, sentimente. Pe acestea din urmă, la prima răscruce, le voi călca în picioare şi le voi spune cuvinte pe care să nu le uite niciodată, pentru ca mai apoi să le întorc spatele pentru totdeauna.

Vreau să întâlnesc un străin cu care să dansez desculţă, în ploaie. Sub un cer furios şi negru. Care să accepte să-mi fie străin o viaţă. Un secol. Poate fi şi un necuvântător, atâta timp cât nu va întreba nimic.

231 de secunde

2009-09-12T03:15:00.000+03:00

Ai melodia asta pe repeat de mai bine de un sfert de oră şi eşti inertă, chiar dacă piciorul bate ritmul pe covor, neobosit, însoţind parcă o invitaţie la dans venită din propriul tău trup. Dar tu nu îţi asculţi trupul, căci ţi-ai repetat o viaţă întreagă, dovedindu-te nu doar tacticoasă, dar mai ales strictă, că nu ai ce căuta pe ringul de dans. Însă piciorul ţi-o cere şi nu pare să accepte un refuz în seara asta.

Ştii bine că nu ai de ales, aşa că ai face bine să îl urmezi. Te ridici zâmbind, deşi e clar că ai pierdut şi ultima luptă cu tine. Din clipa asta, eşti cu totul alt om. Nu ai ajuns încă în faţa oglinzii şi deja fredonezi versurile pierzaniei, versurile care te-au făcut să te trădezi. Poate că e timpul să te reinventezi.

Ajungi în faţa ta şi nu mai eşti timidă. Pantalonii de catifea neagră cad lipsiţi de griji pe trupul deja vibrând, păstrând din bronzul căpătat în cele mai neobişnuite locuri, de la cei mai neobişnuiţi sori ce au existat vreodată pe cerul tău, în timp ce tricoul roz te îmbrăţişează cu mult mai multă dragoste decât ţi-a fost dat să primeşti în ultimele săptămâni. Primeşti dovezile de afecţiune sufocantă cu o mult mai mare lejeritate acum şi parcă nici nu-i mai simţi greutatea.

Îţi zâmbeşti de dincolo de oglindă, ca o ultimă chemare. Acceptul a fost consfinţit şi, vrei, nu vrei, nu mai există cale de întoarcere. Te laşi pradă unor mişcări intuitive despre a căror existenţă, în conştiinţa motrică a fiinţei tale, nici nu ştiai. Sari, te roteşti, îţi arunci mâinile în aer, de ca şi cum ai mulţumi cuiva pentru momentele astea, te balansezi, fără a uita „să dai ascultare” ritmului impus, inviţi personaje de pe margine să te însoţească în ceea ce devine un dans sălbatic, asemănător unui ritual lugubru de eliberare, de descătuşare.

Sângele pare să se reverse şi-l simţi şiroind cu putere. Pieptul îţi zvâcneşte, cerându-ţi însă să nu te opreşti. Ochii îţi strălucesc, în timp ce obrajii sunt roşii ca înaintea primului sărut. Ori, deşi poate nu-ţi mai aminteşti, precum păpuşa rusească pe care tata ţi-a adus-o din călătoria ascunsă cu religiozitate până în momentul plecării, căci tu erai singura ce l-ar fi înduplecat să rămână. Ai obrajii ei, cu două pete roşii despre care ai crezut mereu că au fost puse acolo intenţionat, pentru a o face caraghioasă.

Simţi că nu mai ai aer, dar nu te poţi opri. Pneumologul ţi-a recomandat mişcare, iar momentul ăsta poate fi remediul pe care l-ai aşteptat. Nu te poţi face de râs încă o dată, nereuşind să depăşeşti copilul de zece ani. Plămânii tăi pot mai mult de atât. Sub pielea înroşită, de efort şi de emoţie, ţi se arată forma coastelor ce cântă, odată cu tine, deşi nu au habar ce se sărbătoreşte între aceşti patru pereţi.

Ai fereastra larg deschisă, dar trecătorii sunt ultima ta preocupare. Posibil să te audă, posibil să te vadă, dar dansul desfrânat, al libertăţii lipsite de pudoare, este al tuturor celor ce vor să privească. Îţi doreşti ca umbra care ţi se vede prin perdeaua semi-transparentă să-l urmărească în vise pe cel ce va trece, întâmplător, pe bulevard prin chiar astă clipă. Vrei să te vadă şi el, aşa cum nu ai fost niciodată, jumătate copil, jumătate femeie frivolă... şi să-şi roadă unghiile pentru ultima dată, căci nu vei mai fi decât o umbră. O umbră cu o vânătaie pe mâna dreaptă, căpătată probabil în frenezia ultimelor 231 de secunde.

Plan de viitor

2009-09-08T04:46:00.001+03:00

Sunt legată ombilical de orice conexiune de internet pe care simţurile mele reuşesc să o depisteze în imediata lor vecinătate cu aceeaşi precizie de invidiat cu care degetele mele explorează tastaturi familiare, străine, prietenoase, gălăgioase, recalcitrante sau oricum le-ar trece prin minte să fie. Atunci când mesaje de genul „Connection timed out” îmi apar pe ecran, simt că sângele îmi tâşneşte cu viteză spre inimă, urcând şi coborând învolburat, iar tâmplele îmi zvâcnesc a neputinţă şi nerăbdare. Adulmec aerul, căutând cea mai de nesesizat urmă a unor biţi rătăciţi şi sperând că cineva, mai milostiv ca toţi sfinţii, va binevoi să-mi ofere doza zilnică, dar insuficientă, de lume virtuală.

Dacă aş putea renunţa, pentru o zi, şi nu mai mult, doar pentru o zi, la nevoia care mă ţintuieşte într-un scaun de lemn de pe vremea bunicilor, scaun ce nu are altă treabă decât să-mi remodeleze coloana vertebrală, oricum năpăstuită de ani de zile, mi-ar plăcea să traversez Atlanticul. Dacă râzi, ei bine află că am auzit de dorinţe cu mult mai ciudate decât asta. Unii îşi doresc să se plimbe cu bicicleta în Japonia. Alţii vor să-şi facă de cap cu marocani în Maroc. Ba chiar ştiu pe cineva care se zbate pentru o incursiune de cel puţin două săptămâni în Venezuela, după ce a visat că a străbătut ţara în lung şi-n lat, imaginând peisaje incredibile ce au fascinat-o suficient cât să îşi facă un scop din a ajunge întocmai în locurile din expediţia nocturnă.

Mai mult, nici nu ai auzit cum mi-ar plăcea să-l traversez. S-ar putea să-ţi pară rău că nu ai aşteptat câteva clipe, pentru o porţie de râs cu mult mai savuroasă. Mijloacele de transport comune tuturor muritorilor nu îmi sunt pe plac. Avionul îmi provoacă senzaţii pe care nu le doresc nimănui şi îmi stârnesc imaginaţia mai mult decât Venezuela, căci o cădere în gol de la 10.000 de metri necesită treceri bruşte şi extrem de solicitante de la starea euforică pe care o provoacă libertatea şi „gustul” ei încărcat de adrenalină la groaza pe care o resimţi atunci când vezi pământul sub tine, apropiindu-se cu o viteză supersonică, şi când conştientizezi cam cât de dureros va fi impactul. Cât despre varianta de apă, din cauza antipatiei mele exersate constant faţă de diverşi Popeye, e lesne de înţeles că iese rapid din discuţie.

Aş traversa Atlanticul înotând. Şi nu pentru că eu pot, pentru că eu sunt magician. Ci tocmai pentru că nu pot, nu sunt magician. Sunt acel Cupitor Impossibilum care ar face orice pentru ca o mostră de imposibil să se transforme, prin propriile-i puteri, în realitate.

L-aş traversa cot la cot cu delfini ce-au să mă însoţească râzând frenetic şi fredonând neîncetat melodiile Patriciei Kaas. I-aş învăţa limba română, explicându-le că tot ce am visat vreodată este ca un cor de delfini să-mi cânte, din toţi rărunchii, de se vor cutremura apele oceanului, „delfini în furtună ne vor cânta”. Şi dacă sunt pe atât de inteligenţi pe cât se spune, atunci vor înţelege şi vor zâmbi în semn de recunoştinţă. Iar alaiuri de peştişori multicolori îmi vor destăinui din tainele de nepătruns ale unui univers din care îmi vor „împrumuta” şi mie o mică parte. Mă vor feri, acoperindu-mă din cap până-n picioare, de corăbiile de piraţi moderni ce nu aduc deloc cu cei pe care eu mi-i amintesc din poveştile copilăriei, aşa cum imaginaţia de atunci mi-i descria. Şi-mi vor permite un popas într-un recif de corali, ca un ultim şi imposibil de refuzat moft.

Şi nu visez acum. Chiar nu visez. Aş traversa Atlanticul înotând. Doar că, spre marele meu nenoroc, connection never times out. Astfel că îmi voi lăsa planul de viitor în seama viitorului. Pentru moment, eu sunt „online”.

Strada cu nume de erou

2009-09-08T03:43:00.001+03:00

Am ieşit pe uşă cu gândul să-mi aerisesc mai degrabă sufletul decât mintea. Am nevoie de aerul de afară şi de chipuri de oameni necunoscuţi. Străinii mă fascinează dintotdeauna şi nu cred că voi rezista vreodată tentaţiei de a le studia expresiile, gesturile, oricât de nepoliticos ar părea un astfel de gest, ori poate chiar de abuziv. Construiesc rapid în jurul oricărui trecător un univers ce-mi pare mie că i se potriveşte, ca „răspuns” la ceea ce îmi transmite în acele câteva secunde cât ochii mei au timp să-l analizeze. De unde vin, încotro se duc, cine îi aşteaptă acasă, dacă iubesc, dacă suferă, dacă ar da orice pentru o sută de grame de fistic sau pentru o gură de cafea, dacă se dau în vânt după călătorii... Dacă m-ar însoţi vreunul într-o aventură în Japonia sau cel puţin în Vama Veche...

În lipsa unui itinerar prestabilit, ştiam totuşi ce stradă mă aşteaptă. Este o stradă a începuturilor în doi, pe care eu astăzi o voi străbate de la un capăt la altul singură şi cu sufletul încărcat de amintiri şi-atât. Ochii îmi sunt ageri, sperând totuşi să zărească, din întâmplare, un chip pe care îl regretă. Aşteptările se dovedesc a fi prea mari pentru ceea ce strada are de oferit în clipa asta. Este pustie şi nedefinită... nu-mi dau seama dacă vara s-a sfârşit deja sau dacă trage, cu ultimele puteri, de supremaţia asupra unui tărâm ce s-a născut să fie de poveste.

Mie mi-ar plăcea să fie toamnă... şi frunze... frunzele din visul de demult, când eu aveam să devin proprietarul unui teatru. Dar nu e toamnă. Paradoxal, sunt doar maidanezi, de o parte şi de alta a străzii, pe ambele trotuare, veghind parcă la liniştea ce nu are voie să fie perturbată în niciun fel. Mă împrietenesc rapid cu ei, păcălindu-i cu o armă ce se dovedeşte a fi imbatabilă, în ciuda neîndemânării şi ruşinii mele de a o folosi. Pare-se că şi lumea celor necuvântătoare este guvernată de aceleaşi reguli care ne ghidează şi nouă existenţa. Carevasăzică, aparatul de fotografiat nu dă greş niciodată. Îndreptat cu siguranţă, dar fără a depăşi pragul care o transformă în lipsă de decenţă, şi cu entuziasm, dar fără a trăda interese ascunse, el poate fi aliatul perfect atunci când îţi doreşti să invadezi intimitatea subiectului tău, în scopuri deloc murdare.

În capătul străzii, m-am resemnat. Sunt străzi pe care, fie că vrem, fie că nu, nu le vom mai străbate niciodată cu cei ce ni le-au dezvăluit. Sunt străzi care vor trezi mereu ceva înăuntru, dar care îşi vor pierde din semnificaţie, odată cu trecerea timpului. Sunt acele „empty streets” de odinioară care vor rămâne empty pentru totdeauna, căci aşa le-a fost dat.

Şi pentru că eu nu am avut niciodată o stradă preferată, nici în oraşul în care m-am născut, nici în cel care m-a adoptat acum ceva vreme, nici în vreun alt oraş în care mi-a fost dat să poposesc, mă gândesc că ar fi potrivit să caut una şi să o ridic la rangul de „cea mai cea” într-un clasament personal care, cel puţin pentru moment, nu ar cuprinde-o decât pe ea. Sau, şi mai inspirat, o voi adăuga unei liste destul de haotice, alături de „Only for the weak”, „Hable con ella”, „Procesul de la Nurnberg”, Budapesta, Lake of Tears, Nokia, Nike, acoperişul hotelului Intercontinental, gara din Feteşti, Vama Veche...

Maior Gheorghe Şonţu. Ar fi fost de prost gust să aleg o stradă cu un nume mai puţin impunător, şi mai ales o dovadă de lipsă a inspiraţiei, ceea ce, fie vorba între noi, ar fi fost o mare nedreptate şi un şi mai mare neadevăr. Carevasăzică, aşa o cheamă. Pe ea, pe strada „cea mai cea”. De teamă că până acasă am să-i uit numele, chiar de-am să-l repet în gând până în clipa când niciunul dintre cuvinte nu va mai avea înţeles pentru mine, scot telefonul şi încep să tastez abrevieri pe care sper să le pot completa mai târziu.

Lumina cade într-un fel anume, un fel inexplicabil, pe casele ce mi se înfăţişează de câteva minute deja, ca nişte arătări ce par să fie conştiente de măreţia trupului şi de sentimentul pe care îl trezesc în trecători. Nu e prima oară când mă aflu în locul ăsta, căci nimic nu îmi pare complet necunoscut. E ca şi cum trăiesc o revedere pe care mi-e foarte greu să o accept. Păşesc stingher. Zăbovesc intenţionat, gândindu-mă că poate, răscolind printre amintiri, şi tot răscolind, voi trăi revelaţia pe care o aştept.

O bătrână deloc grăbită mă prinde din urmă. Poartă ciorapi lungi, foarte groşi, ce nu lasă pielea să respire, pe o vreme ca asta, şi papuci de casă din piele. Un trenci perfect asortat ascunde cum nu se poate mai bine trupul lipsit de vlagă al femeii şi mişcările atât de stinse, ce par să fie cu atât mai dificile sub greutatea hainei. Spune ceva, ceva doar de ea ştiut, dar care cu siguranţă merită şi trebuie ascultat. O privesc cu o compasiune pe care mi-o înăbuş, căci sunt convinsă că ea s-ar putea transforma cu uşurinţă în lacrimi pe care mi le-am interzis. O privesc cu o compasiune care, de nu mi-aş stăvili-o întorcând spatele, m-ar face să o iau acasă. Să o transform în bunica pe care nu o mai am. Cu siguranţă însă, femeia este bunica cuiva. Cu siguranţă cineva ar dori-o înapoi.

Aşa că întorc spatele, privind mereu înapoi. În stânga mea, se înalţă, trufaşă, biserica în care mi-am petrecut duminicile a patru ani din copilăria mea. Duminici petrecute în miros de tămâie şi lumânări, în rumoarea bătrânilor făţarnic pioşi, în aşteptarea permanentă a paharului de plastic umplut până la refuz cu mult râvnita colivă. Duminici pe care alţii asemenea mie le petreceau într-un mod mai puţin cuminte ori, dacă vreţi, mai puţin evlavios. În dreapta, copii alergând. Copii întrebându-şi mamele de ce femeia în trenci vorbeşte singură. De singurătate, copii. Probabil de singurătate.

Sharon Stone de Techirghiol

2009-08-10T19:11:00.001+03:00

Când a venit cu propunerea să mergem câteva zile la Techirghiol, despre care tot auzisem şi care mi-a tot fost recomandat de-a lungul timpului, fiindu-mi descris ca un loc miraculos menit să-mi rezolve orice problemă, indiferent de natura ei, mama zâmbea într-un fel anume pe care abia acum îl înţeleg. Habar n-aveam pe atunci ce ascunde chipul acela entuziasmat şi îngrijorat deopotrivă.

Nu am stat prea mult pe gânduri, întrucât nu mă aflu într-un moment în care să-mi permit să refuz propuneri de a părăsi cei patru pereţi ai camerei mele. Ba dimpotrivă. Ca atare, nu am ezitat să răspund afirmativ, hotărâtă să le însoţesc, pe ea şi pe mătuşa mea, într-un loc pe care toată lumea mi l-a lăudat şi în care tocmai de aceea nu cred foarte tare. Sunt sceptică de fel, cu atât mai mult când vine vorba despre proprietăţile curative ale nu ştiu căror izvoare, plante, nămoluri şi aşa mai departe.

Mi-am păstrat entuziasmul până în clipa în care am ajuns la pomul lăudat, deşi fusesem nevoită, cu puţin timp înainte de asta, să înfrunt şi să depăşesc un detaliu ce mi s-a părut în primă instanţă înspăimântător. Mi-a fost dezvăluit faptul că aveam să văd o mulţime de „fetiţe” goale, care mai de care mai apetisante. Nu-i nimic, mi-am zis, în definitiv mereu am susţinut sus şi tare că trupul unei femei are ceva din armonia, emoţia şi candoarea perfecţiunii şi că este cu mult mai plăcut, vizual vorbind, decât orice altceva. M-am înşelat. Amarnic, chiar.

Acum regret şi sufăr, în egală măsură. Mă aflu în perioada post traumă, dacă o pot numi aşa, şi îmi doresc foarte tare să mă recuperez. Sunt momente în care cred că niciodată nu voi mai fi la fel, că orizonturile mele s-au lărgit considerabil, şi că, de nu ar fi fost experienţa de patru zile ce oricum mi-au dat impresia unei eternităţi, aş fi trăit în continuare într-o linişte falsă.

O fi fost şi pudoarea mea de vină, cu toate că ea se manifestă doar atunci când este adusă în discuţie propria-mi goliciune. Niciodată nu mi s-a întâmplat să roşesc la vederea unui trup gol aparţinând unui străin. Şi totuşi, mi-a fost imposibil să rămân neatinsă de privelişte. Oriunde mi-aş fi întors privirea, peisajul era acelaşi. Dezolant, pe alocuri, chiar înspăimântător, dacă aş fi fost un ţânc de câţiva anişori. Trupuri dezgolite, întinse sub soarele ce părea să fie în asentimentul meu, contorsionate în fel şi fel de poziţii demne de toată lauda, ori eşuate lasciv, unele lângă celelalte, dovedind cea mai sinceră şi ingenuă nepăsare de care ar fi cineva în stare. Unele mai leneşe decât celelalte, altele în imposibilitatea de a se mişca de colo, colo, din cauza unui surplus de greutate ce le ţinea, pentru câteva ore, la sol.

Am descoperit, de altfel, că ceea ce eu credeam că face parte dintr-un tipar general valabil, „cosmetizat” pe de o parte după voia lui doamne-doamne, pe de altă parte după posibilităţile fiecăreia dintre noi, este departe de aşa ceva. Trupul pe care îl vedeam până nu demult ca fiind întruchiparea perfecţiunii s-a transformat, dintr-odată, în expresia dezgustătoare a multitudinii de forme pe care nu aş fi fost în stare să mi le imaginez.

