Dadaism cu gust de punch Dostoievski

Cu vreo patru ani şi jumătate în urmă am simţit pentru prima dată părerea de rău că mi-a fost dat să cunosc un anume om, nu doar frumos, dar mai ales limpede pe dinăuntru, mai târziu decât mi-ar fi plăcut mie, mai târziu decât ar fi fost necesar şi înţelept. Dar lucrurile se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple, indiferent de ceea ce îndrăznim noi să ne imaginăm ori de pretenţiile cu care vandalizăm ori de câte ori avem ocazia bunele intenţii ale Celui-de-Sus.

Multă vreme am susţinut vehement că acela ar fi fost singurul om care mi-a lipsit în primii douăzeci de ani de viaţă, singurul om ce-ar fi trebuit să fie, dar n-a fost, şi de-a cărui prezenţă am fost privată cu bună ştiinţă de către cel ce veghează la bunul mers al lucrurilor. Teoria nu mi-a putut fi zdruncinată de niciun argument, căci statornicia gândurilor odată conturate îmi împiedică ochii să mai vadă în jur. Un văl născut din preaplin de iubire şi admiraţie pentru acel anume om a făcut ca restul pământenilor frumoşi, hărăziţi cu dramul acela de ghinion ce i-a adus în calea mea, să fie de îndată transformaţi în oşti din ce în ce mai numeroase de ei şi ele neindividualizaţi.

Dar vremea trece, oamenii se schimbă, vulcanii până nu demult cuminţi simt brusc furnicături în tălpi şi decid să erupă, norii negri umbresc cerurile suferinde şi aşteptânde de albastrul deschis al zilelor de vară toride, iar unele gânduri nu se pierd definitiv, dar se mai scutură de consistenţa şi avântul de odinioară. Ochii sunt întredeschişi, mai nou, porţile către înăuntrul locuit până azi doar de către acest anume om nu mai sunt ferecate, muşchii se relaxează, deşi-s încă timizi şi păstrează ca semn al nesiguranţei un tremur nedefinit.

Oameni frumoşi, oameni cu trecuturi abracadabrante, oameni-spectacol, oameni jumătate entuziasm, jumătate curiozitate, se îngrămădesc în faţa acestui personaj irezistibil ce se arată dispus la dialog. E un noroc neasemuit să-ţi ţii braţele larg deschise în fix clipa în care cineva, alergând râzând în direcţia ta, te-ntâmpină cu alte două braţe, la fel de deschise, la fel de nerăbdătoare să te cuprindă, la fel de predispuse la schimb.

E un noroc ce merită tratat cu toată consideraţia să împarţi miile de secunde ale câtorva ore cu oameni ce vor să se joace cu tine. Ghiceşte de poţi personaje, personaje precum Titi Herdelea, Gregor Samsa, Cenuşăreasa, Enkidu sau Habarnam. Plămădeşte cadavre vii din vorbe ascunse şi râzi cu gura până la urechi de cursul neinspirat şi nefericit al gândurilor atâtor oameni, atât de diferiţi. Şi de mai ai putere, scorneşte poezii dadaiste precum magicienii ce ştiu să scoată cele mai neaşteptate daruri din jobenul fermecat.

O ultimă gură de punch Dostoievski şi jur că am să prind curaj. Mai jur că n-am să mă feresc să spun, în gura mare, că, într-o seară de vineri prevestitoare şi nu prea, mi-am răsfăţat sufletul cu un party literar ce m-a convins că oamenii frumoşi sunt la tot pasul. N-ar mai trebui decât ca porţile să rămână pe veci măcar întredeschise. Lăsaţi oamenii să vină la mine!

Ce mă mai dau în vânt

Ce mă mai dau în vânt după senzaţia pre-strănut când mă holbez la bec, îl invoc şi-l aştept. Şi-ntru marea mea fericire, foarte aproape de împlinirea absolută, seriile de câte zece-cincisprezece în mai puţin de-un sfert de oră, academic sau nu, vin ca o binecuvântare pe care nici nu ştiu de o merit ori ba. Chiar mai mult, vocea răguşită pe care mi-am dorit-o mereu şi care mi-ar fi bătut în cuie soarta de menestrel al vremurilor noastre, mă face să vorbesc mai mult, şi mai mult, până la propria-mi epuizare, dar mai ales până la epuizarea ascultătorilor neastâmpăraţi.

Ce mă mai dau în vânt după mica mea rochie albastră ce cred să aibă aripi invizibile ataşate, căci de-ndată ce mă strecor în ea încep să caut primprejur oglinzi, care să-mi reflecte farmecul proaspăt dobândit, de necomparat nici măcar cu acela născut din parfumul irezistibil ce a născut poveşti de neuitat. Şi creşte inima în mine căci singura culoare interzisă mă-mbracă infinit mai bine decât portocaliul prăfuit deja de vreme ori verdele reflectorizant.

