Trei scântei

Nu înţeleg de ce tocmai sâmbăta asta trebuie să aducă prima ninsoare. Ştiu că se bucură precum un copil că pe 23 noiembrie împlineşte 23 de ani şi că, oricâte nemulţumiri ar avea şi oricât de singură s-ar simţi, vrea să transforme ziua în cea mai frumoasă sărbătoare, dar mie nu-mi convine că doamne-doamne şi-a ales tocmai sâmbăta asta pentru primii fulgi de zăpadă. Probabil că nu mi-am dorit suficient de mult soarele pe cer, iar el nu a ştiut că trebuie să se conformeze unor dorinţe despre care nici măcar eu nu eram foarte sigură. Dar eu îmi doream să fugăresc copilul prin parc. Vroiam să-i pun casca pe cap, ochelarii cu fluturaşi multicolori, să o imobilizez cu centura şi să "vruum! vruum!" pe aleile aglomerate... să-i iasă inima din piept, să râdă cu gura până la urechi, iar eu să obosesc... ea să mai ceară, iar eu să nu mai pot...

Dar doamne-doamne avea alte planuri pentru noi astăzi. Pare-se că pregătise frig şi fulgi de zăpadă, deşi nimeni nu este pregătit pentru noile condiţii. Suntem luaţi prin surprindere. Doar aceia cărora le plac lucrurile imprevizibile au puterea de a scoate nasul de sub fular, spre a fi nins, pentru ca apoi să ridice mâinile spre cer în semn de mulţumire. Eu aş fi preferat altceva, totuşi.

Cu toate astea, nu puteam să-i fac copilei o primă vizită la domiciliu fără să-i dovedesc cumva recunoştinţa ce i-o port pentru bunăvoinţa de a mă primi în spaţiul pe care îl guvernează cu o uşurinţă pentru care mulţi ar invidia-o. Mă gândesc că nu este deloc uşor să fii aşezat într-un loc, iar oameni de toate felurile, cu care poate nici nu ai chef să socializezi în vreun fel, să se aşeze în faţa ta, să se minuneze, să chicotească prosteşte, să te mângâie pe creştet şi să te ciupească de obraji. Ţie nu-ţi place ca intimitatea ta să fie invadată nici de cei apropiaţi, darămite de tot felul de necunoscuţi despre al căror trecut nu ai habar. În plus, se găsesc întotdeauna să te deranjeze în momentele de maximă intensitate, în care o tipă mulatră, cu un corp pe care tata îl priveşte cu o admiraţie ce mă supără pe mine, darămite pe mama, care nu face decât să-i arunce o privire cu subînţeles, el plecându-şi ruşinat ochii în pământ, spune lucruri inexplicabile... "If I were a boy"... Până şi eu îmi dau seama că nu e nimic interesant în a fi băieţel... Ei nu ar avea nici într-un miliion de ani sensibiitatea pe care o dovedesc eu, de exemplu, faţă de artă. Pentru că, înainte de artă, sunt aspecte mult mai importante, de bun simţ ar spune ei, precum plăcerile personale de orice fel.

Convinsă fiind că îţi poţi totuşi întipări imaginea în mintea unui om care nu dă doi bani pe tine şi care ar prefera să stai cuminte, departe de lumea lui, mi-am zis să nu mă dau în lături de la nimic care m-ar putea ajuta să-mi facilitez un viitor acces în viaţa copilului. Pentru că, în ciuda piedicilor pe care oricine ar vrea să le interpună în drumul meu, sunt hotărâtă să "vruum! vruum!" cu Alexandra.