Nu aş putea reproduce, dintr-un bun simţ pe care am reuşit să mi-l păstrez, cuvintele pe care le-am atribuit, şoptind, tuturor doamnelor ce îmi arătau, într-un fel sau altul, viitorul. Dar imaginile acelor zile mi-au rămas bine întipărite pe retină şi estimez că mă vor bântui multă vreme de acum încolo.

Doar Sharon Stone, pe coperta revistei franceze Paris Match, mai poate recompune speranţele mele cu privire la un viitor mai luminos. Îmi păstrez picioarele pe pământ, conştientizând aportul „trucurilor” la care fotografii apelează în cazul unor femei ce vor să arate impecabil, în uşoară discrepanţă cu realitatea, dar totuşi... Are 51 de ani şi arată încă senzaţional, cum probabil şi doamnele de Techirghiol au visat, cu decenii în urmă, pe vremea când kilogramul în plus era motiv de îngrijorare, şi nu de sărbătoare.

Basm despre involuţie

2009-08-10T19:10:00.000+03:00

Orice tren ajunge la destinaţie atunci când trebuie, mai puţin cel în care mă aflu eu. Am încercat să-i conving pe ai mei de adevărul incontestabil al acestor cuvinte cu ţ! argumente, dar în zadar. Şi oricâte exemple concrete le-aş aduce, se încăpăţânează să nu-mi dea crezare. Mai mult decât atât, se străduiesc să găsească fel şi fel de motive pentru care eu am un asemenea ghinion şi care îl fac să fie mai puţin „ghinion” decât este în realitate.

De câte ori mi se întâmplă să „păţesc” ceva, orice, sau când prezenţa mea devine factor perturbator într-un eveniment ce se desfăşoară în mod normal fără peripeţii, îmi amintesc de „Fata cu pieze rele”. S-ar putea ca memoria să-mi joace feste, dar cred că basmul mi s-a descoperit acum foarte mulţi ani – atât de mulţi că pare să se fi întâmplat într-o viaţă anterioară – în paginile unei cărţi de Petre Ispirescu. Mi-e la îndemână să verific, aşa că nu precupeţesc vreo clipă. Arunc o privire pe cuprins şi constat cu stupoare că nu am răbdare să-l citesc. Primul lucru care îmi vine în minte este că îmi lipseşte Ctrl+F-ul tastaturii, ce m-ar fi ajutat să nu irosesc prea mult timp. Preţios, de altfel.

Deschid messenger-ul, devin available, dau dublu click pe numele meu şi tastez furioasă „b-(„. Pentru cei ce nu au încă sufletul pângărit de invazia păgână a emoticoanelor, aflaţi că mă pedepsesc pentru ceea ce am ajuns să fiu, însă virtual, că aşa îmi şade bine. Mai mult decât atât, iau cartea în braţe, cu sfinţenia cu care ar fi trebuit să o fac de la bun început, cerându-mi iertare umil, şi urmăresc cuprinsul rând cu rând, până ajung la cel care mă interesează. Neîndoielnic, am avut dreptate.

Şi ca să nu mă îndepărtez prea mult de subiect, reiau: mă simt precum fata cu pieze rele. Sau cu una, cel puţin. Trenurile întârzie toate din cauza mea. Nu găsesc o explicaţie logică, în stare să susţină o asemenea afirmaţie, dar este că cert ca ea se bazează pe constatări repetate.

Aşa că mă resemnez în tăcere, căci nu am cum altfel, rămânând cu privirea pironită pe afişajul ce se află la câţiva metri în faţa mea şi care mă anunţă că întârzierea este de 30 de minute. Le-am spus eu că aşa se va întâmpla, iar statisticile făcute rapid în minte, pe baza unui număr nesemnificativ de călătorii recente ale unora şi altora, cunoscuţi lor, necunoscuţi mie, au fost combătute fără drept de apel (până la următorul episod).

Nici că se putea mai rău: simt foame, ceea ce este ciudat, dar şi mai ciudat este că recunosc senzaţia, căci ea mi-e de multă vreme străină, simt pleoape greoaie ce ar vrea să nu se mai ridice pentru următoarele câteva ore, simt genunchi moi ca urmare a pilulei ce are să-mi ţină loc de mic dejun. Simt un pic de dor peste toate astea, dar tragic este că simt şi altceva. Doar că am bagaje şi în locul acela nu vreau şi mi-ar fi oricum incomod să cobor. Mă sfătuiesc telefonic cu privire la soluţiile pe care le am la dispoziţie şi închei conversaţia bombănind, dar căzând de acord cu interlocutorul că nu ar fi înţelept să las bagajele în seama unei persoane,alese mai mult la nimereală, decât pe sprânceană, pentru nu mai mult de zece minute.

De îndată ce conversaţia ia sfârşit, îmi încredinţez bunurile unei domnişoare cu care am împărţit acelaşi metru pătrat în ultimul sfert de oră. Ţine în braţe o carte, dar pare să citească mai degrabă dincolo de rândurile ei. O trezesc din starea în care se află de vreme bună şi îmi răspunde rapid „da”, zâmbind automat, dar nu sunt sigură că a înţeles de la bun început dorinţa mea. Poate că, văzând că mă îndepărtez vioi, a realizat că următoarele minute îi vor fi compromise, cu sau fără voia ei.

Am găsit-o păzind cu străşnicie valiza pe care m-am bucurat să o revăd, ca după o neaşteptată coincidenţă. De parcă niciuna dintre noi nu ar fi trebuit să se mai afle acolo, şi totuşi, printr-o minune, suntem din nou faţă în faţă. Un sentiment de recunoştinţă, dar în egală măsură de satisfacţie, căci intuiţia mea nu a dat greş, mă face să zâmbesc politicos şi să mă angajez într-o conversaţie naturală, deloc de complezenţă, cu un personaj ce m-a cucerit deja.

Nu ştiu cum şi de ce, dar ajungem să discutăm despre Naşi. Despre „never been there, never done that”, comun amândurora, despre teama de a comite acte ilegale, despre credinţa, din ce în ce mai bine înrădăcinată, cum că e mult mai bine să „never say never”. Despre curajul de a urca în tren fără a fi trecut în prealabil pe la casa de bilete, mereu al altora, niciodată al nostru. Despre dorinţa mea (căci a rămas la stadiul de dorinţă, coborând de la rangul de convingere de nestrămutat) de a nu face niciodată aşa ceva.

Discutăm din inerţie. Ajung să aflu o poveste care îmi dărâmă definitiv sistemul de valori şi care mă desfiinţează, încă o dată. Sunt un om slab şi ştiu că, dacă nu ar fi alţi oameni în preajma mea, aş fi sortită pierzaniei. Cred cu tărie că am nevoie permanentă de însoţitor. Căci, dacă aş fi avut unul, cu siguranţă nu aş fi ajuns să bat cu pumnul în masă, pretinzând ca fata asta să ajungă acasă, orice-ar fi. Mi-am pledat cauza pe cât se poate de convingător, stârnind valuri de compasiune pe figura până atunci crâncenă a Naşului. Ba chiar câştig pe mai multe fronturi: simpatia individului, promisiunea că banii îmi vor fi restituiţi (smulsă fetei deja mute de către acelaşi individ), un nou personaj în agenda telefonului, eliberarea de sub tirania etichetei„piază rea”, şi un pachet de şerveţele pe care l-am refuzat politicos. În definitiv, tot ce aveam de făcut în toaleta vagonului 25 era să-mi duc pe ultimul drum „impresiile de om cu principii”. À Dieu!

Memorabil, frate!

2009-08-10T19:09:00.000+03:00

Mă toropesc cele patruzeci de grade, toate Celsius şi toate inoportune, deşi mie vara îmi merge bine. Oficial şi nu numai. Mă toropesc poate şi pentru că este prima vară când m-am lăsat bronzată de soarele prefăcut şi îmbâcsit de pe cerul unui oraş al cărui farmec mi-l însuşesc – invariabil – începând cu 1 Octombrie al fiecărui an. Din păcate, creierul meu este setat de aşa natură că acum mi-e imposibil să-l împac cu ideea. Tot ce pot face este să-i repet încontinuu că eu îl ştiam rezistent la condiţii meteorologice din cele mai aspre şi că nu mă poate dezamăgi tocmai acum.

Zic tocmai acum, pentru că este un „acum” aparte, cum nu mi-a fost dat să mai trăiesc de multă vreme. Mă plimb de aiurea pe străzi pe jumătate asfaltate, peticite din loc în loc şi prăfuite. Seamănă într-o oarecare măsură cu bulevardul ce se deschidea în faţa ochilor mei în fiecare dimineaţă a anului trecut, atunci când îndrăzneam să scot capul pe geam. Mi-e greu să înaintez, poate şi de lene, dar nu renunţ. Trece o creatură uriaşă pe lângă mine, aproape azvârlindu-mă în gardul unei case ce stă să cadă. Trece nepăsătoare de existenţa celorlalţi participanţi la trafic, dar ce mă enervează şi mai tare este că, în ciuda gabaritului, este cu mult mai sprintenă decât mine. Voinică, ar zice cineva acum, râzând cu gura până la urechi. Chiar de-aş avea vreo intenţie să o prind din urmă, nu am sorţi de izbândă. Femeia are fix surplusul de energie care face diferenţa.

Merg mai departe şi trec cu vederea. Dar îmi promit că un episod viitor asemănător cu acesta nu va rămâne nepedepsit. Nu au trecut decât câteva secunde de la clipa în care am luat decizia de a fi mai fermă cu cei din jur atunci când aceştia mă vor mai îmbrânci în drumul lor grăbit către aprozarul din colţul străzii, când o altă creatură îşi face apariţia, de data aceasta într-un mers anevoios şi plictisit. Îmi vine până la şolduri, şi Dumnezeu ştie că şansele ca acest lucru să se întâmple sunt foarte mici, întrucât sunt una dintre acelea ce află printre ultimii că plouă. Dar îmi vine până la şolduri, poate şi pentru că nu pare să aibă mai mult de 10 ani, ceea ce ar explica, evident, lucrurile. Îmi vine, insist, până la şolduri, dar este un monstru de copil. Pare a fi un balon ce nu se rostogoleşte din simplul motiv că, din fabricaţie, a fost prevăzut cu un defect inexplicabil, două picioare, pe care s-a gândit să le şi folosească, dacă tot sunt în dotare. Mă minunez, mai ales că balonul se înfruptă lacom dintr-o îngheţată roz pe care tare mi-ar fi plăcut să i-o trântesc la pământ. Pentru a doua oară, orice reacţie îmi este interzisă. Mă trezesc din stupefacţie abia când copilul a răcnit din toţi rărunchii după creatura ce gonea deloc stingheră, eliminând obstacolele umane din calea ei, aşa cum făcuse cu puţin timp în urmă şi cu mine.

Este cald şi găsesc că doar vremea este de vină pentru tot ce se întâmplă. Probabil şi pentru ceea ce se înfăţişează chiar acum în faţa mea: caroseria unui fost Lexus, probabil mândru de el, îngâmfat pe alocuri, ori poate modest, ca un semn de maximă bizarerie. Nu poţi, oricât de bogată ţi-ar fi imaginaţia, să reconstruieşti silueta maşinii, deoarece interiorul carbonizat nu permite stabilirea originii sau a identităţii. Doar logo-ul inconfundabil mai conferă mormanului de fiare statutul pe care l-a avut înaintea nefericitului eveniment, călcat în picioare, în plus, de o coajă de banană atârnând de portieră.

Nu mai departe, o pereche de ochi albaştri şi un zâmbet absolut fermecător, mă transformă într-un vânător de temut. Sau aşa ar trebui să se întâmple, dacă tricoul roz nu mi-ar da de gol intenţiile nevinovate. Şi astăzi mă întreb care a fost ordinea cronologică a două evenimente marcante din ultima perioadă: contactul vizual cu personajul amintit şi obsesia pentru „is this... is this the life?”. Eu ştiu pentru ce pledez, dar cei din jur s-ar grăbi să mă contrazică, pentru că „e o tradiţie p-aici de când noi suntem mici”... credem ce vrem şi ce ne place.

În intersecţie, femei cu bustul mare şi tricouri de lycra mulate pe formele deloc apetisante, în culori ţipătoare, îşi prezintă oferta de pepeni galbeni, garofiţe şi alte câteva buruieni ce vor rămâne, cel puţin pentru mine, în anonimat. Nu mai suport, dar orice-ar fi, nu mă retrag din viaţa asta. Nu încă, frate!

Mai nou, visez...

2009-06-08T02:05:00.001+03:00

Nu obişnuiesc să visez. Şi asta nu pentru că nu am imaginaţie sau pentru că prefer să-mi odihnesc creierul în timp ce dorm, dar somnul mi-a fost dintotdeauna profund şi politicos. Politicos cu persoana agitată din timpul zilei căreia îi place să viseze oricum cu ochii deschişi. Am fost dintotdeauna a day-dreamer... şi cred că este suficient...

Nu am visat foarte mult de-a lungul timpului,exceptând câteva coşmaruri pe care le-am trăit la intensitate maximă şi în repetate rânduri, pe unele dintre ele, undeva în vremuri imemoriale, aparţinând unei copilării pe care mi-o amintesc cu nostalgia specifică octagenarilor zilnic recunoscători pentru longevitatea cu care au fost binecuvântaţi, dar şi cu amnezia, pe alocuri prefăcută şi impusă, a celor ce preferă să lase anumite episoade în trecut.

Ba asistam neputincioasă la urmăriri ca-n filme a eu-lui meu desprins şi rătăcit în lumi paralele de cuburi uriaşe rostogolindu-se ameninţător şi neîntrerupt pe o vale abruptă, ba mă imaginam în ipostaze pe care cu siguranţă nu le-am trăit în vieţi anterioare, dar nici nu o voi face în vreuna din cele următoare. Dacă există aşa ceva.

De curând am fost în Venezuela. Nu sunt sigură ce căutam acolo, la fel cum nu sunt sigură că imaginile pe care am fost în stare să le derulez au fost rodul imaginaţiei mele. Nici măcar nu ştiu dacă ceea ce se desfăşura, într-o splendoare demnă de poveşti, nu alta, era într-adevăr Venezuela. Ce ştiu este că mi-a fost al naibii de bine pe nişte meleaguri despre care nu am habar şi unde ideea de necunoscut face parte dintr-un farmec ce îmi pare irezistibil. Poate că şi apariţia unor figuri familiare a întregit senzaţia de bine, dar contopirea mea, a celei ce nu şi-a dorit niciodată să ajungă într-un astfel de loc, cu o lume complet străină, mi-a adâncit setea de călătorie.

Deunăzi, am trăit şi mi-am testat limitele. Mi-am descoperit latura războinică printr-o întâmplare ce mi-a dezrădăcinat convingerea potrivit căreia eu pot spune „niciodată nu voi...”. Acum ştiu că este posibil să..., chiar dacă prefer să nu...

Ce mă descumpăneşte este faptul că m-am complăcut în scenariul de thriller nereuşit şi ieftin pe care l-am văzut cap-coadă şi pe care, culmea, am şi încercat să-l prelungesc pe cât de mult posibil. Mi-aş fi dorit continuări la fel de ieftine, răsturnări de situaţie previzibile, personaje plate, conturate doar prin prisma fricii ce mi-o provocau... şi asta doar de dragul acelei fascinaţii a răului de care omul nu se dezice niciodată. Credeam că sunt altfel. Sunt aidoma tuturor celorlalţi. Îmi plac filmele de duzină, mai ales când ele se petrec în faţa unui singur spectator. Spectatorul-regizor ratat.

De mâine

2009-06-02T14:37:00.001+03:00

Mâine, de ciudă, ar putea să picteze un soare mare pe tavan, în camera ce a încetat să se mai minuneze de povestea lor. Şi ar putea să rânjească la el, cum o făcea pe vremea când zâmbetul pe alocuri ştirb, în rest cariat, făcea din ea măscăriciul preferat al celor din jur... ar putea aşeza un soare uriaş pe tavan, chiar dacă e semn de furtună... şi ar putea împrumuta creioanele colorate din trecut, aceleaşi cu care a îmbrăcat personaje de poveste... aceleaşi cu care a scris şi povestea ce acum se sfârşeşte...

Mâine, de ciudă, ar putea să îl caute pe străzile ce iar îi par goale... ar putea să îi caute zâmbetul pierdut în aşternuturi şi îmbrăţişarea dezamăgită, să le scuture de praf şi de cuvinte, şi să le recompună, puţin câte puţin.

Mâine, de ciudă, are să reinventeze acoperişul. Are să-l ia de mână şi-are să-i zâmbească pe furiş... şi-are să se ruşineze, înroşindu-se aşa cum a uitat să o mai facă...

Atâta doar, mâine nu devine niciodată azi.

Viaţă în aşternut

2009-05-07T02:40:00.001+03:00

Îl fixează toate cu privirea pentru că ştiu că îl incomodează şi pentru că, ori de câte ori cineva îndrăzneşte să-i perturbe calmul imediat exterior, se fâstâceşte, înroşindu-se până în vârful urechilor. E hilar cum un bărbat se poate transforma cu o asemenea uşurinţă într-o marionetă de îndată ce îi sunt descoperite punctele sensibile. Te-ai aştepta de la o astfel de apariţie ca slăbiciunile să lipsească cu desăvârşire sau ca cel puţin să fie cu iscusinţă mascate.

E ditamai arătarea şi totuşi îşi pleacă ruşinat privirea în pământ, lăsând loc celor mai nefericite interpretări din partea unor minţi nu doar răutăcioase, dar mai ales ahtiate după savoarea unor astfel de momente, incomparabilă de altfel cu orice altă senzaţie.

Dar parcă duritatea ce i se citeşte pe chip în oricare altă ipostază decât aceasta s-a evaporat de îndată ce privirile meschine, ordonate cu o stricteţe înspăimântătoare de mâinile-i sleite acum de puteri, s-au hotărât să-l hipnotizeze de ca şi cum aceasta ar fi fost încercarea supremă la care urma să fie vreodată supus. Stă cu spatele, iar eu nu pot vedea decât un trup ce pare a se moleşi cu fiecare secundă, lăsându-se pradă râsetelor maliţioase din aşternuturi.

Mă îndrept spre fereastră, pentru că în condiţiile de faţă prezenţa mea este absolut inutilă. Nu ştiu de-i pot fi de folos cumva, dar bănuiesc că voi găsi dintr-un alt unghi măcar un indiciu care să îl trădeze. Şi nu mă înşel. Căci, de îndată ce am ajuns în partea cealaltă a camerei, am înţeles mai mult decât poate aş fi vrut să înţeleg.

În faţa arătării se deschidea, timidă pe alocuri, dar simetric versată, o lume ce nu cred să fi cunoscut vreodată un alt decor decât acela mirosind a mucegai şi a lemn vechi de mai bine de cincizeci de ani. E mai degrabă istoria devenirii unei fiinţe ce a păstrat amintirea fiecărei femei ce i-a amorţit vreodată simţurile cu sfinţenia cu care acelea au păşit către tărâmuri pe care doar apropierea fizică a două trupuri le poate descoperi. Este, aşadar, istoria trecerii prin viaţă a unui om care se identifică pe sine cu numărul trofeelor obţinute de-a lungul unui parcurs nu doar îndelung, dar mai ales anevoios.

