Inteligenţa artificială

Iarăşi avem probleme în seara asta. Deschid cutia. Nu este cea a Pandorei şi nu mi-este deloc teamă de ce s-ar putea întâmpla. Cu toate astea, simt că mă avânt într-un tărâm ce mi-este străin şi pe care nu mi-a fost dat să-l explorez singură până acum. De obicei aveam parte de asistenţă în astfel de momente. Şi nu pentru că aş prefera, doamne fereşte, ca cineva să fie acolo atunci când există posibilitatea de a comite greşeli iremediabile, ci pentru că, spre deosebire de alţii, care îşi justifică surplusul de curaj printr-o curiozitate nativă, eu am simţul ridicolului. Nu exagerat, ci în limitele unui bun-simţ care mă ţine departe de posturi jenante.

Privesc înspăimântată, deşi sunt convinsă că nu va dura mult până să savurez aşa cum s-ar cuveni periplul unei experienţe de felul ăsta. Cu siguranţă urmează şi partea în care mă voi amuza teribil. Deocamdată, însă, sunt înspăimântată. Şi asta pentru că, după cum anticipasem de altfel - lucru care nu m-a relaxat deloc – tărâmul despre care vorbeam pare a fi invadat de o perdea de praf pe care nu o găseşti nici în podurile uitate de ani de zile, de care oamenii îşi amintesc fie absolut întâmplător, fie încercaţi de stări de nostalgie ce îi aruncă în locuri ce ascund un trecut pe care preferă să nu îl retrăiască.

Recunosc, dincolo de praful gros şi înecăcios, toate acele „entităţi” despre care cunoscătorii s-au străduit să-mi povestească de nenumărate ori, cu răbdarea cu care îi explici Andradei cum barza i-l va aduce pe Tudor. Ştii că explicaţiile tale nu sunt de mare folos şi că o vor zăpăci şi mai tare pe copilă, ştii că sunt zadarnice pe termen de lung, pentru că întrebările vor reveni cu mult mai violent, însoţite poate de completări auzite pe te miri unde, dar te mulţumeşti că cel puţin acum te va lăsa să-ţi odihneşti trupul extenuat.

Acolo se află inteligenţa artificială, pragmatică şi programată să nu săvârşească erori comune, specifice minţii umane, ci doar unele magistrale, pe care însă, aceeaşi minte umană, rudimentară ar zice unii, le va rezolva într-un fel sau altul. Acolo se află inteligenţa artificială pe care oamenii o pot cuprinde, fără doar şi poate. Acolo se află şi ceea ce se cheamă AMD, despre care mi s-a povestit în repetate rânduri, despre care am uitat cu desăvârşire şi despre care nici nu vreau să-mi amintesc. Pentru că atunci când va fi cazul, el va fi acolo.

Astăzi nu se întâmplă iarăşi nimic.

Restricted area

Nu ne naştem cu toţii sub o stea norocoasă. Poate că nu este o afirmaţie dreaptă şi poate că fundamentul ei nu este unul stabil, dar oprindu-ne pentru o clipă în loc şi aruncând o privire ceva mai departe de propria persoană, ajungem să conştientizăm, dacă ne acordăm o şansă, diferenţele ce decurg din apartenenţa la o civilizaţie sau alta.

Exerciţiu de imaginaţie. Amira. Pune-te pentru o clipă în pielea ei. Te-ai născut într-o ţară puternic misogină, dacă mă întrebi pe mine, în care ea este ferită de orice posibilitate de socializare firească ori de evoluţie personală, din convingeri ce ţin de perioade extrem de îndepărtate, reminiscenţe ale unei gândiri deficitare şi deloc orientate către om, ca individualitate. Expresia feminităţii este adeseori luată peste picior şi redusă la o condiţie deloc fericită pentru un individ aparţinând unui secol care se vrea nu numai al vitezei, dar mai ales al evoluţiei manifestate la orice nivel.

AMD. Amira nu ştie. Amira nu a avut ocazia unui Google search, ca toţi aceia care, în orice situaţie de incertitudine sau de informaţii lacunare, îşi lărgesc orizonturile cu un singur click. Femeilor arabe li se interzic formele elementare de cunoaştere. Elementare, evident, dacă le raportăm la secolul în care trăim. Lumea le este redusă la un spaţiu care nu le permite mai mult decât strictul necesar pentru ca un om să supravieţuiască.

