lundi 10 août 2009

Sharon Stone de Techirghiol

Când a venit cu propunerea să mergem câteva zile la Techirghiol, despre care tot auzisem şi care mi-a tot fost recomandat de-a lungul timpului, fiindu-mi descris ca un loc miraculos menit să-mi rezolve orice problemă, indiferent de natura ei, mama zâmbea într-un fel anume pe care abia acum îl înţeleg. Habar n-aveam pe atunci ce ascunde chipul acela entuziasmat şi îngrijorat deopotrivă.

Nu am stat prea mult pe gânduri, întrucât nu mă aflu într-un moment în care să-mi permit să refuz propuneri de a părăsi cei patru pereţi ai camerei mele. Ba dimpotrivă. Ca atare, nu am ezitat să răspund afirmativ, hotărâtă să le însoţesc, pe ea şi pe mătuşa mea, într-un loc pe care toată lumea mi l-a lăudat şi în care tocmai de aceea nu cred foarte tare. Sunt sceptică de fel, cu atât mai mult când vine vorba despre proprietăţile curative ale nu ştiu căror izvoare, plante, nămoluri şi aşa mai departe.

Mi-am păstrat entuziasmul până în clipa în care am ajuns la pomul lăudat, deşi fusesem nevoită, cu puţin timp înainte de asta, să înfrunt şi să depăşesc un detaliu ce mi s-a părut în primă instanţă înspăimântător. Mi-a fost dezvăluit faptul că aveam să văd o mulţime de „fetiţe” goale, care mai de care mai apetisante. Nu-i nimic, mi-am zis, în definitiv mereu am susţinut sus şi tare că trupul unei femei are ceva din armonia, emoţia şi candoarea perfecţiunii şi că este cu mult mai plăcut, vizual vorbind, decât orice altceva. M-am înşelat. Amarnic, chiar.

Acum regret şi sufăr, în egală măsură. Mă aflu în perioada post traumă, dacă o pot numi aşa, şi îmi doresc foarte tare să mă recuperez. Sunt momente în care cred că niciodată nu voi mai fi la fel, că orizonturile mele s-au lărgit considerabil, şi că, de nu ar fi fost experienţa de patru zile ce oricum mi-au dat impresia unei eternităţi, aş fi trăit în continuare într-o linişte falsă.

O fi fost şi pudoarea mea de vină, cu toate că ea se manifestă doar atunci când este adusă în discuţie propria-mi goliciune. Niciodată nu mi s-a întâmplat să roşesc la vederea unui trup gol aparţinând unui străin. Şi totuşi, mi-a fost imposibil să rămân neatinsă de privelişte. Oriunde mi-aş fi întors privirea, peisajul era acelaşi. Dezolant, pe alocuri, chiar înspăimântător, dacă aş fi fost un ţânc de câţiva anişori. Trupuri dezgolite, întinse sub soarele ce părea să fie în asentimentul meu, contorsionate în fel şi fel de poziţii demne de toată lauda, ori eşuate lasciv, unele lângă celelalte, dovedind cea mai sinceră şi ingenuă nepăsare de care ar fi cineva în stare. Unele mai leneşe decât celelalte, altele în imposibilitatea de a se mişca de colo, colo, din cauza unui surplus de greutate ce le ţinea, pentru câteva ore, la sol.

Am descoperit, de altfel, că ceea ce eu credeam că face parte dintr-un tipar general valabil, „cosmetizat” pe de o parte după voia lui doamne-doamne, pe de altă parte după posibilităţile fiecăreia dintre noi, este departe de aşa ceva. Trupul pe care îl vedeam până nu demult ca fiind întruchiparea perfecţiunii s-a transformat, dintr-odată, în expresia dezgustătoare a multitudinii de forme pe care nu aş fi fost în stare să mi le imaginez.

Nu aş putea reproduce, dintr-un bun simţ pe care am reuşit să mi-l păstrez, cuvintele pe care le-am atribuit, şoptind, tuturor doamnelor ce îmi arătau, într-un fel sau altul, viitorul. Dar imaginile acelor zile mi-au rămas bine întipărite pe retină şi estimez că mă vor bântui multă vreme de acum încolo.

Doar Sharon Stone, pe coperta revistei franceze Paris Match, mai poate recompune speranţele mele cu privire la un viitor mai luminos. Îmi păstrez picioarele pe pământ, conştientizând aportul „trucurilor” la care fotografii apelează în cazul unor femei ce vor să arate impecabil, în uşoară discrepanţă cu realitatea, dar totuşi... Are 51 de ani şi arată încă senzaţional, cum probabil şi doamnele de Techirghiol au visat, cu decenii în urmă, pe vremea când kilogramul în plus era motiv de îngrijorare, şi nu de sărbătoare.

4 commentaires:

nekunoscut a dit…

Sharon Stone numai poate...

idunna a dit…

scriitoare trebuia sa te faci

idunna a dit…

adica eu sunt ala cu orator dar nu pot scrie comm cu nume si adresa asa ca trebuia sa te comtez si eu

day-dreamer a dit…

Îmi rezerv dreptul de a ridica din sprânceană... se poate?