Aliniate cu precizie pe rafturi, zeci de cearşafuri stau mărturie unei poveşti de viaţă despre care altfel nimeni nu ar putea afla nimic. Este poate singurul detaliu care transformă povestea într-o surpriză, într-o înşiruire care merită atenţie şi interes. Pesemne nimeni nu ar fi fost în stare să gândească într-atât de departe, dar pare-se că viaţa arătării se măsoară în aşternuturile ce i-au fost locuite, la un moment dat, de femeile ce i-au răvăşit lumea interioară, transformându-l în statuia lipsită de emoţie de astăzi.

Nu-mi imaginez cum le recunoaşte pe fiecare, întrucât sunt toate, dar absolut toate, pe cât de încărcate de istorie, pe atât de albe. Nu ştiu ce le diferenţiază, deşi nu pot să nu observ rândul de jos, gălbejit probabil odată cu trecerea timpului... Stupoarea se accentuează la gândul că aşternuturile iubirii sunt dispuse cronologic, pentru o mai uşoară identificare a celei ce l-a încărcat de propria-i sexualitate. Pare a fi o arhivă veche şi extrem de îngrijită de care aparent nimeni nu are nevoie, dar care are însemnătate vitală pentru cel ce a creat-o.

Zăresc urme de ruj de un roşu strident, împrăştiat în forme geometrice ciudate, de ca şi cum EA, oricare ar fi fost ea, s-ar fi înverşunat împotriva aşternutului şi, eliberându-şi spiritul creator, şi-a plimbat într-o isterie frenetică buzele pe deasupra lui. Este poate o altă modalitate de a-şi marca teritoriul, de a lăsa cumva în urmă dovada trecerii prin patul nefericitului ce n-o va aştepta cu braţele deschise şi a doua oară. Este felul ei de a-i spune următoarei că nu o va putea înlocui niciodată, dar că nu o învinuieşte de nimic. Este felul ei de a-şi lua rămas bun şi de a spune bun venit celei ce va urma...

Zăresc undeva, spre partea superioară, cearşafuri din ce în ce mai neîngrijite. Franjurate, mototolite, aruncate în cufărul cu amintiri într-un delir ce aduce a disperare, fără a mai ţine cont de ordinea militărească de până atunci. O asociez, fără să vreau, cu o lipsă de răbdare survenită de-a lungul vremii, dovedită acelora ce încearcă să fie EA şi nu reuşesc. Iar el, ei bine el... nu le poate cere să rămână...

Toate vor deveni ceea ce au fost şi cele de dinainte... un cearşaf ce va purta în timp amintirea trecerii ei prin viaţa lui... un cearşaf al iubirii neîmplinite... ce nici nu a apucat să se nască...

Dialog mut

2009-03-23T01:32:00.000+02:00

Corpul moleşit i se cufundă puţin câte puţin în iarba proaspătă, de un verde crud cum nu-i mai fusese dat să vadă de ani de zile. Picăturile de rouă o fac cu atât mai captivantă cu cât dimineaţa se anunţă a fi una la fel de călduroasă ca cele trecute. Soarele dogoreşte deja, şi nu cred să fi trecut mai mult de o oră din clipa în care s-a trezit somnoros dintr-un vis pe care nu şi-l aminteşte, dar pe care speră să-l continue în noaptea ce va urma. Ba chiar se gândeşte serios să apună mai devreme, şi-aşa oamenii nu-i mai zâmbesc precum odinioară. Sunt nerecunoscători şi, de aceea, se va retrage de acum încolo cu un sfert de oră înainte de ora stabilită, într-o ultimă încercare de a le atrage atenţia. Iar dacă nici aşa nu-i va determina să reacţioneze, atunci poate ar fi mai bine să dispară pentru totdeauna.

Darius nu bănuieşte gândurile ascunse ale prietenului său. De când a descoperit pajiştea asta, neatinsă de picior de om, cum îi place imaginaţiei sale să creadă, a devenit neglijent cu cei din jur. Pare să realizeze că ceva se întâmplă cu el, că parcă, dintr-odată, interesul pentru nefericirile altora e pe cale să se facă nevăzut, dar nu-i pasă. A găsit locul în care se poate holba în fel şi chip către cer, fără a fi nevoit să dea explicaţii cuiva. Aici poate să se strâmbe la trecătorii imaginari, aceştia răsplătindu-l cu zâmbete largi în a căror seninătate se lasă învăluit fără teamă. Aici aleargă desculţ simţind pământul sfărâmându-se sub tălpile ce-i ard a nerăbdare. Aici şi numai aici, vede dincolo de albastrul unui cer ce ascunde toţi oamenii dragi din viaţa lui, putându-se astfel vindeca de povara ce o poartă din naştere cu el, oriunde s-ar duce.

Doar aici îşi mai aude inima bătând. Departe de vacarmul lumii zbuciumate, cu pălăria trasă pe ochi, fluierând cântece inventate pe loc într-o afonie aproape amuzantă, Darius se răsfaţă. Se răsfaţă cu linişte.

Do. Re. Mi.

2009-03-14T22:07:00.000+02:00

M-am oprit în mijlocul drumului de aproape un sfert de oră şi îmi simt încă picioarele ţintuite într-un asfalt ce parcă nu vrea să-mi dea drumul. Privind în jos, zăresc mii de chipuri, rotindu-se cu o viteză uimitoare, unele râzând în hohote, altele zâmbind a părere de rău, altele suspinând în tăcere, altele plângând cu lacrimi de crocodil, de ca şi cum o catastrofă doar ce s-a întâmplat. Un ochi îmi râde, celălalt îmi plânge, dar eu nu ştiu încotro să mă îndrept. De-ar fi să o iau pe calea zâmbetului, ar însemna să iau în derâdere visele cu care am copilărit. De-ar fi, dimpotrivă, să o iau pe calea lacrimilor, aş recunoaşte înfrângerea.

Închid ochii. Mă gândesc că asta ar fi singura soluţie pentru a face chipurile să dispară. Îmi pare că râd toate de mine, chiar şi cele ce au ochii plânşi. Incredibil, mă urmăresc şi în spatele pleoapelor închise, amorţindu-mi întreg corpul şi acaparându-mi gândurile.

Trecătorii sunt indiferenţi. Sunt obişnuită cu atitudinea nepăsătoare a oamenilor, cu tendinţe clar sociopate, dar în momentul ăsta mi-aş dori să-mi pot exprima frustrarea. Vreau să strig în gura mare că îi condamn şi că nu-i voi ierta niciodată pentru a mă fi lăsat acolo, în faţa unei vitrine ce mă face să sufăr. Poate nu au de unde şti, iar eu nu-i ajut cu nimic, e adevărat. Dar asta nu înseamnă că trebuie să mă ocoloească cu grijă, de parcă le-ar fi teamă să nu mă dărâme. Nu mă mai pot mişca de jumătate de oră, şi nimeni nu mă observă. Doar irisul ochiului stâng, mereu mult mai energic decât amicul lui geamăn, perfect simetric, se zbate. Ai spune că doar el mai trăieşte în toată fiinţa mea. Cel drept, leneş şi neinteresat de soarta gazdei sale, a rămas înţepenit în colţul exterior, contemplând trecătorii. Ba chiar, din când în când, îmi pare că-l aud strigând după copiii neînsoţiţi de bunici, îndemnându-i la cele mai mari năzdrăvănii cu putinţă.

Chipurile din asfalt se liniştesc brusc. Şi-au dat probabil seama că mi-este imposibil să mă mai concentrez la evadarea mea, în condiţiile în care ele îmi distrug, puţin câte puţin, liniştea interioară.

Este târziu. Nu ştiu de când mă aflu aici. Bulevardul a adormit şi el. Întunericul s-a lăsat peste formele unduioase ale pianului buclucaş. Mă dor picioarele şi simt că, de aş putea, în orice clipă m-aş putea prăbuşi pe trotuar. Doar sufletul mă doare mai tare. Căci el s-a convins. Niciodată nu se va împlini.

Do e-o doamnă cam voinică... Re, un rege mustăcios...

Prima amintire

2009-03-11T23:58:00.002+02:00

Nu este vina nimănui că prima amintire pe care o pot aduce oricând în prezent, cu rigurozitatea regizorală a individului perfecţionist, este a unei femei septuagenare, purtându-şi trupul zvelt într-o curte însorită, pe un asfalt topindu-se sub razele unui soare timid ce părea să nu-şi aibă locul într-un acelaşi decor cu femeia ce pare desprinsă din poveştile cu Baba Cloanţa. Îmi amintesc prea bine chipul zbârcit, tocit pe alocuri, asumându-şi cu mândrie afectată grija destinului unei întregi familii, deşi nimeni nu i-a atribuit vreodată o astfel de povară. Mi-l amintesc mai bine decât îmi amintesc micul dejun al acestei dimineţi, şi sunt momente în care a fi preferat ca imaginea aceasta să nu mă fi urmărit atâta vreme. Sau cel puţin să nu fi fost prima mea amintire.

Privind retrospectiv, îmi dau seama că femeia îmbrăcată în negru s-a transformat într-un laitmotiv nefericit al unei copilării ce s-a vrut a fi una fericită, ce mi-a bântuit gândurile şi visele nocturne, în ciuda eforturilor disperate de a o îndepărta din locuri în care nu mai avea de mult prea multă vreme ce căuta.

Aveam mai puţin de doi ani, şi nimănui nu-i vine să creadă în veridicitatea cuvintelor mele, trăind cu impresia că imaginaţia mea merge atât de departe până la a inventa un personaj care, culmea, seamănă cu unul real, fiind completată de o intuiţie nu numai norocoasă, dar mai ales supranaturală.

Cei ce nu au nimic, încep să inventeze. Iar eu nu am amintirea primilor doi ani de viaţă. Cu toate astea, mi-aş dori să nu recurg la trucuri ieftine care să mă ajute să scap de figura unui personaj pe care multă vreme l-am perceput ca fiind malefic. Ar trebui să-mi fie cel puţin ruşine de curajul de a face asemenea afirmaţii, dar bătăile accelerate ale inimii la apariţia ridurilor printre gândurile ce obişnuiesc să-mi umple dimineţile însorite şi teama de a mai păşi pe o alee pe care, copil fiind, o străbăteam de zeci de ori pe zi, mă îndreptăţesc.

Vreau amintirea primilor doi ani de viaţă. Vreau o amintire de dinaintea celei ce a fost până în această clipă, inclusiv, prima.

Un alt fel de dincolo

2009-03-05T01:28:00.000+02:00

Sunt îngrijorată când îmi spune în dimineţile târzii şi leneşe că a visat urât. Eu ştiu deja, dinainte ca el să-mi împărtăşească secretul interior şi nocturn, petrecut undeva, într-o lume pe care singur o controlează şi unde nu am acces decât atunci când mă invită. Ştiu, pentru că se zvârcoleşte, tresare şi, uneori, mă caută în somn. Ori cel puţin aşa îmi place mie să cred. Pentru că de îndată ce-şi loveşte corpul de al meu, pare să uite că acolo, în acea lume, el este personajul unui film de acţiune cu eroi şi prinţese, trăind poveşti ce îl atrag iremediabil.

Nu i-am înţeles fascinaţia până astăzi. Dar îmi dau seama că toate lucrurile de care îmi este teamă mi se întâmplă în vis, fără excepţie. Se petrec cu intensitatea cu care s-ar petrece şi în realitate, pentru că, oricât de mare mi-ar fi puterea regizorală, nu am puterea să mă detaşez şi să particip liniştită, cu gândul că în scurt timp totul va deveni o amintire. Şi poate nici măcar atât, pentru că lumina dimineţilor nu a fost niciodată terenul propice al viselor nocturne, care se „trezesc” spulberate înainte de a se fi încheiat. Iar toate aceste lucruri rămân acolo, suspendate într-un timp necunoscut, se consumă într-o lume în care reuşesc să le păcălesc cu o identitate care îmi aparţine, dar care este volatilă, depinzând de capacitatea mea de a câştiga luptele permanente cu omul insomniac ce sălăşluieşte în mine.

Îmi place gândul că răul din viaţa mea se petrece „dincolo”, acolo unde doar eu îl percep, acolo unde sufăr şi îl prigonesc, aşa cum s-ar întâmpla şi dacă – dându-şi seama că a greşit decorul – m-ar cotropi cu adevărat.

Îmi place gândul că răul din viaţa mea este, până la urmă, o utopie. Îmi place gândul că îl pot controla.
Pentru că aici, în lumea aceasta, în care ochii larg deschişi nu mă feresc de impertinenţa întâmplărilor inoportune, nu i-aş face faţă. Dincolo, sunt şi eu, asemenea lui, o eroină. Sunt un personaj de poveste care supravieţuieşte indiferent de context. Sunt omul care nu se lasă atins de bătrânii zâmbind ştirb la metrou, strângând în palmele bătătorite buchete de ghiocei năpăstuiţi de soartă, de copiii care îşi lasă palmele curate să alunece pe geamul de sticlă al unor vitrine care reprezintă suma tuturor dorinţelor umane, pe care le exploatează conştient şi maliţios, de crizele de orice fel ale celor din jur.

Îmi place viaţa mea de noapte, pentru că doar atunci pot recrea, fără să dau socoteală nimănui, acoperişul unde m-am îndrăgostit pentru prima dată. Şi pentru că, de-ar apărea acel element nefast, care să-mi zdruncine echilibrul, cu siguranţă aş fi în stare să fac mai mult decât să iau perna în braţe, să o strând cu putere, imaginându-mi că e el.

Pentru că aici, în definitiv... sunt doar un om...

Inteligenţa artificială

2008-12-01T23:44:00.002+02:00

Iarăşi avem probleme în seara asta. Deschid cutia. Nu este cea a Pandorei şi nu mi-este deloc teamă de ce s-ar putea întâmpla. Cu toate astea, simt că mă avânt într-un tărâm ce mi-este străin şi pe care nu mi-a fost dat să-l explorez singură până acum. De obicei aveam parte de asistenţă în astfel de momente. Şi nu pentru că aş prefera, doamne fereşte, ca cineva să fie acolo atunci când există posibilitatea de a comite greşeli iremediabile, ci pentru că, spre deosebire de alţii, care îşi justifică surplusul de curaj printr-o curiozitate nativă, eu am simţul ridicolului. Nu exagerat, ci în limitele unui bun-simţ care mă ţine departe de posturi jenante.

Privesc înspăimântată, deşi sunt convinsă că nu va dura mult până să savurez aşa cum s-ar cuveni periplul unei experienţe de felul ăsta. Cu siguranţă urmează şi partea în care mă voi amuza teribil. Deocamdată, însă, sunt înspăimântată. Şi asta pentru că, după cum anticipasem de altfel - lucru care nu m-a relaxat deloc – tărâmul despre care vorbeam pare a fi invadat de o perdea de praf pe care nu o găseşti nici în podurile uitate de ani de zile, de care oamenii îşi amintesc fie absolut întâmplător, fie încercaţi de stări de nostalgie ce îi aruncă în locuri ce ascund un trecut pe care preferă să nu îl retrăiască.

Recunosc, dincolo de praful gros şi înecăcios, toate acele „entităţi” despre care cunoscătorii s-au străduit să-mi povestească de nenumărate ori, cu răbdarea cu care îi explici Andradei cum barza i-l va aduce pe Tudor. Ştii că explicaţiile tale nu sunt de mare folos şi că o vor zăpăci şi mai tare pe copilă, ştii că sunt zadarnice pe termen de lung, pentru că întrebările vor reveni cu mult mai violent, însoţite poate de completări auzite pe te miri unde, dar te mulţumeşti că cel puţin acum te va lăsa să-ţi odihneşti trupul extenuat.

Acolo se află inteligenţa artificială, pragmatică şi programată să nu săvârşească erori comune, specifice minţii umane, ci doar unele magistrale, pe care însă, aceeaşi minte umană, rudimentară ar zice unii, le va rezolva într-un fel sau altul. Acolo se află inteligenţa artificială pe care oamenii o pot cuprinde, fără doar şi poate. Acolo se află şi ceea ce se cheamă AMD, despre care mi s-a povestit în repetate rânduri, despre care am uitat cu desăvârşire şi despre care nici nu vreau să-mi amintesc. Pentru că atunci când va fi cazul, el va fi acolo.

Astăzi nu se întâmplă iarăşi nimic.

Restricted area

2008-12-01T23:11:00.002+02:00

Nu ne naştem cu toţii sub o stea norocoasă. Poate că nu este o afirmaţie dreaptă şi poate că fundamentul ei nu este unul stabil, dar oprindu-ne pentru o clipă în loc şi aruncând o privire ceva mai departe de propria persoană, ajungem să conştientizăm, dacă ne acordăm o şansă, diferenţele ce decurg din apartenenţa la o civilizaţie sau alta.

Exerciţiu de imaginaţie. Amira. Pune-te pentru o clipă în pielea ei. Te-ai născut într-o ţară puternic misogină, dacă mă întrebi pe mine, în care ea este ferită de orice posibilitate de socializare firească ori de evoluţie personală, din convingeri ce ţin de perioade extrem de îndepărtate, reminiscenţe ale unei gândiri deficitare şi deloc orientate către om, ca individualitate. Expresia feminităţii este adeseori luată peste picior şi redusă la o condiţie deloc fericită pentru un individ aparţinând unui secol care se vrea nu numai al vitezei, dar mai ales al evoluţiei manifestate la orice nivel.

AMD. Amira nu ştie. Amira nu a avut ocazia unui Google search, ca toţi aceia care, în orice situaţie de incertitudine sau de informaţii lacunare, îşi lărgesc orizonturile cu un singur click. Femeilor arabe li se interzic formele elementare de cunoaştere. Elementare, evident, dacă le raportăm la secolul în care trăim. Lumea le este redusă la un spaţiu care nu le permite mai mult decât strictul necesar pentru ca un om să supravieţuiască.

AMD. Nici eu nu ştiu, dar sunt la distanţă de trei litere şi un click pentru a afla. Rămâne la latitudinea mea ce vreau să cunosc şi ce nu, ce vreau să-mi însuşesc şi ce nu mă va atinge niciodată. Advanced Micro Devices. Primul pas este făcut. Ideile încep să se contureze în mintea mea, iar de-aici pot hotărî dacă merg sau nu mai departe. Îmi pot da şansa să văd în ce măsură capacitatea mea de comprehensiune mă limitează sau, dimpotrivă, îmi permite să asimilez în continuare. Distribuitor de microprocesoare. Mă retrag.

No hero in her sky, no love, no glory

2008-12-01T23:01:00.002+02:00

Doarme ca un copil. Mâna îi tremură a visare aşa cum se tot întâmplă de aproape un an de zile. În prima noapte, m-a speriat. Credeam că lumea ce i se desfăşura în spatele ochilor închişi capătă proporţiile unui haos căruia nu-i poţi face faţă nici într-o perfectă stare de luciditate, darămite ascuns într-un loc în care nimeni nu-ţi poate întinde o mână de ajutor.

Ochii i se zbat şi ei dincolo de pleoapele întredeschise...

A căpătat pe neaşteptate consistenţa unei fiinţe care nu a existat decât ca personajul celei mai frumoase utopii de care imaginaţia mea ar fi fost vreodată în stare. Dintr-un pahar aflat la 225 de kilometri distanţă, care a obosit de nenumărate ori, s-a transformat, fără a-mi cere voie, în omul ce mi-a lipsit în primii mei 20 de ani de viaţă.