AMD. Nici eu nu ştiu, dar sunt la distanţă de trei litere şi un click pentru a afla. Rămâne la latitudinea mea ce vreau să cunosc şi ce nu, ce vreau să-mi însuşesc şi ce nu mă va atinge niciodată. Advanced Micro Devices. Primul pas este făcut. Ideile încep să se contureze în mintea mea, iar de-aici pot hotărî dacă merg sau nu mai departe. Îmi pot da şansa să văd în ce măsură capacitatea mea de comprehensiune mă limitează sau, dimpotrivă, îmi permite să asimilez în continuare. Distribuitor de microprocesoare. Mă retrag.

No hero in her sky, no love, no glory

Doarme ca un copil. Mâna îi tremură a visare aşa cum se tot întâmplă de aproape un an de zile. În prima noapte, m-a speriat. Credeam că lumea ce i se desfăşura în spatele ochilor închişi capătă proporţiile unui haos căruia nu-i poţi face faţă nici într-o perfectă stare de luciditate, darămite ascuns într-un loc în care nimeni nu-ţi poate întinde o mână de ajutor.

Ochii i se zbat şi ei dincolo de pleoapele întredeschise...

A căpătat pe neaşteptate consistenţa unei fiinţe care nu a existat decât ca personajul celei mai frumoase utopii de care imaginaţia mea ar fi fost vreodată în stare. Dintr-un pahar aflat la 225 de kilometri distanţă, care a obosit de nenumărate ori, s-a transformat, fără a-mi cere voie, în omul ce mi-a lipsit în primii mei 20 de ani de viaţă.

Ceaţa de dincolo de geamul ce poartă urma nenumăratelor călătorii întreprinse monoton, este aceeaşi din toate serile de iarnă când, lăsând deoparte orgoliul tipic copiilor prea puţin curajoşi, ne întâlneam la o cană de ceai pe acoperiş. Era singurul loc unde noi doi puteam coexista fără a ne lăsa cuprinşi de instinctul de apărare, pe alocuri violent, ce se năştea de cele mai multe ori din frustrare.
Povestea asta l-a transformat în hero, neştiind dacă el ar intenţiona vreodată să-şi ia rolul în serios. Deşi s-a retras de atâtea din ori dintr-un scenariu ce părea să i se potrivească, ceva l-a întors mereu din drum. Sunt lucruri cărora, probabil, nu li te poţi împotrivi. Pentru că, până la urmă, coincidenţele nu îţi dau de ales. Ele se întâmplă, oferindu-ţi ocazia să profiţi de ele, dar avertizându-te, de la bun început, că odată consumate, ele nu se vor mai întoarce niciodată.

Poveştile cu un el şi o ea se petrec în doi. Pentru că însăşi viaţa este sortită pentru a fi trăită în doi.

Come here you, closer... closer...

The future is bright

Le-am aruncat bagajele în braţe şi m-am năpustit pe scări de ca şi cum aceea ar fi fost singura mea scăpare. Dacă stau bine să mă gândesc, chiar este. Am o vagă banuială că încă o oră de travaliu impus şi necumpătat, mi-ar aduce nefericirea. Propriul trup îţi poate deveni cel mai crunt duşman atunci când nu binevoieşti a-i da ascultare. Încă o oră de refuz categoric s-ar putea să se întoarcă împotriva mea într-un mod ce nu face cinste nimănui.

Grăbindu-mi paşii suficient cât să nu provoc dezastre ce nu-şi au rostul deocamdată, mă îndrept către un spaţiu ce pare desprins din lumi imaginare ce au încetat să mai existe cu multă vreme în urmă. Sunete nedefinite se îngrămădesc să iasă dintr-un dispozitiv ce ar fi trebuit îngropat şi lăsat să de odihnească. Cu pretenţii de piesă muzicală, înşiruirea aceasta de note, îmi zgârie canalul auditiv iremediabil. Un individ pe care mi-l imaginez înconjurat de domnişoare paietate îndrugă ceva despre o „iubire pă interes”.

De-a lungul balustradei, te însoţesc până la ultima treaptă, ghirlande multicolore, pavoazate pe alocuri cu fluturaşi din plastic, ale căror aripi sunt înecate într-un sclipici dezgustător. Plasticul ornamentelor lipsite de orice mireasmă nu face decât să întristeze călătorii pe care doar nevoia îi coboară în subsolul gării. Mă resemnez într-o fracţiune de secundă şi hotărăsc să merg mai departe. La urma urmei, nimic nu poate fi mai rău de-atât.