Cu emoţia tipică celor mici, pe care eu am trăit-o ultima dată cu mulţi ani în urmă, când încă puteam fi cumpărată cu acadele, şi cu o atitudine timidă, datorată în parte şi faptului că o atenţie la care gazda nu se aşteaptă nu îţi garantează întotdeauna succesul, mi-am făcut intrarea în universul Alexandrei, din care, în mai puţin de zece minute, aveam să-mi doresc să nu mai plec. Este lumea pe care cu toţii ne-o dorim. Unii visează la ea în tăcere, fără a avea puterea de a-şi recunoaşte dorinţele păcătoase, alţii îşi refuză experienţa viselor ce par, cel puţin la prima vedere, imposibile, crezând că astfel de porniri sunt specifice doar acelora ce nu conştientizează realitatea. Mai sunt însă şi aceia care, trecând de prejudecăţile majorităţii, au curajul de a se metamorfoza, ori de câte ori simt nevoia, de a coborî, cum spun mulţi, la mintea copiilor.

Spre surpinderea multora dintre cei sceptici, am fost întâmpinată cu zâmbetul ştrengar, lipsit de formalitatea pe care o impune distanţa dintre doi străini, şi cu privirea senină a celui obişnuit să fie tratat precum cel mai ciudat exponat de muzeu. Nu mi-a luat mult până să resimt comfortul pe care, cu toată sinceritatea, nu îl anticipasem şi care, de cele mai multe ori, perceput exact în măsura în care îţi şi este oferit, se confundă cu o siguranţă pe care mulţi ar eticheta-o drept infatuată.

Ca să nu mai vorbim de entuziasmul deloc exagerat, şi cu atât mai puţin disimulat, dovedit în clipa în care i-am oferit "atenţia" în care mi-am pus toate speranţele. Momentul în care degetele au început să i se plimbe haotic pe tastatura unui "Macbook" miniatural, pe al cărui ecran alergau de colo-colo păpuşi Barbie, în ritmurile zgomotoase create prin atingerile je sais furioase, a fost cel care m-a convins că inspiraţia mea nu dăduse greş. Iar gărgăriţa a fost, fără doar şi poate, personajul principal al întregului episod, captivând-o ireversibil.

Acum sunt trei. Fiecare cu gărgăriţa lui... Pentru că nimic nu este mai frumos decât viaţa în doi ca viaţa în trei...

Protest

I only want you to see my favorite part of me and not my ugly side...

S-ar putea să fiu acuzată de afirmaţii mincinoase de persoane cărora le-am făcut viaţa un adevărat coşmar încă de pe vremea când nu eram o împătimită a greşelilor gramaticale aşa cum sunt acum. Dar my ugly side iese la suprafaţă, fără ca eu să am puterea să o controlez, doar când auzul meu are de suferit ori când privirea se loveşte de cuvinte pe care nu le recunoaşte. Doar atunci. În rest, în timpul meu liber, sunt un om cât se poate de tolerant şi paşnic.

Cuvântul este fundamental. Fără de cuvânt nu ar exista comunicare între oameni, întrucât prea puţini dintre noi suntem dispuşi să ne acordăm suficientă atenţie încât să ne putem „descifra” în deplină tăcere; fără de cuvânt nu ar exista sloganuri publicitare care ne fac să îmbrăţişăm cele mai aiuristice invenţii pe care oamenii le-ar fi putut inventa; fără de cuvânt nu ar exista concursuri care să ne ducă în Rusia. La fel cum, Hero, ori JoBangles, cum preferi, fără de cuvânt nu ar fi existat şi fereastra în care, ajungând "pe scenă", ţi s-a şoptit „hai să vorbim”...

Cuvântul este fundamental. Părerea mea... Iar eu nu concep greşeala gramaticală. Nu sunt absurdă, pe de altă parte, şi sunt conştientă de adevărul pe care îl poartă unul dintre clişeele cu care ne lovim în fiecare zi: oricine poate greşi. Perfect adevărat. Însă, atunci când greşeala se repetă, atunci când greşeala se transformă într-o stare de fapt care denotă o proastă stăpânire a limbii, ei bine atunci... mă revolt.