Ceaţa de dincolo de geamul ce poartă urma nenumăratelor călătorii întreprinse monoton, este aceeaşi din toate serile de iarnă când, lăsând deoparte orgoliul tipic copiilor prea puţin curajoşi, ne întâlneam la o cană de ceai pe acoperiş. Era singurul loc unde noi doi puteam coexista fără a ne lăsa cuprinşi de instinctul de apărare, pe alocuri violent, ce se năştea de cele mai multe ori din frustrare.
Povestea asta l-a transformat în hero, neştiind dacă el ar intenţiona vreodată să-şi ia rolul în serios. Deşi s-a retras de atâtea din ori dintr-un scenariu ce părea să i se potrivească, ceva l-a întors mereu din drum. Sunt lucruri cărora, probabil, nu li te poţi împotrivi. Pentru că, până la urmă, coincidenţele nu îţi dau de ales. Ele se întâmplă, oferindu-ţi ocazia să profiţi de ele, dar avertizându-te, de la bun început, că odată consumate, ele nu se vor mai întoarce niciodată.

Poveştile cu un el şi o ea se petrec în doi. Pentru că însăşi viaţa este sortită pentru a fi trăită în doi.

Come here you, closer... closer...

The future is bright

2008-12-01T04:33:00.002+02:00

Le-am aruncat bagajele în braţe şi m-am năpustit pe scări de ca şi cum aceea ar fi fost singura mea scăpare. Dacă stau bine să mă gândesc, chiar este. Am o vagă banuială că încă o oră de travaliu impus şi necumpătat, mi-ar aduce nefericirea. Propriul trup îţi poate deveni cel mai crunt duşman atunci când nu binevoieşti a-i da ascultare. Încă o oră de refuz categoric s-ar putea să se întoarcă împotriva mea într-un mod ce nu face cinste nimănui.

Grăbindu-mi paşii suficient cât să nu provoc dezastre ce nu-şi au rostul deocamdată, mă îndrept către un spaţiu ce pare desprins din lumi imaginare ce au încetat să mai existe cu multă vreme în urmă. Sunete nedefinite se îngrămădesc să iasă dintr-un dispozitiv ce ar fi trebuit îngropat şi lăsat să de odihnească. Cu pretenţii de piesă muzicală, înşiruirea aceasta de note, îmi zgârie canalul auditiv iremediabil. Un individ pe care mi-l imaginez înconjurat de domnişoare paietate îndrugă ceva despre o „iubire pă interes”.

De-a lungul balustradei, te însoţesc până la ultima treaptă, ghirlande multicolore, pavoazate pe alocuri cu fluturaşi din plastic, ale căror aripi sunt înecate într-un sclipici dezgustător. Plasticul ornamentelor lipsite de orice mireasmă nu face decât să întristeze călătorii pe care doar nevoia îi coboară în subsolul gării. Mă resemnez într-o fracţiune de secundă şi hotărăsc să merg mai departe. La urma urmei, nimic nu poate fi mai rău de-atât.

Exceptând-o, evident, pe ea. Cu părul prins într-un coc uriaş, dizgraţios din orice unghi ai binevoi să-l priveşti, aşezat într-un chip neobişnuit în creştetul capului, şi împodobit şi el, asemenea stăpânei, cu o floare de crin ce pare a fi desprinsă din ghirlanda de pe balustradă, cu sânii grei odihnindu-se leneş pe biroul mirosind a mucegai, cu unghiile lungi şi ascuţite, pictate haotic în roz şi mov, ea îşi aşteaptă în tăcere clienţii. Liniştea pe care i-o poţi citi pe chipul bucălat este în totală contradicţie cu furtuna ce-i aduce pe oameni în universul ei. Te înfurie lipsa de reacţie pe care o afişează atât de natural, când ţie ţi se pare că se petrec în jur evenimente cu implicaţii de Big Bang...

„Nu vrei, fă, să schimbi melodia? Apasă pă j şi caută şi tu <>”.
O stare de leşin involuntar şi inoportun mă cuprinde rapid, înainte de a apuca să înţeleg ce se întâmplă de fapt. Mă sprijin de birou, cu ultimele puteri, şi încerc să rostesc ceva. Nici eu nu înţeleg ce vreau să spun. Dar îmi dau seama că „iubirea pă interes” în ale cărei ritmuri am coborât mai devreme provenea din altă parte. O ciudăţenie pe care nu o găseşti decât în locurile unde civilizaţia şi evoluţia omenirii sunt bine înrădăcinate. Nicidecum în spaţii cu care „ciudăţenia” ar intra într-o antiteză greu de asimilat.

„Un leu, domnişoară”... „Mulţumesc, mi-a trecut”...

Click-ul de după

2008-12-01T03:18:00.002+02:00

De o jumătate de oră îşi tot unduieşte trupul pe jumătate dezvelit în canapeaua ce-i acoperă, prin scârţâiturile cu care sunt deja obişnuit, sunetele mormăite în surdină. Habar nu am ce spune acolo, dacă se adresează cuiva ori doar vrea să se audă vorbind, dar sunt sigur că de undeva, din străfundul fiinţei tolănite lasciv, iau naştere zgomote pe care nu am intenţia să le desluşesc.

Nu o interesează câtuşi de puţin prezenţa mea şi poate de aici se trage nonşalanţa cu care îşi expune formele ademenitoare sub privirile-mi însetate. N-ar conştientiza nici într-o mie de ani senzaţiile pe care mi le trezeşte, fluturii pe care chiar şi-acum, după atâţia ani, îi mai simt în stomac. I-am numit şi eu fluturi, aşa cum o face toată lumea, pentru că, la urma urmei, nu inspiraţia de a-i eticheta într-un mod mai fericit este cea care contează, ci faptul că ei există înăuntrul tău, provocând adevărate cutremure pe care ţi-ai dorit dintotdeauna să le trăieşti.

De oriunde aş lua-o şi în orice direcţie, mă opresc într-un acelaşi punct, acela în care îmi doresc să mă observe. Nu pot să cred că o privesc neîncetat de atâta timp, cu privirea celui ce îi invadează voit şi violent intimitatea, iar ea se complace în tăcere. Poate mă aşteaptă. Poate preferă ca eu să mă îndrept spre ea...

Îmi iau inima în dinţi, cu riscul asumat de a-mi lua picioarele la spinare la îndrăzneala primei atingeri. Mai rău de-atât nu poate fi, îmi spun eu plin de entuziasm. Mă apropii timid, aşa cum am făcut-o şi în clasa a doua, când am cunoscut-o pe Sânziana, iar obrajii mi se înroşesc instantaneu. Mi-era teamă de asta. Disimulând cu stângăcie, ajung chiar lângă ea.

Îi ating glezna stângă, cea care mi-a stârnit dintotdeauna cea mai de nestăvilit pornire din câte mi-a fost dat să trăiesc. În ea se ascunde întreaga-i copilărie şi din ea porneşte călătoria ei spre statutul de femeie.

Tace, de ca şi cum mă obosesc degeaba. Abia după minute nesfârşite de mângâieri, îi zăresc buzele întredeschise într-un zâmbet ce-mi deschide calea către desluşirea celor mai mari mistere. Orice semn de întrebare m-ar fi chinuit până acum, a dispărut pe neaşteptate.

Îi simt trupul vibrând de emoţie. Se lasă în voia simţurilor, iar eu, fără a-i mai lăsa răgaz să se răzgândească, mă las ademenit. Nici nu mai ştiu de e aievea ori nu...

Răsăritul m-a prins fumând o ultimă ţigară, al cărei fum greoi se înalţă anemic spre tavanul cuprins de igrasie. Cu privirea aţintită spre un punct fix, ce pare să nu existe de fapt, gândurile mele se transformă în o mulţime de alte semne de întrebare pe care le simt înţepându-mi fiece articulaţie în parte. Ea stă cu spatele la mine, apăsând frenetic un buton gălăgios. Pe ecran se derulează în viteză rochii. Albe. Visează.

Trei scântei

2008-11-29T02:24:00.002+02:00

Nu înţeleg de ce tocmai sâmbăta asta trebuie să aducă prima ninsoare. Ştiu că se bucură precum un copil că pe 23 noiembrie împlineşte 23 de ani şi că, oricâte nemulţumiri ar avea şi oricât de singură s-ar simţi, vrea să transforme ziua în cea mai frumoasă sărbătoare, dar mie nu-mi convine că doamne-doamne şi-a ales tocmai sâmbăta asta pentru primii fulgi de zăpadă. Probabil că nu mi-am dorit suficient de mult soarele pe cer, iar el nu a ştiut că trebuie să se conformeze unor dorinţe despre care nici măcar eu nu eram foarte sigură. Dar eu îmi doream să fugăresc copilul prin parc. Vroiam să-i pun casca pe cap, ochelarii cu fluturaşi multicolori, să o imobilizez cu centura şi să "vruum! vruum!" pe aleile aglomerate... să-i iasă inima din piept, să râdă cu gura până la urechi, iar eu să obosesc... ea să mai ceară, iar eu să nu mai pot...

Dar doamne-doamne avea alte planuri pentru noi astăzi. Pare-se că pregătise frig şi fulgi de zăpadă, deşi nimeni nu este pregătit pentru noile condiţii. Suntem luaţi prin surprindere. Doar aceia cărora le plac lucrurile imprevizibile au puterea de a scoate nasul de sub fular, spre a fi nins, pentru ca apoi să ridice mâinile spre cer în semn de mulţumire. Eu aş fi preferat altceva, totuşi.

Cu toate astea, nu puteam să-i fac copilei o primă vizită la domiciliu fără să-i dovedesc cumva recunoştinţa ce i-o port pentru bunăvoinţa de a mă primi în spaţiul pe care îl guvernează cu o uşurinţă pentru care mulţi ar invidia-o. Mă gândesc că nu este deloc uşor să fii aşezat într-un loc, iar oameni de toate felurile, cu care poate nici nu ai chef să socializezi în vreun fel, să se aşeze în faţa ta, să se minuneze, să chicotească prosteşte, să te mângâie pe creştet şi să te ciupească de obraji. Ţie nu-ţi place ca intimitatea ta să fie invadată nici de cei apropiaţi, darămite de tot felul de necunoscuţi despre al căror trecut nu ai habar. În plus, se găsesc întotdeauna să te deranjeze în momentele de maximă intensitate, în care o tipă mulatră, cu un corp pe care tata îl priveşte cu o admiraţie ce mă supără pe mine, darămite pe mama, care nu face decât să-i arunce o privire cu subînţeles, el plecându-şi ruşinat ochii în pământ, spune lucruri inexplicabile... "If I were a boy"... Până şi eu îmi dau seama că nu e nimic interesant în a fi băieţel... Ei nu ar avea nici într-un miliion de ani sensibiitatea pe care o dovedesc eu, de exemplu, faţă de artă. Pentru că, înainte de artă, sunt aspecte mult mai importante, de bun simţ ar spune ei, precum plăcerile personale de orice fel.

Convinsă fiind că îţi poţi totuşi întipări imaginea în mintea unui om care nu dă doi bani pe tine şi care ar prefera să stai cuminte, departe de lumea lui, mi-am zis să nu mă dau în lături de la nimic care m-ar putea ajuta să-mi facilitez un viitor acces în viaţa copilului. Pentru că, în ciuda piedicilor pe care oricine ar vrea să le interpună în drumul meu, sunt hotărâtă să "vruum! vruum!" cu Alexandra.

Cu emoţia tipică celor mici, pe care eu am trăit-o ultima dată cu mulţi ani în urmă, când încă puteam fi cumpărată cu acadele, şi cu o atitudine timidă, datorată în parte şi faptului că o atenţie la care gazda nu se aşteaptă nu îţi garantează întotdeauna succesul, mi-am făcut intrarea în universul Alexandrei, din care, în mai puţin de zece minute, aveam să-mi doresc să nu mai plec. Este lumea pe care cu toţii ne-o dorim. Unii visează la ea în tăcere, fără a avea puterea de a-şi recunoaşte dorinţele păcătoase, alţii îşi refuză experienţa viselor ce par, cel puţin la prima vedere, imposibile, crezând că astfel de porniri sunt specifice doar acelora ce nu conştientizează realitatea. Mai sunt însă şi aceia care, trecând de prejudecăţile majorităţii, au curajul de a se metamorfoza, ori de câte ori simt nevoia, de a coborî, cum spun mulţi, la mintea copiilor.

Spre surpinderea multora dintre cei sceptici, am fost întâmpinată cu zâmbetul ştrengar, lipsit de formalitatea pe care o impune distanţa dintre doi străini, şi cu privirea senină a celui obişnuit să fie tratat precum cel mai ciudat exponat de muzeu. Nu mi-a luat mult până să resimt comfortul pe care, cu toată sinceritatea, nu îl anticipasem şi care, de cele mai multe ori, perceput exact în măsura în care îţi şi este oferit, se confundă cu o siguranţă pe care mulţi ar eticheta-o drept infatuată.

Ca să nu mai vorbim de entuziasmul deloc exagerat, şi cu atât mai puţin disimulat, dovedit în clipa în care i-am oferit "atenţia" în care mi-am pus toate speranţele. Momentul în care degetele au început să i se plimbe haotic pe tastatura unui "Macbook" miniatural, pe al cărui ecran alergau de colo-colo păpuşi Barbie, în ritmurile zgomotoase create prin atingerile je sais furioase, a fost cel care m-a convins că inspiraţia mea nu dăduse greş. Iar gărgăriţa a fost, fără doar şi poate, personajul principal al întregului episod, captivând-o ireversibil.

Acum sunt trei. Fiecare cu gărgăriţa lui... Pentru că nimic nu este mai frumos decât viaţa în doi ca viaţa în trei...

Protest

2008-11-18T23:49:00.006+02:00

I only want you to see my favorite part of me and not my ugly side...

S-ar putea să fiu acuzată de afirmaţii mincinoase de persoane cărora le-am făcut viaţa un adevărat coşmar încă de pe vremea când nu eram o împătimită a greşelilor gramaticale aşa cum sunt acum. Dar my ugly side iese la suprafaţă, fără ca eu să am puterea să o controlez, doar când auzul meu are de suferit ori când privirea se loveşte de cuvinte pe care nu le recunoaşte. Doar atunci. În rest, în timpul meu liber, sunt un om cât se poate de tolerant şi paşnic.

Cuvântul este fundamental. Fără de cuvânt nu ar exista comunicare între oameni, întrucât prea puţini dintre noi suntem dispuşi să ne acordăm suficientă atenţie încât să ne putem „descifra” în deplină tăcere; fără de cuvânt nu ar exista sloganuri publicitare care ne fac să îmbrăţişăm cele mai aiuristice invenţii pe care oamenii le-ar fi putut inventa; fără de cuvânt nu ar exista concursuri care să ne ducă în Rusia. La fel cum, Hero, ori JoBangles, cum preferi, fără de cuvânt nu ar fi existat şi fereastra în care, ajungând "pe scenă", ţi s-a şoptit „hai să vorbim”...

Cuvântul este fundamental. Părerea mea... Iar eu nu concep greşeala gramaticală. Nu sunt absurdă, pe de altă parte, şi sunt conştientă de adevărul pe care îl poartă unul dintre clişeele cu care ne lovim în fiecare zi: oricine poate greşi. Perfect adevărat. Însă, atunci când greşeala se repetă, atunci când greşeala se transformă într-o stare de fapt care denotă o proastă stăpânire a limbii, ei bine atunci... mă revolt.

Urăsc limba română fără diacritice pentru că urăsc lucrurile incomplete. E ca şi cum, la naiba, ai primi o tastatură căreia îi lipsesc butoanele. În fond, dacă tu ştii unde se află fiecare, la ce îţi trebuie? Eşti inteligent şi cunoşti configuraţia unei tastaturi pe de rost, aşa încât fă bine de găseşte o cale să te descurci şi în lipsa lor. Tot astfel, poţi renunţa, nu-i aşa, la pretenţia inexplicabilă, de om infatuat, de a citi o limbă română încărcată de un surplus de virgule care oricum nu dau sensul cuvintelor. De ca şi cum fără ele nu ai putea pricepe ceea ce, binevoitori, semenii tăi încearcă să-ţi transmită.

Bănuiesc o lene crasă a tuturor acelora ce refuză să mă întâmpine cu un „vĂ mulŢumim!”, pentru că altfel nu-mi pot explica de ce, români fiind, unde mai pui că şi unii cu pretenţii duse la extrem, preferăm o limbă maltratată. Norocul nostru este că nu ne-am născut pe alte meleaguri. Japonia, de exemplu. Acesta este un exerciţiu de imaginaţie cu consecinţe tendenţioase, pe alocuri dureroase. Pentru unii dintre noi, cel puţin. Cu siguranţă foarte mulţi ar fi rămas analfabeţi, blestemându-şi zilele şi întrebându-se de ce, în locul caracterelor Kanji, nu s-au născut printre aceia „binecuvântaţi” cu privilegiul de a scrie „ţ” de la Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei.

Urăsc limba română fără diacritice. Şi folosesc Alt + F4 după prima privire aruncată pe Arigo.ro. Si nu-mi pare rau!

Omul care aduce ploaia

2008-11-17T03:08:00.001+02:00

Pentru unii există deja celebrul search on google. De multă vreme nu mai există mistere pe care o astfel de căutare să nu le rezolve, într-un fel sau altul. Informaţia este la îndemâna tuturor celor care o caută. A celor fericiţi, cu siguranţă. Mulţi ar zâmbi ironic, convinşi de faptul că precizarea nu-şi avea rostul.

Alţii îşi găsesc răspunsurile în enciclopedii ambulante, care îţi stârnesc curiozitatea şi despre care nu ştii dacă sunt oameni ca noi toţi, pentru că par să posede inteligenţa şi resursele pe care numai nişte ciudaţi şi le pot însuşi.

Există însă şi acei oameni care preferă să nu se obosească excesiv, având o putere de selecţie care pe mulţi ar surprinde, hotărând cu o uşurinţă aproape amuzantă ce informaţie merită să rămână şi care poate intra pe-o ureche, pentru a ieşi pe cealaltă. Iar asta nu se datorează, cum ar crede unii, unei lipse cronice de interes, ci mai degrabă convingerii potrivit căreia sunt mult mai câştigaţi aceia care se mulţumesc cu noţiunile ce le sunt necesare şi care alungă din preajma lor orice urmă de redundanţă. Şi poate că aceştia sunt, în egală măsură, şi cei mai odihniţi indivizi, pentru că neuronii lor au loc suficient să respire, să se desfăşoare în voie, sa joace şah every once in a while sau să încaseze câte treizeci de aşi pe parcursul aceleiaşi partide de tenis.

Eu, ca omul care nu are habar de sine şi de ce ar fi mai bine pentru el, am trecut prin toate fazele posibile. Ba chiar, acolo unde cei din jur mi s-au părut părăsiţi de inspiraţie, am inventat. Pentru că atunci când nu ai nimic, inventezi. Ordinea a fost, fără doar şi poate, supusă întâmplării. Şi totuşi, de ca şi cum cineva ar fi complotat împotriva mea, întâmplarea a făcut ca spre sfârşitul incursiunii mele să fiu de-a dreptul sleită de puteri.