Ce mă mai dau în vânt după senzaţia de răţuşca-cea-urâtă, însuşită din clipa în care mă lepăd de rochia albastră. Şi nu mă transform în broasca râioasă, într-un dovleac sau cine ştie ce lighioană numai în basme trăinde, dar hainele de „scandal”, în care-mi tolănesc oasele spre odihnă, fac să dispară magia şi buna-mi dispoziţie. Aşa, pe nepregătite, ca după un hocus-pocus rostit în glumă.

Şi mă mai dau în vânt după dorul tău de mine, nestăvilit, dar păcătos, pe care-l ascunzi ingenios în şiretlicuri nedezlegate de nimeni. Cunoscându-ţi alfabetul pe de rost, cuvintele ce se deschid din ele, precum explozia magnoliilor primăvara, mă înconjură într-o horă deşănţată, făcându-mi complice cu miile de ochi străvezii. Le ţin isonul, râzând cu zgomot şi sughiţuri, şi tac întru tăcerea ta.

Şi-ţi trimit vântul la fereastră, căci porumbeii ce-i cresc de câteva zile încoace nu vor a pleca prea curând. Şi oricum ei nu ştiu drumul spre tine şi nici a vorbi limba ta. Sunt un el şi o ea ce mi-au promis să mă-nveţe iubirea. De parcă aş vrea să-mi duc sufletul spre un al doilea ştreang.

Note pentru surdomuţi

Eşti liber când ştii că, deşi unora îmbrăţişarea cu un trup prin care curge acelaşi sânge ca al tău le pare a fi incestuoasă, îi poţi mulţumi astfel celui ce te-aşteaptă acasă cu munţi de clătite arse, menite să şteargă cumva zbuciumul unei zile ce ţi-a dat, încă o dată, viaţa peste cap. Şi asta fără a stârni priviri acuzatoare ori valuri de cuvinte ce te trimit la eşafod.

Eşti liber când ştii că poţi să umbli hai-hui pe străzile pustii, la ceasurile târzii din noapte, când ţie lumea ţi-e mai dragă ca oricând, fără ca nimeni să îţi poarte grija exacerbată ce te sufocă şi te transformă în fata prea puţin bărbată pentru jungla de-afară. Şi mai ales când străzile te recunosc, după o îndelungă absenţă, nemotivată suficient ori măcar, în preapuţinul de care ai fost în stare, just.

Eşti liber când zâmbeşti cerului şi străinilor de pe stradă, fără a le cere nimic în schimb, nici cerului, căci el ţi se oferă oricum necondiţionat, precum o puştoaică aflată la prima iubire, nici străinilor de pe stradă, căci poate, în lumea lor, aceleaşi gesturi, familiare ţie, se încarcă de semnificaţii diferite, de care tu nu ai habar; şi-n graba de-afară, nu-i vreme de pierdut spre a le confrunta.

Eşti liber când poţi pune degetul oriunde pe hartă, lăsând hazardul să te poarte dintr-un colţ în altul al pământului, fără ca nimeni să te poată ţine locului. A naibii senzaţie să îţi dezlegi şireturile, înnodate până nu demult de copiii ce ţi-au trecut prin spaţiul de joacă, puşi pe cea mai neinspirată şotie din câte au fost inventate! Acum poţi păşi, acum nu te mai împiedici, acum distanţele nu mai există. Căci acum departe e mereu aproape.

Eşti liber când stomacul ţi se linişteşte ca după cea mai furioasă furtună din câte i-a fost să cunoască. Goana nebună a fluturilor captivi se sfârşeşte pe nepusă masă. Te aştepţi să se trezească la primul semn, eşti pregătit să le înfrunţi cu stoicism atacurile vijelioase, provocate de mp3 player-ul pe care-l porţi la gât de-atâţia ani, purtător de amintiri şi încărcat de propria-ţi viaţă aşa cum nici tu însuţi nu eşti. Acum, însă, sunt note pentru surdomuţi. Pentru fluturi surdo-muţi, de-al căror necaz te bucuri teribil. S-or zbate înăuntrul tău, a frig, a tăcere, a disperare, dar ţie ţi-e totuna.

Eşti liber când te loveşte necazul cel mai necaz şi totuşi ai puterea să zâmbeşti şi să te strâmbi ingenios la el, explicându-i că nu te-a prins în cel mai bun moment, dacă ce şi-a dorit a fost să te aşeze în fund, spre a-ţi plânge de milă.

Eşti liber când îi eliberezi, la rândul tău, pe cei din jur, redându-le aripile pe care le-ai păstrat ca pe nişte moaşte, într-o cutie de pantofi prăfuită în care aruncaseşi chei ale unor suflete dragi ţie, mirosul de hrean şi lumina portocalie, prosopul adolescenţei tale, cu toate visele de-atunci, şi-un şase aprilie ce va fi sărbătorit în fiece an, ca ziua pierderii şi-a recăpătării.

Eşti liber când tu eşti propriul tău stâlp.