Urăsc limba română fără diacritice pentru că urăsc lucrurile incomplete. E ca şi cum, la naiba, ai primi o tastatură căreia îi lipsesc butoanele. În fond, dacă tu ştii unde se află fiecare, la ce îţi trebuie? Eşti inteligent şi cunoşti configuraţia unei tastaturi pe de rost, aşa încât fă bine de găseşte o cale să te descurci şi în lipsa lor. Tot astfel, poţi renunţa, nu-i aşa, la pretenţia inexplicabilă, de om infatuat, de a citi o limbă română încărcată de un surplus de virgule care oricum nu dau sensul cuvintelor. De ca şi cum fără ele nu ai putea pricepe ceea ce, binevoitori, semenii tăi încearcă să-ţi transmită.

Bănuiesc o lene crasă a tuturor acelora ce refuză să mă întâmpine cu un „vĂ mulŢumim!”, pentru că altfel nu-mi pot explica de ce, români fiind, unde mai pui că şi unii cu pretenţii duse la extrem, preferăm o limbă maltratată. Norocul nostru este că nu ne-am născut pe alte meleaguri. Japonia, de exemplu. Acesta este un exerciţiu de imaginaţie cu consecinţe tendenţioase, pe alocuri dureroase. Pentru unii dintre noi, cel puţin. Cu siguranţă foarte mulţi ar fi rămas analfabeţi, blestemându-şi zilele şi întrebându-se de ce, în locul caracterelor Kanji, nu s-au născut printre aceia „binecuvântaţi” cu privilegiul de a scrie „ţ” de la Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei.

Urăsc limba română fără diacritice. Şi folosesc Alt + F4 după prima privire aruncată pe Arigo.ro. Si nu-mi pare rau!

Omul care aduce ploaia

Pentru unii există deja celebrul search on google. De multă vreme nu mai există mistere pe care o astfel de căutare să nu le rezolve, într-un fel sau altul. Informaţia este la îndemâna tuturor celor care o caută. A celor fericiţi, cu siguranţă. Mulţi ar zâmbi ironic, convinşi de faptul că precizarea nu-şi avea rostul.

Alţii îşi găsesc răspunsurile în enciclopedii ambulante, care îţi stârnesc curiozitatea şi despre care nu ştii dacă sunt oameni ca noi toţi, pentru că par să posede inteligenţa şi resursele pe care numai nişte ciudaţi şi le pot însuşi.

Există însă şi acei oameni care preferă să nu se obosească excesiv, având o putere de selecţie care pe mulţi ar surprinde, hotărând cu o uşurinţă aproape amuzantă ce informaţie merită să rămână şi care poate intra pe-o ureche, pentru a ieşi pe cealaltă. Iar asta nu se datorează, cum ar crede unii, unei lipse cronice de interes, ci mai degrabă convingerii potrivit căreia sunt mult mai câştigaţi aceia care se mulţumesc cu noţiunile ce le sunt necesare şi care alungă din preajma lor orice urmă de redundanţă. Şi poate că aceştia sunt, în egală măsură, şi cei mai odihniţi indivizi, pentru că neuronii lor au loc suficient să respire, să se desfăşoare în voie, sa joace şah every once in a while sau să încaseze câte treizeci de aşi pe parcursul aceleiaşi partide de tenis.

Eu, ca omul care nu are habar de sine şi de ce ar fi mai bine pentru el, am trecut prin toate fazele posibile. Ba chiar, acolo unde cei din jur mi s-au părut părăsiţi de inspiraţie, am inventat. Pentru că atunci când nu ai nimic, inventezi. Ordinea a fost, fără doar şi poate, supusă întâmplării. Şi totuşi, de ca şi cum cineva ar fi complotat împotriva mea, întâmplarea a făcut ca spre sfârşitul incursiunii mele să fiu de-a dreptul sleită de puteri.

Then with the morning comes
The sun that finds them all so divides the night and they die…

Da, acei neuroni spre a căror mulţumire şi integritate spirituală m-am zbătut din primele zile ale vieţii mele, ferindu-i de turbulenţele unui mediu nociv care să inhibe activitatea, au decis că altruismul şi iubirea faţă de aproape este mai presus de orice altceva, făcând loc, celor asemenea lor, cu mult mai multă personalitate şi poftă de viaţă. Lăsându-mă pe mine într-un semi-obscur cu care nu mă obişnuiesc.