Then with the morning comes
The sun that finds them all so divides the night and they die…

Da, acei neuroni spre a căror mulţumire şi integritate spirituală m-am zbătut din primele zile ale vieţii mele, ferindu-i de turbulenţele unui mediu nociv care să inhibe activitatea, au decis că altruismul şi iubirea faţă de aproape este mai presus de orice altceva, făcând loc, celor asemenea lor, cu mult mai multă personalitate şi poftă de viaţă. Lăsându-mă pe mine într-un semi-obscur cu care nu mă obişnuiesc.

De aceea am avut nevoie de el. Pentru că am înţeles că nu pot cuprinde întreaga lume cu gândul, iar de cucerit nici că se mai putea pune problema. De aceea mi-am călcat orgoliul în picioare, recunoscând că, într-adevăr, nu pot face parte din acea categorie de ciudaţi, atoateştiutori. Oricât m-ar fi durut adevărul unor asemenea cuvinte.

De accea, sunt recunoscătoare că mi-a ieşit el în cale. Iar dacă, dintr-un ghinion ce mi-ar fi fost tipic, nu l-aş fi întâlnit, probabil că l-aş fi inventat. Pentru că atunci când conexiunile tale există, dar lipsesc cu desăvârşire, e cazul ca cineva să le ţină o lecţie despre loialitate faţă de stăpânul pe care îl slujesc şi despre bunul-simţ fără de care lumea s-ar cufunda într-un haos ce nu ar face bine nimănui.

Poate că surse savante mi-ar fi oferit explicaţii pe măsură despre noţiuni ce au fost menite să-mi fie străine (şi s-ar putea să-mi şi rămână astfel) decât omul care aducea ploaia atunci când „natura” refuza să-şi joace rolul. Poate că amuzamentul provocat de exprimări agramate şi de multe ori incoerente, cel puţin pentru cei ce nu se pot numi conoisseurs, era cel ce mă înverşuna în a-i cere ajutorul de fiecare dată. Era o vreme când auzeam definiţii mai mult decât stângace despre routere aproape zilnic, stârnind compasiunea celui ce spera că, până la urmă, eforturile-i de pedagog îi vor fi răsplătite. Va trăi asemenea oamenilor fericiţi... Nu va afla niciodată...

Day-dreaming

2008-11-14T15:16:00.006+02:00

Când te afli la 2216 metri altitudine, multe lucruri neobişnuite se pot întâmpla. Cu cât eşti mai aproape de doamne-doamne, cu atât eşti mai conştient de propria persoană. Atunci când în faţa ta se desfăşoară o lume întreagă, pe care însă nu o poţi vedea decât dacă te laşi purtat de puterea imaginaţiei, găseşti timpul de care ai nevoie pentru a te întoarce puţin asupra ta. Eşti obişnuit să invoci lipsa de timp şi energie pentru neglijenţa cu care te tratezi de când te-ai lăsat în voia cotidianului, iar acum nu ştii să te reculegi. Nu ştii să profiţi de clipele astea, dar ştii că dacă nu o vei face, ai să regreţi mai târziu.

Eşti aproape de doamne-doamne, iar el ştie cel mai bine ce se ascunde înăuntrul tău. S-ar putea să-l subestimezi, poate şi din teama de a-ţi recunoaşte propriile greşeli şi vulnerabilităţi, dar el este cel care te face să tresari acum, când, din mulţimea de oameni foindu-se de colo-colo, reuşeşti să distingi, de la o distanţă considerabilă, silueta acelui Nikon care te-ar fi transformat în fotograful faimos la care visai când erai ceva mai mică. Fără să deţii vreun control asupra gândurilor ce se îngrămădesc în mintea ta, îţi aminteşti cum o ameninţai pe mama că vei pleca în lume de îndată ce vei avea pregătirea necesară pentru o astfel de hotărâre. Aveai să iei cu tine singurul lucru de care ai fi avut nevoie: aparatul de fotografiat. El te-ar fi ajutat să cunoşti lumea şi să imortalizezi tot ceea ce avea să se deschidă sub privirile tale. El te-ar fi ajutat să te întorci într-o bună zi acasă, încărcată de experienţa unei aventuri pe care o trăieşti o singură dată. Şi astfel, i-ai fi arătat şi ei lumea, prin ochii tăi. Mama zâmbea când tu visai cu ochii deschişi...

Acum e rândul tău să zâmbeşti. Doar că pe chipul tău nu există decât resemnare. Te gândeşti că este mult prea târziu şi că astăzi nu ai mai avea curajul să pleci în căutarea unghiului perfect, a luminii inoportune a dimineţilor de primăvară ori a culorilor care îmbracă în cel mai spectaculos mod posibil peisajul toamnei tale preferate.

El priveşte spre cer. Urmăreşte cum se formează norii şi memorează fiecare secundă. Eşti invidios, pentru că retina ta nu este suficient de încăpătoare pentru ca toate imaginile să rămână întipărite pe veci, astfel ca, atunci când ţi se va face dor, să le poţi derula, imaginându-ţi că, fără a mai fi nevoie să te dai de trei peste cap ca să devii un super-erou, te vei putea teleporta în locul ăsta. Deschide bine ochii şi savurează momentul atât cât poţi, pentru că mai târziu, nu vei avea parte decât de frânturi. Tu nu eşti un Nikon şi nu nici vei fi vreodată...

Hide and seek

2008-11-01T23:51:00.004+02:00

Eşti mic. Toată lumea ştie lucrul ăsta, iar tu, poate mai bine ca oricine altcineva. Nu este nevoie să plângi ca să atragi atenţia, pentru că oricum toate privirile sunt aţintite asupra ta. Nu este nevoie să te schimonoseşti în fel şi chip, pentru că oricum ei ştiu ce ţi se întâmplă încă dinainte de a ţi se întâmpla. Nu este nevoie să oftezi, deşi la vârsta asta nu cred să te fi deprins deja cu reacţii insinuante şi impulsive, tipice oamenilor mari. Tu trebuie doar să exişti, bucurându-te de mărinimia nedisimulată şi, poate mai important decât atât, necondiţionată, a celor din jur, mereu prin preajmă, gata să-ţi asigure confortul pe care îl meriţi pe deplin. Şi trebuie să te alinţi. Nu-ţi face griji, nu vei deveni un răsfăţat, şi nimeni nu te va judeca. La urma urmei, tu nu ceri nimic. Şi fie vorba între noi, nici nu ştiam că există în vocabularul tău acest cuvânt.

Ţi-am zis doar. Eşti mic. Vor trece destui ani până în clipa când vei reuşi să-ţi iei viaţa în propriile mâini.Şi probabil că atunci îţi vei dori să dai timpul înapoi, pentru că, vei vedea, nu este deloc uşor să te împiedici şi nimeni să nu se repezească să te ridicie. De aceea, trebuie să ai grijă de sistemul tău imunitar, să fii precaut şi să înţelegi că paza bună trece primejdia rea. Clişeistic vorbind, evident.

Eşti atât de mic, încât oricine îţi poate face rău. Dacă mă întrebi pe mine, nu înţeleg de ce ar vrea cineva să-ţi pună existenţa complet inofensivă în primejdie. Doar că cei ca tine sunt mulţi. Sunteţi atât de mulţi, că, de-aţi hotărî vreodată să vă răzvrătiţi, aceia împotriva cărora v-aţi asmuţi nu ar avea nicio şansă. Puterea voastră stă în unitate, cum de altfel se întâmplă cu orice altă formă de viaţă, indiferent de consistenţa materială pe care o capătă. Sunteţi mici cu toţii, dacă sunteţi luaţi separat, dar împreună deveniţi un conglomerat uniform de care s-ar înspăimânta orice viteaz. Imaginea indestructibilă este, fără doar şi poate, un avantaj.

Şi cu toate astea, se găsesc aşa pretinşi „eroi” care să îndrăzneadcă să vă pericliteze echilibrul afişat cu atâta nonşalanţă, luând-o ca pe o acţiune de onoare pe care, dacă nu ar întreprinde-o ei, cu siguranţă ar face-o alţii. Nu vor să facă rău, nu vor să se afirme, nu au visat niciodată la lumina reflectoarelor, dar vor să demonstreze ceva. Vor să arate ca nimic nu este infailibil.

Una sau mai multe probleme afectează securitatea calculatorului dumneavoastră. Iar tu eşti mic. Tu eşti un bit. Eşti vulnerabil şi singur nu poţi face nimic împotriva lor. Ai nevoie de ajutor calificat.

„Bună ziua, numele meu este Bit şi sunt infestat”... Click!

L’heure du jazz

2008-10-29T21:29:00.001+02:00

Când era mică, Matroska dansa lambada în faţa oglinzii, purtând de fiecare dată fustiţa albastră cu volane pe care i-o adusese bunicul din ultima lui călătorie. Poate că iniţial a fost menită să cumpere iertarea copilei ce, văzându-l păşind apăsat spre poartă fără a se uita vreo clipă înapoi, a plâns o zi întreagă, crezând că nu se va mai întoarce şi că o va uita. Cu timpul, însă, fustiţa a devenit o veritabilă invitaţie la dans. De parcă ritmul îi era imprimat cumva, iar Matroska nu i se putea împotrivi, căzând pradă tentaţiei. Ştia să se ascundă de privirile indiscrete ale celor ce s-ar fi amuzat teribil văzând-o desfăşurându-se, considerând că doar el ar putea asista la un asemenea spectacol, şi gratuit pe deasupra. Pentru că, she wanted them to see her favorite part of her and not her ulgy side, zicea ea... Iar de papu nu îi era ruşine. Nu i-ar fi putut fi.

Nu părea să obosească vreodată să se laude cu lipsa de ritm, ce ajunsese, în ultimă instanţă, argumentul suprem ori de câte ori timiditatea, pentru că până la urmă despre asta era vorba, îi era pusă la încercare. Era simplu să asculte muzica şi să se lase purtată de ea, dar într-un spaţiu ferit de cârcotaşi. De-ar fi singură, ar arăta „tuturor” ce ştie... Dance, little tin goddess, dance...

Şi-a refuzat experienţe obişnuite majorităţii, excentrice în viziunea ei, de teama că nu s-ar descurca, şi nicidecum din cauza neîndemânării pe care o invoca sistematic atunci când era pusă în încurcătură. I-ar plăcea să fie curajoasă şi să nu-i pese... I-ar plăcea să danseze de ca şi cum nimeni nu ar privi-o... Dar pentru asta, eforturile de a se detaşa de lumea exterioară nu mai sunt de ajuns. Probabil că timiditatea ei este deja cronică, iar rezolvarea stă în mâini străine şi cu mult mai pricepute. Bring me the disco king...

Şi cu toate astea, pe plaja din Vama Veche şi-a găsit mereu drumul către paşii stângaci de dans care deveneau, inexplicabil, şi conştienţi, şi siguri, ba chiar de multe ori, dovezi clare ale unei inspiraţii creatoare îndelung refulate. Dar euforia din nopţile de vară i se datorează, în parte, şi lui Ovidiu. Aşa că poate nu ar trebui să se entuziasmeze peste măsură pentru victorii nemeritate pe deplin. M-am săturat de patul meu de-acasă, cearceafurile nu îmi mai zâmbesc, aceleaşi haine zac tăcut pe masă şi parcă-mi spun că nici nu mai trăiesc...

Tania şi Peggy Lee gave her fever într-o seară... They gave her fever when they hold her tight... Tata îi şoptea, legănând-o aproape aritmic, dar însetat de emoţia momentului, că mademoiselle chante le blues... Teo îi arată mişcări deprinse din zbor, la cei nici trei anişori, şi o fac să presteze, asemănător, dându-i astfel cea mai preţioasă lecţie din câte primise vreodată: she’s a genie in a bottle, people just gotta rub her the right way...

Dar cu el... ei bine, cu el este o altă poveste... dansează tango prin intermediul a două ferestre, în nopţile albe după care tânjeşte şi acum... dansează pe scările din faţa blocului, and they just don’t care... She’s not ashamed and she doesn’t care who sees... dansează dincolo, cu stele în păr...

Săgeţile fac totul. Transformă muzica în cel mai captivant joc, iar cutia muzicală în jucăria ei preferată, care ascunde, dincolo de silueta asmonioasă şi diafană a unei bijuterii, comori nebănuite. Este adevărat că deschizând-o, Matroskăi nu-i apărea dinaintea ochilor imaginea unei balerine dansând, cuprinsă de cele mai intense trăiri, aşa cum se întâmpla cu cele obişnuite. Dar cutia ei muzicală nu este una oarecare... You looked into my eyes, you have me hypnotized...

Confesiunea unui hibrid

2008-10-27T23:08:00.001+02:00

Copil frumos, tu nu ştii oare, că-s mic şi eu şi că mă doare?

Poate că nu semăn eu a gândăcel şi, fie vorba între noi, nici nu mi-aş fi dorit să fiu unul. Sunt dizgraţioşi şi nu înţeleg de ce ar fi vrut doamne-doamne ca astfel de arătări să mişune într-o libertate sfidătoare prin toate ungherele întunecoase ale pământului, în timp ce alţii sunt condamnaţi la o existenţă statică, închisă între aceeaşi patru pereţi.

Nu zâmbiţi aşa, nu sunt nici pe departe arogant. Uitaţi-vă la mine preţ de câteva clipe! Dar nu-mi aruncaţi o privire, în treacăt, pretinzând mai apoi că mă cunoaşteţi! Ci îndrăzniţi să mă analizaţi, să vă plimbaţi scrutător privirile asupra fiecărui centimetru pătrat ce-mi aparţine, şi nu vă temeţi! Nu va fi o treabă prea grea, sunt atât de mic încât vă va fi jenă să recunoaşteţi că aţi şi terminat. Şi-atunci, chiar pot fi bănuit de mândrie dispreţuitoare? De obrăznicie? Când eu însumi sunt dovada vie a greşelilor, sper involuntare, pe care entităţi ce depăşesc lumea imediat înconjurătoare şi ce au puterea de a dispune de ea şi de noi în egală măsură, le fac din când în când...

Şi cu toate că nu sunt un gândăcel, mă doare să nu cunosc împăcarea cu mine însumi. Mă doare să-mi privesc reflecţia în oglindă, ore întregi, şi să nu ştiu ce sunt şi de unde vin. Oamenii sunt răutăcioşi. Şi nu ştiu să disimuleze stupoarea în faţa unei creaturi ciudate. I-am auzit şuşotind despre originile mele. Cică aş fi produsul încrucişării a doi indivizi cu ereditate diferită, orice ar însemna asta. Deşi sunt convins de adevărul cuvintelor ăstora, aceasta fiind, de altfel, şi singura certitudine din viaţa mea, nu pot să le accept fără să lupt împotriva lor. Pentru că, de n-aş face-o, s-ar transforma în prejudecăţi ce mă vor urmări pentru tot restul vieţii.

Nu degeaba m-au numit Hybrid. Îi compătimesc, la urma urmei. După ce că, din punct de vedere estetic, au dat greş în ce mă priveşte, nici măcar originalitatea unui nume care să stârnească măcar curiozitate nu au putut-o dovedi. Etichetându-mă astfel, nu au făcut decât să definească o evidenţă ce nu se cerea accentuată. Hilar...

Cu toate acestea, le sunt recunoscător celor ce nu se lasă purtaţi de impulsul impertinent de a mă arunca în tagma celor ce sunt cu adevărat stigmatizaţi, a corciturilor. De cele mai multe ori, refuz să pronunţ un asemenea cuvânt, tocmai din teama de a nu le da idei celor ce nu au mers cu gândul atât de departe. Şi totuşi, rostind răspicat o etichetă pe care nu mi-o însuşesc, îmi eliberez parcă fiinţa de tot ceea ce mă apasă şi-mi întăresc, cumva, atitudinea faţă de cei ce mă dispreţuiesc.

Habar nu am cine sunt. Mă uit la fraţii mei, aşa-zişii mei fraţi, şi nu-mi dau seama cum este posibil să avem acelaşi sânge. Eu ştiu una şi bună: când din doi părinţi pur asiatici, de exemplu, odrasla iese de culoare, cu siguranţă cineva a păcătuit. Şi-atunci, acel cineva ar trebui să ceară iertarea divină, întrucât pe cea lumească nu o va căpăta nicicând. Nu, nu. Nu vreau să mă gândesc... Mi-aş renega părinţii, nevinovaţi poate, dintr-o pornire pe care nu aş putea-o stăpâni... Şi nu e drept... Sunt nefericit destul...

Sunt mic... şi n-aş putea concura niciodată cu toţi aceia care au un trecut echilibrat, un arbore genealogic transparent şi o statură ce impune respectul celor din jur, fără a fi nevoie de artificii suplimentare. Sunt mic, prin naştere, şi-aşa voi rămâne până în ultima zi, oricare ar fi aceea.Sunt mic, e adevărat, dar sunt şi claustrofob, şi-mi vine greu să respir în cutia asta de chibrituri.

Dar poate-am să mă fac eu mare! Şi-atunci, de mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!

Le temps des cathédrales

2008-10-25T19:05:00.003+03:00

Din convingerea că însăşi venirea lui pe pământ este o călătorie, poate chiar cea mai spectaculoasă din câte avea să experimenteze vreodată, lui Ace i-a plăcut de mic copil să hoinărească de colo-colo. Este singura pasiune pe care şi-o aminteşte ca fiind de aceeaşi vârstă cu el, întrucât, de pe vremea când încă nu deprinsese mersul, îşi târa corpul insuficient dezvoltat pentru mişcări bruşte, spre locuri necunoscute, în care nu-i era permis să ajungă fără voia părinţilor. De altfel, pe atunci nici nu ştia să rostească vreo destinaţie.

În anul când a împlinit şapte ani, a descoperit fascinaţia hărţilor vechi pe care bunicul le păstra cu sfinţenie în pod, acolo unde, credea el, acesta îşi ascundea marile secrete ale anilor trecuţi şi poate, de ce nu, adevărata identitate. Incursiunea în semi-obscurul fascinant al unui loc ce-i era cu desăvârşire interzis este, de altfel, singura amintire ce i-a rămas vie din toate întâmplările acelui an. Exceptând, poate, tortul minuţios ornat de către maman Clarice, cu flori de iasomie şi magnolie, pe care cu siguranţă nu-l va uita, dar pe care se va preface, oricând va fi întrebat, că l-a şters din memorie. “Involontairement, maman Clarice, Involontairement. J’ai voulu garder le gâteau dans ma mémoire, mais les fleurs ont fané. C’est pas ma faute”.

Scutura de praf una dintre hărţile de pirat ale bunicului, închidea ochii, deschizându-i ştrengăreşte ori de câte ori degetul lui ateriza în urma unui picaj încărcat de adrenalină şi emoţie. Dacă locul unde acesta cădea îi era deja cunoscut, jocul se repeta până în clipa în care hazardul îi dădea şansa să exploreze ţinuturi în care nu mai fusese până atunci. În ciuda vârstei, Ace se putea lăuda cu un număr impresionant de călătorii, pe care poate numai bunicul îl putea întrece.