Exceptând-o, evident, pe ea. Cu părul prins într-un coc uriaş, dizgraţios din orice unghi ai binevoi să-l priveşti, aşezat într-un chip neobişnuit în creştetul capului, şi împodobit şi el, asemenea stăpânei, cu o floare de crin ce pare a fi desprinsă din ghirlanda de pe balustradă, cu sânii grei odihnindu-se leneş pe biroul mirosind a mucegai, cu unghiile lungi şi ascuţite, pictate haotic în roz şi mov, ea îşi aşteaptă în tăcere clienţii. Liniştea pe care i-o poţi citi pe chipul bucălat este în totală contradicţie cu furtuna ce-i aduce pe oameni în universul ei. Te înfurie lipsa de reacţie pe care o afişează atât de natural, când ţie ţi se pare că se petrec în jur evenimente cu implicaţii de Big Bang...

„Nu vrei, fă, să schimbi melodia? Apasă pă j şi caută şi tu <>”.
O stare de leşin involuntar şi inoportun mă cuprinde rapid, înainte de a apuca să înţeleg ce se întâmplă de fapt. Mă sprijin de birou, cu ultimele puteri, şi încerc să rostesc ceva. Nici eu nu înţeleg ce vreau să spun. Dar îmi dau seama că „iubirea pă interes” în ale cărei ritmuri am coborât mai devreme provenea din altă parte. O ciudăţenie pe care nu o găseşti decât în locurile unde civilizaţia şi evoluţia omenirii sunt bine înrădăcinate. Nicidecum în spaţii cu care „ciudăţenia” ar intra într-o antiteză greu de asimilat.

„Un leu, domnişoară”... „Mulţumesc, mi-a trecut”...

Click-ul de după

De o jumătate de oră îşi tot unduieşte trupul pe jumătate dezvelit în canapeaua ce-i acoperă, prin scârţâiturile cu care sunt deja obişnuit, sunetele mormăite în surdină. Habar nu am ce spune acolo, dacă se adresează cuiva ori doar vrea să se audă vorbind, dar sunt sigur că de undeva, din străfundul fiinţei tolănite lasciv, iau naştere zgomote pe care nu am intenţia să le desluşesc.

Nu o interesează câtuşi de puţin prezenţa mea şi poate de aici se trage nonşalanţa cu care îşi expune formele ademenitoare sub privirile-mi însetate. N-ar conştientiza nici într-o mie de ani senzaţiile pe care mi le trezeşte, fluturii pe care chiar şi-acum, după atâţia ani, îi mai simt în stomac. I-am numit şi eu fluturi, aşa cum o face toată lumea, pentru că, la urma urmei, nu inspiraţia de a-i eticheta într-un mod mai fericit este cea care contează, ci faptul că ei există înăuntrul tău, provocând adevărate cutremure pe care ţi-ai dorit dintotdeauna să le trăieşti.

De oriunde aş lua-o şi în orice direcţie, mă opresc într-un acelaşi punct, acela în care îmi doresc să mă observe. Nu pot să cred că o privesc neîncetat de atâta timp, cu privirea celui ce îi invadează voit şi violent intimitatea, iar ea se complace în tăcere. Poate mă aşteaptă. Poate preferă ca eu să mă îndrept spre ea...

Îmi iau inima în dinţi, cu riscul asumat de a-mi lua picioarele la spinare la îndrăzneala primei atingeri. Mai rău de-atât nu poate fi, îmi spun eu plin de entuziasm. Mă apropii timid, aşa cum am făcut-o şi în clasa a doua, când am cunoscut-o pe Sânziana, iar obrajii mi se înroşesc instantaneu. Mi-era teamă de asta. Disimulând cu stângăcie, ajung chiar lângă ea.

Îi ating glezna stângă, cea care mi-a stârnit dintotdeauna cea mai de nestăvilit pornire din câte mi-a fost dat să trăiesc. În ea se ascunde întreaga-i copilărie şi din ea porneşte călătoria ei spre statutul de femeie.

Tace, de ca şi cum mă obosesc degeaba. Abia după minute nesfârşite de mângâieri, îi zăresc buzele întredeschise într-un zâmbet ce-mi deschide calea către desluşirea celor mai mari mistere. Orice semn de întrebare m-ar fi chinuit până acum, a dispărut pe neaşteptate.

Îi simt trupul vibrând de emoţie. Se lasă în voia simţurilor, iar eu, fără a-i mai lăsa răgaz să se răzgândească, mă las ademenit. Nici nu mai ştiu de e aievea ori nu...

Răsăritul m-a prins fumând o ultimă ţigară, al cărei fum greoi se înalţă anemic spre tavanul cuprins de igrasie. Cu privirea aţintită spre un punct fix, ce pare să nu existe de fapt, gândurile mele se transformă în o mulţime de alte semne de întrebare pe care le simt înţepându-mi fiece articulaţie în parte. Ea stă cu spatele la mine, apăsând frenetic un buton gălăgios. Pe ecran se derulează în viteză rochii. Albe. Visează.