De aceea am avut nevoie de el. Pentru că am înţeles că nu pot cuprinde întreaga lume cu gândul, iar de cucerit nici că se mai putea pune problema. De aceea mi-am călcat orgoliul în picioare, recunoscând că, într-adevăr, nu pot face parte din acea categorie de ciudaţi, atoateştiutori. Oricât m-ar fi durut adevărul unor asemenea cuvinte.

De accea, sunt recunoscătoare că mi-a ieşit el în cale. Iar dacă, dintr-un ghinion ce mi-ar fi fost tipic, nu l-aş fi întâlnit, probabil că l-aş fi inventat. Pentru că atunci când conexiunile tale există, dar lipsesc cu desăvârşire, e cazul ca cineva să le ţină o lecţie despre loialitate faţă de stăpânul pe care îl slujesc şi despre bunul-simţ fără de care lumea s-ar cufunda într-un haos ce nu ar face bine nimănui.

Poate că surse savante mi-ar fi oferit explicaţii pe măsură despre noţiuni ce au fost menite să-mi fie străine (şi s-ar putea să-mi şi rămână astfel) decât omul care aducea ploaia atunci când „natura” refuza să-şi joace rolul. Poate că amuzamentul provocat de exprimări agramate şi de multe ori incoerente, cel puţin pentru cei ce nu se pot numi conoisseurs, era cel ce mă înverşuna în a-i cere ajutorul de fiecare dată. Era o vreme când auzeam definiţii mai mult decât stângace despre routere aproape zilnic, stârnind compasiunea celui ce spera că, până la urmă, eforturile-i de pedagog îi vor fi răsplătite. Va trăi asemenea oamenilor fericiţi... Nu va afla niciodată...

Day-dreaming

Când te afli la 2216 metri altitudine, multe lucruri neobişnuite se pot întâmpla. Cu cât eşti mai aproape de doamne-doamne, cu atât eşti mai conştient de propria persoană. Atunci când în faţa ta se desfăşoară o lume întreagă, pe care însă nu o poţi vedea decât dacă te laşi purtat de puterea imaginaţiei, găseşti timpul de care ai nevoie pentru a te întoarce puţin asupra ta. Eşti obişnuit să invoci lipsa de timp şi energie pentru neglijenţa cu care te tratezi de când te-ai lăsat în voia cotidianului, iar acum nu ştii să te reculegi. Nu ştii să profiţi de clipele astea, dar ştii că dacă nu o vei face, ai să regreţi mai târziu.

Eşti aproape de doamne-doamne, iar el ştie cel mai bine ce se ascunde înăuntrul tău. S-ar putea să-l subestimezi, poate şi din teama de a-ţi recunoaşte propriile greşeli şi vulnerabilităţi, dar el este cel care te face să tresari acum, când, din mulţimea de oameni foindu-se de colo-colo, reuşeşti să distingi, de la o distanţă considerabilă, silueta acelui Nikon care te-ar fi transformat în fotograful faimos la care visai când erai ceva mai mică. Fără să deţii vreun control asupra gândurilor ce se îngrămădesc în mintea ta, îţi aminteşti cum o ameninţai pe mama că vei pleca în lume de îndată ce vei avea pregătirea necesară pentru o astfel de hotărâre. Aveai să iei cu tine singurul lucru de care ai fi avut nevoie: aparatul de fotografiat. El te-ar fi ajutat să cunoşti lumea şi să imortalizezi tot ceea ce avea să se deschidă sub privirile tale. El te-ar fi ajutat să te întorci într-o bună zi acasă, încărcată de experienţa unei aventuri pe care o trăieşti o singură dată. Şi astfel, i-ai fi arătat şi ei lumea, prin ochii tăi. Mama zâmbea când tu visai cu ochii deschişi...

Acum e rândul tău să zâmbeşti. Doar că pe chipul tău nu există decât resemnare. Te gândeşti că este mult prea târziu şi că astăzi nu ai mai avea curajul să pleci în căutarea unghiului perfect, a luminii inoportune a dimineţilor de primăvară ori a culorilor care îmbracă în cel mai spectaculos mod posibil peisajul toamnei tale preferate.