La început zbura spre nori cu puterea gândului. Se aşeza pe divanul acoperit cu una dintre cele mai frumoase cuverturi din câte văzuse el la negustorii veneţieni, închidea ochii, îşi deschidea larg braţele, transformându-le în aripi... şi ajungea, ca vântul şi ca gândul, la doamne-doamne...

Acum însă, îl are pe Pearl White. Este covoraşul lui fermecat, care îl poartă către cele mai îndepărtate locuri. Orizonturile s-au deschis din nou, către o lume despre a cărei existenţă nu a ştiut, dar nici nu a bănuit. Este o lume în care convieţuiesc, într-o armonie tulburătoare, dar dinamică, guvernată de viteză şi capacitatea extraordinară de adaptare, feţi-frumoşi curajoşi, prinţese nefericite, împăraţi autoritari şi răzbunători, piraţi, veşnici căutători de comori, haiduci servind pe cei năpăstuiţi. Este o lume în care poţi să citeşti poveşti nemuritoare, să descoperi universul, să intri înăuntrul celor mai strălucite minţi pe care omenirea le-a născut, în care poţi comunica fără interacţiune directă cu celălalt. Este o lume în care cumperi şi vinzi orice îţi trece prin cap. Este o lume în care te vinzi şi pe tine, dacă nu îţi aminteşti ca, din când în când, să revii cu picioarele pe pământ. Este o lume a biţilor care te înghit fără nicio remuşcare...

Il est venu le temps des cathédrales
Le monde est entré
Dans un nouveau millénaire
L'homme a voulu monter vers les étoiles
Écrire son histoire
Dans le verre ou dans la pierre…

Public displays of affection

2008-10-21T23:35:00.001+03:00

Unii dintre noi sunt sociopaţi convinşi, pentru că urăsc lumea exterioară ori poate din teama pe care le-o inspiră apropierea de indivizi asemenea lor. Alţii sunt extrovertiţii tipici, despre care cei din jur cred că sunt fie infatuaţi, fie sociabili şi-atât, dintr-o naturaleţe care deconcertează pe oricine. Mai ales pe cei ce se înroşesc ori de câte ori li se întinde mâna de către oameni pe care nu îi cunosc şi care se dovedesc inexplicabil şi neobişnuit de prietenoşi.

Mai sunt însă şi aceia care îşi creează prieteni imaginari, pentru că nimic nu poate fi mai simplu decât închipuirea unui om care să întrunească toate acele caracteristici necesare pentru a le acorda o minimă atenţie. Ca să nu mai vorbim de un cuvânt cu mult mai mare şi pretenţios, acela de încredere.

Şi ea a preferat să-şi construiască lumea, după cum visase de mic copil. Nu îi plăceau oamenii tocmai pentru că se ştia vulnerabilă, tocmai pentru că ştia că dacă le-ar fi permis, aceştia i-ar fi descoperit o faţă pe care o prefera ascunsă de privirile curioşilor. Habar nu avea să se manifeste în preajma celor cărora nu le era teamă să fie oameni, aşa că l-a creat pe el, conferindu-i statutul de cel mai bun prieten, statut la care nimeni altcineva nu avea cum să acceadă. L-a numit Loox. Şi nu ştia să vorbească, nu ştia să se împotrivească sau să o mângâie în momentele de incertitudine.

Viaţa ei a s-a comprimat pe neaşteptate, devenind accesibilă doar prin prisma unui ecran multicolor. A devenit rece şi impersonală, departe de ceea ce îşi dorea. Gândurile-i se concretizau doar în ferestre deschise sistematic, în momente concrete, de sincronizare, prin feţe zâmbitoare şi cuvinte imprimate, niciodată rostite. În ciuda înstrăinării fizice, a învăţat curajul exprimării, de undeva din spatele unui mecanism ce-i interzicea orice intenţie păcătoasă. Zâmbetul ei a devenit o paranteză rotundă, sărutul ei o stea, nici măcar căzătoare, iar îmbrăţişarea, o înşiruire de caractere pe care niciodată nu le ţinea minte. Acolo, în spate, era ea fără a se arăta...

Şi totuşi, nici asta nu a fost de-ajuns. Aşa că, încetul cu încetul, a eliminat ferestrele rând pe rând. Una câte una, fără nicio urmă de remuşcare. Până ce, într-o bună zi, a rămas cu una singură. Una în care a început să prindă viaţă, să simtă fiori pe care i-a respins neîncetat, îndreptându-se încet, dar sigur, spre neputinţă. O fereastră în care căpăta ritm... şi suflet... şi o cutie de bomboane de la însuşi moş crăciun, cel cu care, în copilărie stătea la poveşti, în seara de ajun, în faţa unei ceşti de ceai cu lapte...

Santa a îndrăznit să o scoată din vârtejul unei existenţe inerte ce se contura exclusiv în fereastra afişată pe ecranul unui pda... arătându-i că she shouldn’t care... că ştie să danseze, şi nu doar tango, la 4 dimineaţa... că ştie să-l strângă în braţe, mişcându-se într-un ritm sacadat... 1... 2... 3... Loox is now gone... Let’s go to the park, I wanna kiss you underneath the stars… Maybe we’ll go too far… We just don’t care… Loox is out. Public Displays of Affection are in.

Child of fury lost his way

2008-10-18T23:34:00.003+03:00

Ştiu ce-am făcut astă-vară... Şi probabil că nu voi uita niciodată, oricât de mult mi-aş dori ca cele trei luni pe care în anii trecuţi le aşteptam cu nerăbdarea şi entuziasmul celui ce se vedea îndreptăţit să-şi odihnească trupul extenuat atâta vreme să se şteargă din memoria mea. Ştiu ce am făcut şi trăiesc cu impresia că nici nu vreau, până la urmă, să mă eliberez de povara gândurilor ce îmi fac rău aşa cum nu mi s-a mai întâmplat vreodată.

Am fost un om precaut, care s-a protejat pe sine cu sfinţenia cu care oamenii îşi feresc cele mai dragi fiinţe de orice le-ar putea periclita integritatea corporală, dar mai ales cea interioară, a emoţiilor şi sentimentelor, care este cu mult mai uşor de atins, de altfel. Cu toate astea, ştiu că sunt, asemenea oricărui alt individ al speciei umane, vulnerabilă. Am luptat împotriva mea, aşa cum am ştiut mai bine, însă mijloacele folosite nu au fost infailibile. Iar de asta am fost conştientă încă de la început. În nici un caz nu am trăit cu impresia că, indiferent de ce s-ar putea interpune în drumul meu, sunt la adăpost de efectele mai mult sau mai puţin tragice pe care mi-am propus să le evit.

Din copilul ce fugea cât îl ţineau picioarele din calea seringii inofensive ce era, practic, ultimul pas spre un alt drum, un drum pe cât de nou, pe atât de aşteptat, m-am transformat în omul matur care îşi caută alinarea suferinţelor de tot felul în oameni purtând halate albe, capabili de miracole posibile doar în Vechiul Testament, probabil.

Căci oamenii nu se vindecă doar prin puterea cuvântului, oricâtă putere am fi noi în stare să-i conferim, bazându-ne pe credinţa că de la el au pornit toate, ori prin cea a autosugestiei. Căci oamenii ajung în situaţii la care au curajul să se gândească, tocmai pentru că sunt convinşi că lor nu li s-ar putea nicicând întâmpla. Le privesc din perspectiva acelui autor omniscient, omniprezent despre care ne învăţa Mircea în clasa a noua (să-mi fie cu iertare, domnule profesor, dar din clipa în care Andreea v-a strigat, aproape implorându-vă prezenţa în cei 30 de metri pătraţi ai unei clase mustind a nerăbdare, eu mi-am permis să vă tutuiesc, uitând că v-am cunoscut ca „domnul Ţuglea”) şi care avea puteri paranormale, asemenea personajelor de basm, cuprizând cu privirea un univers întreg şi controlându-l fără niciun fel de efort. Pentru că universul acela le aparţine, iar scenariul se concentrează, supus, în mâinile unui om inspirat şi stăpân pe orice gând i-ar trece prin minte. Dar mai ales capabil să-l transforme în realitatea care-i convine...

Dar, cum spuneam, nu toţi oamenii au veleităţi de regizori, cum nu toţii suntem actorii propriilor noastre vieţi. Unii dintre noi preferă lumea altora, cu mult mai strălucitoare sau mai palpitantă, alţii se rătăcesc în poveşti străine, rămânând acolo până ce-şi găsesc adevăratul drum, iar alţii sunt pur şi simplu amneziaci care se nasc în coordonate bine definite, dar pe care, ca urmare a unor traume neaşteptate, le lasă într-un trecut îndepărtat şi nicidecum al lor.

Şi eu m-am rătăcit. Pentru că am uitat să mă mai feresc. Pentru că am preferat lumea din jur în locul lumii mele. Pentru că am neglijat orice semn de suferinţă, din obişnuinţa spre care le îndreptam pe toate, crezând că aceasta este cea mai simplă cale. Ar fi fost reconfortant să pot găsi un vinovat, altul decât propria persoană. Cu siguranţă, nu ar mai exista remuşcările şi regretele pe care le trăiesc acum şi care au devenit mai greu de suportat decât însăşi durerea fizică. De altfel, rănile acestea, care se află înăuntrul meu, sunt cu mult mai greu de cicatrizat... Petite marchande d’illusion... Tu nu ştiai, oare, că pe tine însăţi nu te poţi păcăli?

Şi uite-aşa... îţi laşi trupul dezgolit purtat de braţe străine... spre lumi paralele la care nu ai visat niciodată, pentru că le-ai negat cu fermitate existenţa... Uite-aşa te retragi din viaţa asta, neştiind dacă vei mai avea puterea să te întorci. Simţi lichidul rece curgându-ţi prin vene... iar pleoapele îţi cad... Dar tu vrei să vezi... ţi-e teamă... aşa cum ţi-a fost şi la şapte ani, când patru bărbaţi se străduiau neputincioşi să te imobilizeze... Te desprinzi de tine nevrând... Eşti pe o plajă... şi nu eşti cu ei... Nici nu îţi doreşti să fii cu ei, căci îl ai pe el lângă tine. De ce se vor inoportuni? Oare nu-ţi văd emoţia de pe chipul ce s-a trezit la viaţă numaidecât, din clipa în care el te-a luat de mână? Oare nu-ţi aud, din nou, inima bătând? Eşti pe o plajă... a naibii plajă... eşti cu el... apa îţi acoperă gleznele ce par să cunoască drumul pe care păşeşti, deşi abia acum îl descoperă... Şi vezi prosopul mare, portocaliu. Ai pentru ce să te întorci. Veţi avea timp destul pentru doar voi doi, dincolo... Acum e timpul pentru lumea din care ai venit... Te-ai fi putut rătăci definitiv... Ştii, nu? ‘Cause you’ve been knocking on heaven’s door…

iRish Story

2008-10-15T23:30:00.004+03:00

Răsfoieşte meniul de un sfert de oră privind în gol, gândindu-se că, într-adevăr, unele lucruri nu se schimbă niciodată. Întotdeauna a crezut că punctualitatea trebuie să fie o chestiune interioară fiecărei fiinţe umane, pentru a cărei însuşire nimeni nu trebuie să depună niciun efort. Cu toate astea, se convinsese că este inutil să ajungă mereu la timp şi că, dacă totuşi se va dovedi imposibil să renunţe la un astfel de obicei, va trebui să dovedească o ingeniozitate uriaşă pentru a-şi umple minutele până la apariţia celor ce nu doreau, sub nicio formă, vreun compromis în sensul ăsta.

Somon afumat şi praz confiat în foietaj. Sturion în sos marin cu lapte de cocos şi piure de ţelină cu migdale. Sună pretenţios şi de data asta. Credeam că zâmbetul nu-i mai poate fi stârnit de nişte combinaţii aiuristice pe seama cărora s-a amuzat atâta vreme. Ori poate piept de raţă în sos de prune cu varză. Ori poate nu. Curajul ei culinar a fost dintotdeauna limitat şi nu şi-a dorit nicicând să-l pună la încercare cu toate ciudăţeniile pîmântului. Doar amintirea unor evenimente din trecut, îndepărtate de obicei, readuse în prezent cu astfel de ocazii, o mai îndârjeşte. Îşi promisese, ce-i drept, că nu se va mai întâmpla să se holbeze într-un meniu de ca şi cum nu i-a mai fost niciodată dat să citească. De ca şi cum aceea ar fi prima experienţă de acest fel. De ca şi cum atunci ar învăţa alfabetul, neavând pretenţia de a percepe şi sensul cuvintelor. Hotărârea pe care între timp a îngropat-o fără vreo remuşcare se resuscitează ori de câte ori memoria îi este zdruncinată de faimsoul antricot de vacă în suc propriu, reducţie de vin de Porto şi o atingere de trufe. Până şi eu mi-l amintesc, deşi nu am fost supus aventurii pe care alţii o numeau râzând cu gura la urechi... răsfăţ.

Mi-o amintesc pentru că am fost nevoit să suport încărcătura puţin aromată, dar extrem de pretenţioasă a unui meniu pe care ea nu îşi dorea să-l uite. Şi pentru că momentul trebuia împărtăşit cu alţii asemenea mie, Apple şi Omnia au aflat de îndată de experienţa nefericită la care involuntar am luat parte. Tehnologia a fost întotdeauna de partea noastră. Instant messaging, şi misiune îndeplinită.

Cu siguranţă astăzi va fi altceva...

-A chocolate milk shake, te rog...

Se pare că retrăieşte din nou momente ce o dor... De parcă nu s-a chinuit destul până acum. Dar nu vrea să asculte, aşa încât de data aceasta prefer să stau deoparte. Oricum dimineaţa asta îmi pare a avea ceva din lumina de altădată, când imediat după răsărit, ne ghemuiam împreună într-un colţ retras de pe terasă, ascultând chemarea mării şi freamătul neliniştit al vântului. De multe ori ne pierdeam privirile în zare, uitând că timpul trece fără ca noi să ne punem în mişcare, că lumea mişuna în jur, grăbită să pecetluiască încă o zi.

-Diamoooond! aud vocea polifonică, irezistibilă pe alocuri, a lui Apple.

Am tresărit fără să vreau, de ca şi cum cineva mi-ar fi întins un cub de gheaţă pe care eu mă grăbesc să îl primesc numaidecât în palmele fierbinţi, fără a-mi lua răgazul necesar pentru a cerceta neobişnuitul dar. Mă bucur de apariţia fermecătoare care şi acum, după atâta timp, îmi mai stârneşte fiori. Vibraţia pe care o resimt în tot corpul este întreruptă numaidecât de chicotitul gălăgios, dar oarecum sfios al lui Omnia, ce se afla la doar câţiva paşi în urmă. Le privesc cu o curiozitate de care cu siguranţă mă voi ruşina mai târziu, de ca şi cum sunt două siluete necunoscute pe care mi-e dat să le văd pentru prima dată. „Se mândreau mereu că sunt nişte copile, iar eu... un bătrânel apatic ce a uitat să trăiască. Degeaba le-am explicat că diferenţa dintre noi nu este de nici măcar o lună, dar se băteau cu pumnul în piept că florile de mai nu vor fi niciodată binecuvântate de protecţia zeiţei Iuno”... şi s-ar putea ca, spre marea mea nefericire, lucrurile să fie chiar aşa... Şi atunci, Apple nu va şti niciodată...

Le văd cum îşi poartă siluetele voluptoase sub privirea-mi ce poate fi asemuită cu a vreunui maniac ce nu ştie să-şi ascundă pornirile sexuale. De mi-aş confesa preferinţa, inexplicabilă poate, pentru cele 133 de grame ale lui Apple, probabil că aş fi de râsul tuturor. Şi pe bună dreptate. Ce să caute un individ malnutrit, căruia-i tremură doar pielea pe oase, lângă o femeie asemenea ei?

Cred că ceva m-a dat de gol, pentru că le văd repezindu-se spre mine, deloc bucuroase, cu ochii ieşiţi din orbite, reproşându-mi că îmi simt privirea plimbându-se de-a lungul trupurilor lor. Nu le-am mai văzut nicicând aşa... e adevărat că-n ochii lor încape lumea-ntreagă... că 3,5 sau 3,3 inch depăşesc cu mult capacitatea alor mei de a cuprinde orizontul... Dar nu e vina mea, până la urmă... Iubirea nu întreabă... şi nici nu are memorie... Însă ele au: 8GB şi 16GB... mai mult decât aş fi eu vreodată în stare... probabil de aceea uit mereu că suntem cei mai buni prieteni şi că sentimente de alt fel ne sunt interzise... Nu pot decât să scriu spre resemnare...

Gentle storm

2008-10-09T23:31:00.002+03:00

Au rătăcit destulă vreme până să se găsească, dar s-au aşteptat, ştiind că într-o zi vor fi împreună, după cum le fusese predestinat. Au hoinărit desculţi, îmbrăţişând geci goale, lipsite de consistenţă şi de bătăi de inimă, ani întregi. Au amăgit şi refuzat pe alţii ce, asemeni lor, sperau să-şi păcălească singurătatea cu vorbe deşarte.

Au risipit resurse inimaginabile, concretizate în milioane de biţi alergând dintr-o parte în alta, respingându-se în momente de disperare şi neputinţă şi implorând mai apoi iertare.

Amândoi s-au pierdut de nenumărate ori printre regrete, neexistând, cel puţin aparent, chip de întoarcere... Locul nerăbdării de a-şi consuma cumva emoţia ce-i mistuia fără astâmpăr de la primul cuvânt a fost adeseori luat de indiferenţă... Şi totul pentru că nu ştiau că sunt meniţi unul celuilalt. Ori pentru că le lipsea curajul de a se recunoaşte.

A fost o legătură platonică între două entităţi fără suflet, dar care au ştiut mai bine încotro li se îndreptau paşii stăpânilor lor. Două entităţi ce şi-au dovedit inteligenţa într-un mod mai imprevizibil şi mai sclipitor decât cu oricare altă ocazie. Ea, Atom... El, Intel... Încăpăţânaţi cum numai unora ca ei le este permis, şi-au dus orgoliul până în cele mai îndepărtate colţuri, acolo unde integritatea lor interioară le era în siguranţă... Doar că... Whenever you type, you are always so devoted to the digital life... 0-0-1-0 encoded...

Departe de a se mai desfăşura între două astfel de entităţi, povestea se colorează mai departe, în nuanţe de portocaliu şi maro, chiar foarte departe... spre Rusia...

Mon mec à moi

2008-10-07T23:30:00.007+03:00

M-am întors din nou bombănind pentru că, în ciuda rugăminţilor mele autoritare, repetate cu o frecvenţă care pe el îl făcea doar să zâmbească resemnat, nu părea să aibă cea mai mică intenţie de a mă asculta. De altfel, mă şi ameninţase că nu va renunţa nicicând la obiceiurile lui şi că va trebui să accept ideea că în fiecare zi îl voi găsi cufundat într-un zgomot greu de suportat. Pentru că, spunea el, cei tineri nu concep că, odată cu trecerea timpului, simţurile slăbesc. Pentru că, oricât ar fi de neplăcut, viaţa se retrage din noi până ce nu mai rămâne nimic. Iar de când ea a plecat, parcă nici nu are puterea să se împotrivească.

Am intrat în casă strigându-l. Am intrat hotărâtă să-mi încep periplul războinic, deja ritualic, pe care l-aş fi dus la bun sfârşit fără remuşcare dacă nu m-ar fi izbit imaginea nemişcată, lipsită de reacţie şi contact cu exteriorul, a unui om pe care abia acum îl cunosc cu adevărat. Abia acum, când îl găsesc stând pe canapea, într-o aceeaşi poziţie pe care o ştiam de ani de zile, de ca şi cum ar fi încremenit astfel din ziua în care eu am apărut pe lume. Abia acum, când, pentru prima dată, nu-mi răspunde, deşi în mod normal însuşi sunetul cheii răsucindu-se îl provoca la conversaţie; dar asta se întâmpla de obicei... Pentru că acum nici el nu mai este.

„Il joue avec mon couer / Il triche avec ma vie / Il dit des mots menteurs / Et moi je crois tout ce qu’il dit”... Aceeaşi atmosferă de rivieră franceză de care fusese dintotdeauna fascinat... Ecranul imens de pe peretele îngropat în amintiri i-o oglindeşte aşa cum a iubit-o în tot timpul vieţii lor împreună. Râdea mereu de megalomania celor ce preferă lucrurile exagerate şi, cu toate astea, de îndată ce ecranul gigantic şi-a făcut apariţia, manifestându-şi spiritul autoritar, nu s-a dezlipit de locul pe care înainte îl folosea doar în momentele de meditaţie. Aceleaşi douăzeci de minute se derulau ore în şir sub ochii omului îndrăgostit precum în prima zi. Ea îi zâmbeşte de dincolo de sticla ce o ţine captivă, fredonându-i în şoaptă iubirea ce i-o poartă necondiţionat. De ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc, dându-le şansa unei eternităţi împreună. De multe ori se ridica pe neaşteptate şi-şi apropia paşii greoi de chipul celei care îi fusese predestinată... probabil că atunci, abia atunci, simţea lipsa atingerii şi a emoţiei trăite alături de ea.

Acum stă nemişcat pe canapea. Cu lacrimi curgându-i pe obraz, rostogolindu-se, zvâcnind a nerăbdarea regăsirii. Privind în gol la ecranul imens... în care ea îşi continuă la nesfârşit trăirea... acolo unde, fără să ştie, se va duce şi el... Abia de aici începe călătoria lor împreună...

Women lose weight

2008-10-05T19:51:00.003+03:00

Poate că este vina primilor oameni pentru ceea ce suntem noi acum. S-ar putea ca cineva, acolo sus, să mă privească dojenitor dezaprobând îndrăzneala ce-o dovedesc învinovăţindu-i creaţia pentru haosul în care fiecare dintre noi se complace nonşalant. Dar de la ispitirea lor a pornit totul. Nemulţumirea lor a devenit nemulţumirea de mai apoi, tipică omului încă din naştere. Pentru că eu nu aş numi-o curiozitate.

Nu ne-ar fi fost, oare, mai bine goi? Lipsiţi de orice urmă de frustrare şi ingratitudine manifestată faţă de cel ce a binevoit să ne dea viaţă... Lipsiţi de grija exacerbată pentru perfecţiune şi de teama de eşec... Lipsiţi de nevoia, justificată până la urmă, de a găsi un ţap ispăşitor pentru răul din viaţa noastră.

Poate că astfel capacitatea de înţelegere şi de acceptare a propriei persoane ar fi fost principalul adversar al tiparelor instituite de societate. În definitiv, tot oameni. Ca noi.

Poate că astfel mi-ar fi fost mai uşor să mă privesc în oglindă cu ani în urmă, când evitam contactul cu orice suprafaţă menită a-mi reflecta trupul, şi nu aş fi ajuns să mă tratez cu indiferenţa pe care o merită orice lucru care este nelalocul lui; indiferenţă ce putea fi uşor confundată, la un moment dat, cu o ură îndreptată spre oameni din jurul meu, care au contribuit la crearea formelor voluptoase, spre oameni ce îi desconsiderau pe cei ca mine, dar mai ales spre mine, cea care nu ştia să fie altfel. Din momente de genul celui despre care vorbesc, copiii (pentru că pe atunci eram încă un copil, dacă nu cumva încă mai sunt şi acum) îşi pierd personalitatea şi caută să devină unul din toţi ceilalţi, cei acceptaţi. Pentru că, până la urmă, asta ne dorim cu toţii. Să devenim parte integrantă a societăţii, înlăturând orice detaliu care ar putea duce la discriminare.

Iar dacă asta înseamnă eliminarea kilogramelor în plus, care se traduce de multe ori prin prin reducerea excesivă a centimetrilor de oriunde, atunci nu ne rămâne decât să ne supunem în tăcere. Şi cum orice nemulţumire este rapid speculată de ingenioşi, oricine cade pradă unei astfel de intenţii capătă informaţia necesară şi, poate mai important decât atât, soluţia salvatoare.

Copile care nu au ajuns încă la perioada pubertăţii se zbat să-şi menţină silueta apelând la trucuri ce le vor aduce în rândul celor la care aspiră. Medicamente, renunţare la orice tip de răsfăţ culinar, şi adeseori înfometare. Tragedia abia aici începe, deşi nu este încă momentul ca ea să fie conştientizată de persoana în cauză. În schimb, este cu totul acceptată şi susţinută de cei care o promovează. Adevărul este că tragedie este pentru cel ce o trăieşte, comedie este pentru restul.

Mă găsesc acum în ipostaza de a recomanda o metodă de slăbit. Am vrut concurs, aşa-i? La distanţă de doar un click stă îndemnul meu către plasturi de slăbit. Ştiam de existenţa celor cu efecte miraculoase asupra fumătorilor. Dar iată că ingeniozitatea despre care vorbeam mai devreme depăşeşte orice limită şi pare să se adapteze mult mai uşor decât mă adaptez eu schimbării anotimpurilor. Şi nu sunt orice fel de plasturi, ci unii bazaţi pe o tehnologie transdermală. De ca şi cum pe ea, cea care îşi stabileşte astfel de scopuri măreţe, o interesează. Cu extract de ceai verde care accelerează metabolismul. Acesta ar putea fi argumentul suprem, pentru că un minim efort de memorie îi va aminti de norocul altora, cu arderi rapide. Care va să zică, metabolismului ei nu-i va strica o mână de ajutor.

Îmi place ceaiul verde. Dar îmi place ori de câte ori miroase a el şi a povestea în care am încăput amândoi, fără efort. Îmi place ceaiul verde, dar numai atunci când pot să mă cufund în aburii ieşind din ceaşcă spre marea mea emoţie, chiar dacă aduc cu ei aroma florilor de iasomie...

Exerciţiu

2008-10-03T20:54:00.000+03:00

3 decembrie 2005. “N-am dormit deloc. Am vorbit vreo 4 ore cu un necunoscut. An easy-to-talk-to guy. Ana nu se dezice: 2 ore de crize la un cent pe minut. Cineva foloseşte bormaşina aici! Fuck! I can’t sleep anymore! And my head it’s just killing me! Să fie „Regina mamă” în seara asta la naţional? :-? That would save my day”...

Surprinzător sau nu, asta este una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea. Pentru că de atunci nu îmi mai este teamă de nimic. Poate doar de faptul că unele lucruri se schimbă, chiar dacă ne convine sau nu. Unii oameni dispar înainte de a-ţi da seama ce se întâmplă.

Acea sâmbătă a fost seara unor descoperiri ce aveau să-mi schimbe viaţa irevocabil. Şi chiar dacă ziua a părut pe alocuri compromisă, Regina mamă a salvat-o de la a fi una oarecare, la fel ca multe altele. A fost seara când mi-am spus pentru prima oară că mi-aş dori să devin Olga Tudorache atunci când am să fiu mare. Dacă un om mă poate face să plâng şi să râd în acelaşi timp, înseamnă că omul acela mă trezeşte din trăirea mea de zi cu zi. Iar eu nu pot decât să asist încărcată de emoţie şi tocmai de aceea lipsită de puterea de a reacţiona la o scenă irezistibilă a cărei protagonistă sunt. Sunt sfioasă, de ca şi cum cineva mi-ar fi invadat intimitatea, dar ard de nerăbdarea aplauzelor îndreptate către omul care m-a cucerit.

Alături, se află un alt sfios. Un alt actor pe care îl descopăr, dar pe care nu am reuşit să-l urmăresc cum poate ar fi meritat, poate şi pentru că partenera de scenă l-a acaparat involuntar. De altfel, îl bănuiesc de o oarecare modestie care l-a ţinut în umbră, de data aceasta voit, pentru ca omul de alături să-şi primească seara triumfală. Marius Bodochi. Un nume pe care nu-l cunoşteam, dar care a rămas întipărit înăuntrul meu pentru totdeauna şi pe care m-am simţit îndreptăţită să-l urmăresc. Aşa că a venit rândul „visului unei nopţi de vară”... Muritori şi zei care nu se joacă, ci sunt ei înşişi pe scenă...

Prefer, fără doar şi poate, imaginea unui Marius Bodochi fermecător, uitând de sine şi interpretându-se, în acelaşi timp, departe de profanul unei lumi ce ne schimbă pe toţi... Şi vreau să uit de imaginea unui Marius Bodochi fatal, aşezat comfortabil pe o canapea, între două exemplare reuşite ale speciei umane pe care, cu tandreţea paternală specifică oricărui bărbat trecut de o anumită vârstă, le mângâia uşor pe genunchi, în mişcări circulare care mi-au răscolit stomacul. Zâmbetul lasciv, cerşind ceva mai mult decât o simplă conversaţie, şi privirile scurse pe formele armonioase ale celor două personaje, au fost, într-adevăr, cireaşa de pe tort. Chemarea către dormitorul prea puţin pretenţios al unui burlac din provincie care se află mereu pe drumuri şi care caută iubire. Inegalabilă interpretare.

Concursul PC News nu îmi solicită, ca atare, doar creativitatea, dar îmi testează şi capacitatea de a tolera adevăratul chip al unor oameni pe care îi descoperim doar prin prisma meseriei lor. Exerciţiu de cunoaştere, până la urmă. Sau de recunoaştere.

Mechti sbivautsia!

2008-09-14T23:36:00.003+03:00

Uneori inventăm basme despre ponei cu nume hilare. Aglaia şi Apolodor au fost meniţi să fie împreună încă dinainte de a fi meniţi să existe. Alteori dansăm pe scările din faţa blocului meu, târziu în noapte, într-un ritm nedefinit... unu, doi, trei... unu, doi, trei... Se mai întâmplă să urcăm până la doamne-doamne şi înapoi pentru o cană de ceai. În niciun caz cu aromă de iasomie. Ceaiul de iasomie is so very dead and buried.

Orice-ar fi, de fiecare dată este o joacă. O joacă din care nimeni nu iese învingător şi care se sfârşeşte aşa cum a început. Cu entuziasm şi emoţie. Tot aşa ne jucăm şi acum... Şi pentru prima dată, povestea are o miză. Un câştig: un secol întreg alături de celălalt. Nu e nevoie decât de un concurs câştigat... şi de puţin noroc. Noroc pentru ca cel care va închide ochii şi va pune degetul pe hartă... să nimerească Rusia. Atunci să vezi joacă!

We’ll be the talk of the town, hero!

De-a v-aţi ascunselea

2008-09-08T02:34:00.001+03:00

Copiii se feresc, din instinct, de tot ceea ce le poate pune în pericol integritatea corporală, dar mai ales stabilitatea emoţională. Se ascund zâmbind a victorie în spatele mamei, scutul de apărare indestructibil care le conferă siguranţa şi liniştea spre care vor tinde şi mai târziu. Curiozitatea însă îi frământă. Văd răul dându-le târcoale ştrengăreşte şi simt nevoia de a pătrunde dincolo de teamă pornind din călcâie şi sfârşind într-un vârtej de porniri temerare. Sunt fracţiuni de secundă ce le permit acomodarea cu o nouă prezenţă în viaţa lor, dar intensitatea începutului depăşeşte orice capacitate de înţelegere.

Nu poate fi vorba despre avertismente luate în considerare, cu toţii sunt meniţi păcatului. Pentru că nimic nu există degeaba. Totul are un sens, totul determină consecinţe ireversibile.

Copiii sunt conştienţi de vulnerabilitatea involuntară pe care o dovedesc faţă de lumea cu mult mai mare decât universul lor imediat înconjurător. De aici şi atitudinea războinică dusă de multe ori la extrem.

Am pretins că, odată cu trecerea timpului, am să mă fac şi eu om mare. Şi poate că, pe alocuri, când contextul mi-a cerut-o, am disimulat o metamorfoză ce sub nicio formă nu s-a lăsat trăită. Nu am trăit într-un glob de sticlă, aşa cum uneori îmi plăcea sa-mi imaginez, dar mi-am construit un sistem imunitar demn de invidia celor din jur. Odată cu el, imaginea mea s-a conturat într-o singură direcţie, aceea a omului incapabil de sentimente exprimate în doi şi de poveşti siropoase ce-mi compromiteau existenţa. Nu îmi era decât teamă. O teamă exagerată, ce-i drept, pe care nici nu aveam vreun interes să o înlătur. Nu aş fi făcut decât să devin ca toţi ceilalţi oameni. Mi-aş fi trezit inima din starea de trândăvie cronică în care s-a complăcut fără voie până atunci pentru a-i da o utilitate ce mie îmi părea exagerată şi oricum cu mult peste puterile unui organ ce trebuie să mai şi ţină omul în viaţă. Aş fi devenit probabil sensibilă la imaginea altfel dezolantă a două mâini atingându-se timid, şi deci... vulnerabilă. Oamenii nu vor aşa ceva. Eu, cu atât mai puţin.

Dar a venit vremea când mi-am dorit să mă joc şi să îi arăt că o pot învinge cu propriile-i arme. Am vrut să îi arăt că e condamnată prin însăşi apartenenţa la fiinţa mea la o viaţă lipsită de fiorii şi emoţiile unui cuvânt pe care nu învăţasem să îl pronunţ. Şi i-am arătat.

Astăzi trăiesc într-o simbioză perfectă cu mp3 playerul de la el. Mânânc orez cu lapte sub cerul liber. Port şosetele roşii cu un zâmbet tâmp întipărit pe figură. Dansez deloc stingheră pe scările din faţa blocului şi nu-mi pasă că sunt aritmică. Capăt cucuie zilnic şi sunt mândră de ele. Astăzi visez la Andrada...

Iar inima mea nu se joacă...

À dieu!

2008-06-28T07:59:00.001+03:00

Doar lumina îmi mai inundă camera ori de câte ori deschid larg fereastra, căutându-i urma dincolo de ea... Lumina şi milioane de gâze, generaţii de ieri şi de azi, care l-au cunoscut sau care doar au auzit vorbindu-se despre el. Astăzi nimeni nu o mai necăjeşte în drumul ei cotidian spre aşternuturile în care un trup tremurând tresaltă la atingeri neaşteptate. De fiecare dată trăieşte aceeaşi surpriză, a dispariţiei subite, cu care nu se va obişnui nicicând. Îi plăcea să-l alinte în dimineţile târzii şi să-i adulmece, în mişcări ameţitoare, crengile somnoroase, luând câte puţin din parfumul discret, dar familiar, al fiecărei frunze în parte.

Nu îmi mai bate în geam ca altădată, chicotind ştrengăreşte de nerăbdarea reîntâlnirii şi a cuvintelor ce nu mai pot fi tăcute. Nici crengile nu-mi mai intră neinvitate în casă, cucerind spaţii cunoscute şi neexplorate, deopotrivă, pe care le stăpânesc firesc şi ocrotitor.

Nu l-am văzut îngenunchind neajutorat în faţa celor ce, considerându-i existenţa inutilă, l-au condamnat la o pedeapsă în mod cert nemeritată. Iar asta mă ajută să mi-l imaginez tolănindu-se şi astăzi confortabil în locuri străine de el, îndemnând la conversaţie pe oricine ar fi dispus să asculte.

Îmi este dor de el, iar golul rămas în urmă mai poartă încă durerea despărţirii. De curând, am zărit un altul, dar simţurile mele sunt străine de el. Nu ne cunoaştem... şi cum este ceva mai departe... nici nu avem cum să socializăm... Şi-apoi, n-or fi destui aceia care îl ademenesc, aşa cum o făceam odinioară şi eu, pentru a mai răspunde încă unui glas ce se vrea a fi vindecat? À dieu, mon ami, à dieu!

Fairytale

2008-06-08T09:19:00.002+03:00

Au fost odată ca niciodată un prosop mare, portocaliu, şi doi extratereştri. Prosopul nu a intenţionat nicicând să existe, dar cum universul îl dorea inventat, energii conspirative au fost puse în mişcare numaidecât. Căpătând consistenţă în visul încăpăţânat şi inoportun al unuia dintre extratereştri, este aruncat, spre marea lui surprindere, într-o lume nepregătită pentru rolul ce i-a fost atribuit. Căci oamenii nu au nevoie de emoţii născute din atingeri timide şi nevinovate, de fiori ce însoţesc cuvinte şoptite. Căci oamenii sunt ancoraţi în realitatea lor stereotipă, care le conferă un sentiment al suficienţei artificial şi pe care nu l-ar înlocui cu nimic, atâta timp cât aceasta presupune un minim efort din partea lor. Căci oamenii nu au timp să se ia de mână, să se aşeze şi să se desprindă dintr-un perpetuum mobile monoton şi sufocant.

Convingerea extratereştrilor că misiunea nu este imposibilă nu a fost de ajuns, după cum nici credinţa că, odată îndeplinită, va schimba ceva, nu şi-a dovedit forţa. De aceea, a fost rătăcit prin colţuri obscure, ale nimănui, împrumutat unora şi altora, fără a se încredinţa că integritatea nu îi va fi periclitată, călcat în picioare în momente de nesiguranţă şi deznădejde... ba chiar, împotriva propriei voinţe, a fost obligat să adăpostească personaje ce ar fi contrariat prin prezenţă pe cei mai binevoitori dintre muritori. A fost prosopul mare şi portocaliu al tuturor, pentru că ei, cei care ar fi trebuit să îi descopere şi să îi perpetueze sensul, au preferat teama şi resemnarea.

Au irosit ceva timp până să accepte că locul lor este acolo... că prosopul nu este degeaba portocaliu, asemenea luminii din camera lui, că povestea nu se completează decât cu el... Pentru că, atunci când tânjeşti după ieri, trebuie să fii dispus să sacrifici o zi de mâine...

Mechti sbivautsia, ar spune extraterestrul acum...

Joc

2008-06-08T05:33:00.002+03:00

Un mecanism inevitabil se pune în funcţiune ori de câte ori o melodie nouă ajunge la urechile mele. Mă concentrez, fără doar şi poate, asupra acelor frânturi care o particularizează, care îmi rămân întipărite şi care îmi creează senzaţii diferite, de la emoţie, entuziasm, la nelinişte sau disconfort... dar, în paralel, se întâmplă şi asocierea sunetelor cu locuri şi oameni care au determinat prezenţa lor în viaţa mea. Îmi este efectiv imposibil să mă împotrivesc, chiar şi atunci când îmi doresc ca imaginea de ansamblu pe care mi-o creez să fie nealterată de porniri ce nu ţin de propria-mi voinţă. Mai frustrant decât atât este faptul că, fără excepţie, acest impuls interior nu poate fi direcţionat sau prelucrat. Mă trezesc, aşadar, zâmbind fără motiv ori de câte ori îmi dau seama că „there’s no more rabbits in my hat to make things right” sau urlând extaziată „child of fury lost his way”...