El priveşte spre cer. Urmăreşte cum se formează norii şi memorează fiecare secundă. Eşti invidios, pentru că retina ta nu este suficient de încăpătoare pentru ca toate imaginile să rămână întipărite pe veci, astfel ca, atunci când ţi se va face dor, să le poţi derula, imaginându-ţi că, fără a mai fi nevoie să te dai de trei peste cap ca să devii un super-erou, te vei putea teleporta în locul ăsta. Deschide bine ochii şi savurează momentul atât cât poţi, pentru că mai târziu, nu vei avea parte decât de frânturi. Tu nu eşti un Nikon şi nu nici vei fi vreodată...

Hide and seek

Eşti mic. Toată lumea ştie lucrul ăsta, iar tu, poate mai bine ca oricine altcineva. Nu este nevoie să plângi ca să atragi atenţia, pentru că oricum toate privirile sunt aţintite asupra ta. Nu este nevoie să te schimonoseşti în fel şi chip, pentru că oricum ei ştiu ce ţi se întâmplă încă dinainte de a ţi se întâmpla. Nu este nevoie să oftezi, deşi la vârsta asta nu cred să te fi deprins deja cu reacţii insinuante şi impulsive, tipice oamenilor mari. Tu trebuie doar să exişti, bucurându-te de mărinimia nedisimulată şi, poate mai important decât atât, necondiţionată, a celor din jur, mereu prin preajmă, gata să-ţi asigure confortul pe care îl meriţi pe deplin. Şi trebuie să te alinţi. Nu-ţi face griji, nu vei deveni un răsfăţat, şi nimeni nu te va judeca. La urma urmei, tu nu ceri nimic. Şi fie vorba între noi, nici nu ştiam că există în vocabularul tău acest cuvânt.

Ţi-am zis doar. Eşti mic. Vor trece destui ani până în clipa când vei reuşi să-ţi iei viaţa în propriile mâini.Şi probabil că atunci îţi vei dori să dai timpul înapoi, pentru că, vei vedea, nu este deloc uşor să te împiedici şi nimeni să nu se repezească să te ridicie. De aceea, trebuie să ai grijă de sistemul tău imunitar, să fii precaut şi să înţelegi că paza bună trece primejdia rea. Clişeistic vorbind, evident.

Eşti atât de mic, încât oricine îţi poate face rău. Dacă mă întrebi pe mine, nu înţeleg de ce ar vrea cineva să-ţi pună existenţa complet inofensivă în primejdie. Doar că cei ca tine sunt mulţi. Sunteţi atât de mulţi, că, de-aţi hotărî vreodată să vă răzvrătiţi, aceia împotriva cărora v-aţi asmuţi nu ar avea nicio şansă. Puterea voastră stă în unitate, cum de altfel se întâmplă cu orice altă formă de viaţă, indiferent de consistenţa materială pe care o capătă. Sunteţi mici cu toţii, dacă sunteţi luaţi separat, dar împreună deveniţi un conglomerat uniform de care s-ar înspăimânta orice viteaz. Imaginea indestructibilă este, fără doar şi poate, un avantaj.

Şi cu toate astea, se găsesc aşa pretinşi „eroi” care să îndrăzneadcă să vă pericliteze echilibrul afişat cu atâta nonşalanţă, luând-o ca pe o acţiune de onoare pe care, dacă nu ar întreprinde-o ei, cu siguranţă ar face-o alţii. Nu vor să facă rău, nu vor să se afirme, nu au visat niciodată la lumina reflectoarelor, dar vor să demonstreze ceva. Vor să arate ca nimic nu este infailibil.

Una sau mai multe probleme afectează securitatea calculatorului dumneavoastră. Iar tu eşti mic. Tu eşti un bit. Eşti vulnerabil şi singur nu poţi face nimic împotriva lor. Ai nevoie de ajutor calificat.

„Bună ziua, numele meu este Bit şi sunt infestat”... Click!