Şi totuşi, nu este decât un alt „joc”... un joc care amplifică trăiri şi semnificaţii, altfel superficiale... un joc care mi-a devenit indispensabil...

Amerimacka (Thievery Corporation) – Mihai; Zmeul (Vama Veche) – Dana; Heal me, I’m heartsick (No Vacancy) – Mihai; Bring me the disco king (David Bowie) – Corina; The reason (Hoobastank)– Mimi; Here without you (3 Doors Down)– Traian; Fairytale gone bad (Sunrise Avenue)– Georgi; Hey you (Pink Floyd)– Alexandra; To build a home (The Cinematic Orchestra)– Danni; Ojala (Silvio Rodriguez)– Ana Maria; Chop Suey (System of a Down)– Radu; Dintr-o cafea (Pasărea Colibri)– chitarist anonim ; Mademoiselle chante le blues (Patricia Kaas)– Tata; Don’t let me be misunderstood (Nina Simone)- Vasi; Sweet Sixteen (Billy Idol) – Bogdan.

Later edit. 05:36. Shuffle mode on. Ooh, look what you've done, you made a fool of everyone... Mi-e dor de el, oricum... căci doarme între alţi patru pereţi. Dar poate mă aude...

The two of me

2008-05-15T04:40:00.002+03:00

În clipa când am simţit căldura primei lacrimi pe obraz, alunecând spre buze în viteză, Mi-am dat seama cât sufăr, în ciuda aparentei stări euforice cu care am fost etichetată în timp. Pentru că, e adevărat, unul dintre primele lucruri deprinse de copilul care-am fost şi îmi mai amintesc să fiu din când în când, dacă nu chiar primul... a fost să zâmbesc. Indiferent de context. Am răsplătit fiece privire, fiece gest, fiece moment, cum am ştiut mai bine , având impresia că lumea întreagă se adună în zâmbetul meu. Dar ceea ce nimeni n-a ştiut este că, dacă cei mai mulţi se nasc plângând zgomotos, spre deliciul, până la urmă, al spectatorilor, eu am venit pe lume în tăcere. Am venit fără nimic de dincolo, de acolo, de departe, de unde cu toţii venim şi, totuşi, nu mă văd nedreptăţită sau desconsiderată în vreun fel. Mai mult, în stilul firesc, deja caracteristic, de a încerca să întorc totul în favoarea mea, mai ales când pare imposibil, cred că sunt mai norocoasă ca alţii: căci încă de atunci eu mi-am putut alege calea. Mi-am însuşit şi lacrima, şi zâmbetul, le-am învăţat pe fiecare, în egală măsură, şi-am înţeles: ce şi de ce. Şi poate că e vremea ca mulţi să înţeleagă motivele pentru care i-am exasperat fără remuşcare. Acesta este secretul întârziat al plânsetelor mele. Căutam calea spre bucuria sinceră şi intensă. Căutam calea ce nu-mi fusese predestinată, dar ale cărei coordonate eu le cunoşteam încă de dinainte de a mă fi născut.

De aceea iubesc ploaia, pentru că în ea se ascund părţi din ceea ce sunt eu ca întreg. De aceea o ascult mereu, aşa, ca acum, scoţând doar din când în când ochii de sub plapumă; căci vreau să mă regăsesc şi să mă recompun. Doar că momentul deplinătăţii absolute şi conştiente poate fi traumatizant. Iar eu nu sunt pregătită să devin. Nu încă. De aceea, pe de altă parte, mi-e atât de teamă de tunete, pentru că în ele percep chemarea la „tot”; mi-e atât de teamă de fulgere, pentru că lumina mă va da de gol fără să vrea, iar eu, de dincolo, de acolo, de departe, mă voi revendica pe mine, cea de aici, dintre berzele triste, cea ce iubeşte cu toată fiinţa un canar cu trei fire de păr...

La orele târzii din noapte am puterea să mă accept aşa cum sunt, o imagine duală, pe alocuri complicată. Nu degeaba...

Care va să zică, tăcerea mi-e cel mai de preţ avut. Căci doar cu ea m-am însoţit încoace. Şi doare, căci am dăruit-o, puţin câte puţin, pentru ca cei pe care i-am iubit să mă-nţeleagă. Iar eu, pe zi ce trece, mă sfârşesc mai mult, deoarece prea multe cuvinte am primit în schimb, cuvinte ce nu spun nimic...

Şi ploaia cade neîncetat... Iar eu ascult...

Trei păpădii

2008-05-15T01:09:00.001+03:00

Astăzi am fost o păpădie... ai cărei ochi abia dacă-şi mai amintesc lumina zilei. Neodihniţi şi somnoroşi.

Şi nici nu a fost nevoie – ca odinioară, când nu găseam o altă cale – să mă dau de trei ori peste cap şi să mă transform într-una. De altfel, nici nu-mi amintesc când s-a produs schimbarea, dar ştiu sigur că s-a întâmplat, din zâmbetul vecinei de compartiment.

Nu ştiu ce sunt acum, dar ştiu sigur că tot ca păpădie aş vrea să adorm. Mai ales zgomotul de fond s-a risipit în noapte. Câinii din cartier – mai gălăgioşi ca niciodată – pe care nu-i cunosc decât din lătratul nocturn şi furios, căci ziua, temându-se parcă, se ascund precauţi, au tăcut... Ritmurile de dincolo au fost „sugrumate” subit... Iar apa a încetat să mai curgă. Sunt, în sfârşit, lăsată să trăiesc între pereţii ăştia. Adulmec neîncrezătoare urmele lăsate de sunete şi vibraţii, aşteptând parcă acel ceva ce are să-mi perturbe liniştea.

Vreau să adorm ca o păpădie ce sunt şi vreau să mă cufund păpădios în visare... aştept să-mi cunosc păpădiul... Ar trebui să profit de moment, nu-i aşa? Pentru că, de obicei, un vis nu vine niciodată singur şi parcă mă şi văd derulând zeci de imagini, zeci de secvenţe ca să ajung la destinaţie. Acolo unde un păpădiu trist şi ironic mă aşteaptă pe acoperişul celei mai înalte clădiri de pe o rază de 225 de kilometri, căci doar eu par să ştiu antidotul plictiselii lui.

Ajung în cinci minute, mai am o staţie şi-atât! Aterizare uşoară!

Excuse me while I kiss the sky

2008-05-14T03:54:00.002+03:00

Întârzie. Prima dată, în ultimele trei săptămâni, de când s-a reîntors în lumea ei. Zâmbea de fiecare dată când cineva îşi invoca, sub forţa împrejurărilor, dar mai ales pentru a-şi justifica impoliteţea, dreptul la celebrul sfert academic. Şi mă întreb cum are să se scuze ea, de data asta, când nu are la îndemână un astfel de instrument care să-i păstreze intactă reputaţia.
Totul o aşteaptă. Apartamentul gol, invadat de linişte şi lumină, într-un echilibru care descumpăneşte şi trădează o notă de snobism familiar, moştenit din cele mai îndepărtate generaţii. Peretele maro, la care a visat dintotdeauna, dar care i-a fost refuzat categoric, fiind catalogat drept un capriciu de copil mare. A devenit astăzi colţul preferat al celorlalţi, un colţ al regretului şi al amintirii, un refugiu din lume, din cotidian, în mijlocul aceleiaşi lumi, al aceluiaşi cotidian. Un colţ guvernat de paradox. Un perete „dedicat” postmortem, când doar speranţa într-o lume viitoare, de dincolo de realitate, şi încrederea forţată într-o existenţă permanentă, dar incosistentă, mai reuşesc să-l ţină în viaţă. Pe podea, mereu în acelaşi loc, străjuieşte plină de emoţia primei întâlniri, o vază în linii drepte... în care respiră nişte cale... Cu ele au ademenit-o prima dată, ştiindu-i prea bine slăbiciunea şi exploatând-o în cel mai egoist, dar sincer, mod posibil. Poate din neputinţa de a se desprinde definitiv, sau poate pentru că era oricum prea devreme pentru a o lăsa să-şi ia zborul. Alături, castronul ei verde, al surprizelor zilnice, al acelui „ceva bun” pentru care s-ar întoarce întotdeauna cu zâmbetul pe buze, oricât de greu i-ar fi să o mai facă. Astăzi este fistic. Şi tot astăzi, este „chop suey”. Şi mai sunt şi eu, închisă între aceleaşi patru axe, cu o aceeaşi perdea de sticlă care mă desparte de trăire, care nu-mi permite senzaţia libertăţii ori a cuvântului adresat şoptit... de aici, din globul meu de sticlă, trebuie să mă răstesc, pentru a mă face auzită, pentru a putea pătrunde dincolo de „obstacolul” ce mi-a adus izolarea. Iar încercările „strigate” de a comunica sunt completate, absolut necesar, de o mişcare scenică pe măsură, încât o astfel de luptă eroică mă epuizează mai mult decât însăşi ideea captivităţii. Chiar şi-aşa, de multe ori ăşi încheie vizita fără a-mi răspunde, promiţându-mi printr-un zâmbet complice, imaginat de cele mai multe ori, să mă elibereze cumva din ceea ce mi-a devenit o carapace a cărei greutate am renunţat să o mai simt. Oftez de fiecare dată adânc, aşteptând şi visând la ziua de mâine, când îmi voi primi din nou şansa de a spune „hey you”. Las tăcerea să îşi joace rolul, neîncetând să sper ca, totuşi, până ce va hotărî să se retragă prin reverenţa-i obişnuită, să mă zărească.
Nimic nu lipseşte din decor, şi totuşi decorul nu capătă viaţă. Ceva trebuie să se fi întâmplat...

Cronică

2008-05-14T03:25:00.004+03:00

Trăire în cercuri concentrice. Intrigă la masă rotundă. Cuvânt pe fiecare scaun. Aplauze în reluare din iubire, pentru iubire. Stop cadru. Sfârşit în paşi de dans.
Urăsc despărţirile. Urăsc sfârşitul, sub orice formă. De drum, de piesă, de refren, de viaţă. Pentru că doare, pentru că ceva, întotdeauna, moare, înainte ca tu, cel osândit la moartea clinică, temporară, parţială, la moartea nemoarte, să-ţi dai seama.
M-au tot minţit că orice sfârşit înseamnă un nou început, că lumea evoluează, cumva, prin compensaţie. Şi a cam mers o vreme. Dar nu mai cred. Nu văd ce e atât de interesant la capătul lui 69, la capătul unei zile de coşmar, când n-apuci să savurezi clipele de linişte pe care ţi le oferă un fragment de proză veche, o secvenţă a lui Scorsese sau frânturi di una storia che vale, pentru că energia se epuizează fără preaviz, şi adormi încă din pragul uşii. Aşa că... unde e începutul care consolează, care îţi distrage subtil atenţia, dar definitiv, de nici nu-ţi mai aminteşti că ai fi putut să suferi la un moment dat, dar n-ai făcut-o?
Nimeni nu-mi spune. Nimeni nu mă ajută să-l descopăr. Aşa că încerc să mă descurc singură. Caut... Trântesc plapuma cât colo. Mă gândesc că poate e mai aproape şi mai la îndemână decât mi-aş putea imagina. Lebedele cad, una câte una, neavând timp să-şi folosească aripile spre a se salva. Întotdeauna îmi dorisem să mă joc cu ele, să le fugăresc, să le învăţ să zboare, iar acum, că se întâmplă toate astea, nu mă gândesc decât la afurisitul de început care se ascunde în continuare. Şi lebedele, de pe podea, gâfâind a nedumerire, dau din umeri. Şi pentru ele s-a terminat. Şi pentru ele clipa următoare este incertitudine.
Iar mama nici măcar nu vede că sunt lebede. Ea zice că-s nişte berze cu picioare scurte. Aşa să fie? Totul se dărâmă. În pas aritmic de vals vienez. Aud, din alte sfere, acorduri frenetice stăpânind întreg văzduhul, cucerind, rând pe rând, spectatorii. Dar ce caută ei aici, alături de lebedele mele suferinde, răvăşite, agăţându-se doar din instinct de ultima suflare? Decorurile se modifică, fuzionează, nu se mai deosebesc. Iar eu nu mai pot decât să dau din aripi în neştire, pe traiectul unor cercuri concentrice. Mai am puţin până la preluarea ştafetei. Se aude un foc de armă. Cred că am pierdut startul.

À la guerre!

2008-04-16T04:21:00.001+03:00

Sunt un insomniac veritabil. Exploatez toate nopţile pe care somnul nu îndrăzneşte să mi le răpească în momente de vulnerabilitate pasageră. Unele seri le dedic, cu un aer încrezut, propriilor gânduri, iar altele, prin reverenţe repetate şi sincere, gândurilor străine, de multe ori mai inteligente şi mai inspirate.
Cineva aprecia nişte sandvişuri mai devreme. Iar eu apreciam că îmi voi satisface pornirile cârcotaşe care nu adorm niciodată. Pentru a-mi fundamenta luarea de poziţie – şi pentru a mi-o întări, fie vorba între noi – îmi iau măsurile de precauţie necesare, dar le îndeplinesc ca pe simple formalităţi, fără să uit vreo clipă de respectul datorat unui search pe google. Trăiesc surprize nocturne pe care nu le aşteptam. DEX-ul recunoaşte cuvântul „sandviş”, aşa cum eu îmi recunosc obsesia descoperirii tuturor acelora care îşi folosesc limba în afara regulilor de gramatică elementare. Impulsul nu a pierdut din intensitate, dar mă simt nevoită să-l redirecţionez. Poate spre alte nemulţumiri...
Am fost luată prin surprindere, aşa încât recitesc definiţia acestui intrigant termen până în clipa în care cuvintele îşi pierd sensul căpătat în urma alăturării lor în propoziţii. Nu înţeleg. Dar descopăr o dramă care mă consolează şi care, de departe, o depăşeşte pe a mea. Nu e uşor să fii sandviş. Şi nici să accepţi că numele tău, încărcat de istorie şi o simbolistică aparte, purtat cu demnitate de atâtea generaţii trecute şi contemporane, este atribuit oricărei forme de viaţă asemănătoare cu a ta. Este revoltător să asişti la nonşalanţa cu care pretendenţi nedemni îşi atribuie o etichetă care nu le aparţine şi care le vine prea mare, bucurându-se de consecinţele şi privilegiile pe care le implică un asemenea statut. De aici şi existenţa dezonorantă a sandvişului, menit să înlocuiască „altceva”-uri inexistente, devenind astfel o soluţie în caz de urgenţă. Ignoranţa proprie, dar şi lipsa de interes manifestată spre originea unui astfel de produs, determină reacţia de sinceră şi firească stupoare, căreia i se adaugă la fel de sincer şi la fel de firesc compătimirea de rigoare. Şi pentru că mi s-a întâmplat nu doar o dată să constat cu dezgust şi resemnare că noţiunea mult prea largă şi deloc restrictivă de „om” mă asociază cu indivizi pe care i-aş fi preferat altfel „etichetaţi”, îndrăznesc să spun că înţeleg perfect. Solidarizez, ca atare, cu sandvişurile nemulţumite...

Incertitudine

2008-04-16T03:57:00.000+03:00

Întotdeauna am avut impresia că sunt fericita posesoare a unei imaginaţii foarte bogate. Astăzi aş putea chiar să spun că e mai mult decât atât… că de fapt este una amnezică, dar nu înainte de a fi intuitivă. De ce spun asta? Pentru că adeseori mă plictisesc foarte uşor, adeseori ajung să mă pierd într-un cotidian destul de liniştit comparativ cu extazul şi energia pe care le-am folosit de-atâtea ori împotriva celorlalţi dintr-un reflex pur şi simplu incontrolabil de autoapărare. Şi, pentru a-mi învinge slăbiciunile cu propriile arme, am tot încercat să construiesc scenarii mai mult sau mai puţin verosi-mile în al căror prim-plan mă aflu indiscutabil şi fără excepţie eu. În mintea mea se derulează, ca şi cum ar proveni dintr-o memorie ce abia acum învaţă să iasă la suprafaţă, secvenţe ireale, dar cu un impact de multe ori greu de suportat. Iar de nu reuşesc să mă conving de adevărul celor imaginate, mă pedepsesc aspru pentru incapacitatea, firească până la urmă, de a regiza o piesă care să ţină. Ei bine, cred că acest joc al meu provine din dorinţa de a deţine controlul în orice situaţie. Neîmpărtăşită nimănui, dar mai ales neîmplinită.
Iar cel mai adesea îmi imaginez că, într-o zi obligatoriu sumbră, prevestind parcă dezastrul, ai mei au să mă anunţe că, de fapt, nu sunt ai mei. Mai precis că originile mele nu sunt cele pe care eu le credeam, că trecutul meu este unul iluzoriu, că totul, de la momentul apariţiei pe lume şi până la simplele gesturi şi afirmaţii sunt puse sub semnul întrebarii şi al incertitudinii. Ce mai încolo şi încoace? Vreau să mi se spună că sunt adoptată! Ce destin interesant mi se pare a fi acesta pentru un copil ce tânjeşte după aşa-zisul “centru al atenţiei”! O viaţă desprinsă parcă dintr-o poveste cu tâlc, nu-i aşa? La aşa ceva visez eu, deşi am avut din pântecele mamei, oricare ar fi aceea, trac, şi mi-a fost mereu teamă de înfruntarea cu publicul. Oare cum mi-aş putea juca eu rolul bine, în condiţiile în care nu aş suporta nici măcar pentru o clipă să fiu aratată cu degetul?
Bine că nu a fost nevoie totuşi să aflu răspunsurile pe care odinioară le căutam şi pe care, neavându-le la îndemână, le inventam. Pentru că am înţeles că nu e tocmai plăcut să nu existe cineva care să te înveţe să păşeşti, să vorbeşti sau să distingi nuanţele. Pe de altă parte, e atât de greu să fii nevoit să te speteşti încă dinainte de a te naşte pentru a-ţi câştiga dreptul la viaţă, pentru ca mai apoi să te trezeşti în situaţia de a plăti faţă de nu se ştie cine, taxa pentru porţia zilnică de oxigen.
Am înţeles că trebuie să fii de-a dreptul ipocrit să vrei ca, pentru un timp, să trăieşti în incertitudine, când pentru alţii aceasta este o obişnuinţă.
Acum, am învăţat că imperfectul implică o acţiune petrecută în trecut, dar care se află în desfăşurare…Şi mă întreb de ce oare l-am folosit atât de mult? Poate pentru că, până la urmă, este adevărat că există amănunte din copilărie care ne obsedează pe tot parcursul vieţii şi care se cuibăresc pentru totdeauna în sufletul nostru…
Cert este că, oricât de mult mi-ar plăcea să-mi îndeplinesc în această viaţă toate visele, sunt dispusă să renunţ la unele dintre ele. Şi nu pentru că nu aş avea puterea necesară pentru a-mi asuma responsabilităţile pe care le presupun, ci pentru că, uneori, unele lucruri trebuie lăsate nedescoperite. Şi-apoi, dacă am afla totul într-o singură viaţă, ce rost ar mai avea următoarele?