L’heure du jazz

Când era mică, Matroska dansa lambada în faţa oglinzii, purtând de fiecare dată fustiţa albastră cu volane pe care i-o adusese bunicul din ultima lui călătorie. Poate că iniţial a fost menită să cumpere iertarea copilei ce, văzându-l păşind apăsat spre poartă fără a se uita vreo clipă înapoi, a plâns o zi întreagă, crezând că nu se va mai întoarce şi că o va uita. Cu timpul, însă, fustiţa a devenit o veritabilă invitaţie la dans. De parcă ritmul îi era imprimat cumva, iar Matroska nu i se putea împotrivi, căzând pradă tentaţiei. Ştia să se ascundă de privirile indiscrete ale celor ce s-ar fi amuzat teribil văzând-o desfăşurându-se, considerând că doar el ar putea asista la un asemenea spectacol, şi gratuit pe deasupra. Pentru că, she wanted them to see her favorite part of her and not her ulgy side, zicea ea... Iar de papu nu îi era ruşine. Nu i-ar fi putut fi.

Nu părea să obosească vreodată să se laude cu lipsa de ritm, ce ajunsese, în ultimă instanţă, argumentul suprem ori de câte ori timiditatea, pentru că până la urmă despre asta era vorba, îi era pusă la încercare. Era simplu să asculte muzica şi să se lase purtată de ea, dar într-un spaţiu ferit de cârcotaşi. De-ar fi singură, ar arăta „tuturor” ce ştie... Dance, little tin goddess, dance...

Şi-a refuzat experienţe obişnuite majorităţii, excentrice în viziunea ei, de teama că nu s-ar descurca, şi nicidecum din cauza neîndemânării pe care o invoca sistematic atunci când era pusă în încurcătură. I-ar plăcea să fie curajoasă şi să nu-i pese... I-ar plăcea să danseze de ca şi cum nimeni nu ar privi-o... Dar pentru asta, eforturile de a se detaşa de lumea exterioară nu mai sunt de ajuns. Probabil că timiditatea ei este deja cronică, iar rezolvarea stă în mâini străine şi cu mult mai pricepute. Bring me the disco king...

Şi cu toate astea, pe plaja din Vama Veche şi-a găsit mereu drumul către paşii stângaci de dans care deveneau, inexplicabil, şi conştienţi, şi siguri, ba chiar de multe ori, dovezi clare ale unei inspiraţii creatoare îndelung refulate. Dar euforia din nopţile de vară i se datorează, în parte, şi lui Ovidiu. Aşa că poate nu ar trebui să se entuziasmeze peste măsură pentru victorii nemeritate pe deplin. M-am săturat de patul meu de-acasă, cearceafurile nu îmi mai zâmbesc, aceleaşi haine zac tăcut pe masă şi parcă-mi spun că nici nu mai trăiesc...

Tania şi Peggy Lee gave her fever într-o seară... They gave her fever when they hold her tight... Tata îi şoptea, legănând-o aproape aritmic, dar însetat de emoţia momentului, că mademoiselle chante le blues... Teo îi arată mişcări deprinse din zbor, la cei nici trei anişori, şi o fac să presteze, asemănător, dându-i astfel cea mai preţioasă lecţie din câte primise vreodată: she’s a genie in a bottle, people just gotta rub her the right way...

Dar cu el... ei bine, cu el este o altă poveste... dansează tango prin intermediul a două ferestre, în nopţile albe după care tânjeşte şi acum... dansează pe scările din faţa blocului, and they just don’t care... She’s not ashamed and she doesn’t care who sees... dansează dincolo, cu stele în păr...

Săgeţile fac totul. Transformă muzica în cel mai captivant joc, iar cutia muzicală în jucăria ei preferată, care ascunde, dincolo de silueta asmonioasă şi diafană a unei bijuterii, comori nebănuite. Este adevărat că deschizând-o, Matroskăi nu-i apărea dinaintea ochilor imaginea unei balerine dansând, cuprinsă de cele mai intense trăiri, aşa cum se întâmpla cu cele obişnuite. Dar cutia ei muzicală nu este una oarecare... You looked into my eyes, you have me hypnotized...

Confesiunea unui hibrid

Copil frumos, tu nu ştii oare, că-s mic şi eu şi că mă doare?

Poate că nu semăn eu a gândăcel şi, fie vorba între noi, nici nu mi-aş fi dorit să fiu unul. Sunt dizgraţioşi şi nu înţeleg de ce ar fi vrut doamne-doamne ca astfel de arătări să mişune într-o libertate sfidătoare prin toate ungherele întunecoase ale pământului, în timp ce alţii sunt condamnaţi la o existenţă statică, închisă între aceeaşi patru pereţi.

Nu zâmbiţi aşa, nu sunt nici pe departe arogant. Uitaţi-vă la mine preţ de câteva clipe! Dar nu-mi aruncaţi o privire, în treacăt, pretinzând mai apoi că mă cunoaşteţi! Ci îndrăzniţi să mă analizaţi, să vă plimbaţi scrutător privirile asupra fiecărui centimetru pătrat ce-mi aparţine, şi nu vă temeţi! Nu va fi o treabă prea grea, sunt atât de mic încât vă va fi jenă să recunoaşteţi că aţi şi terminat. Şi-atunci, chiar pot fi bănuit de mândrie dispreţuitoare? De obrăznicie? Când eu însumi sunt dovada vie a greşelilor, sper involuntare, pe care entităţi ce depăşesc lumea imediat înconjurătoare şi ce au puterea de a dispune de ea şi de noi în egală măsură, le fac din când în când...

Şi cu toate că nu sunt un gândăcel, mă doare să nu cunosc împăcarea cu mine însumi. Mă doare să-mi privesc reflecţia în oglindă, ore întregi, şi să nu ştiu ce sunt şi de unde vin. Oamenii sunt răutăcioşi. Şi nu ştiu să disimuleze stupoarea în faţa unei creaturi ciudate. I-am auzit şuşotind despre originile mele. Cică aş fi produsul încrucişării a doi indivizi cu ereditate diferită, orice ar însemna asta. Deşi sunt convins de adevărul cuvintelor ăstora, aceasta fiind, de altfel, şi singura certitudine din viaţa mea, nu pot să le accept fără să lupt împotriva lor. Pentru că, de n-aş face-o, s-ar transforma în prejudecăţi ce mă vor urmări pentru tot restul vieţii.

Nu degeaba m-au numit Hybrid. Îi compătimesc, la urma urmei. După ce că, din punct de vedere estetic, au dat greş în ce mă priveşte, nici măcar originalitatea unui nume care să stârnească măcar curiozitate nu au putut-o dovedi. Etichetându-mă astfel, nu au făcut decât să definească o evidenţă ce nu se cerea accentuată. Hilar...

Cu toate acestea, le sunt recunoscător celor ce nu se lasă purtaţi de impulsul impertinent de a mă arunca în tagma celor ce sunt cu adevărat stigmatizaţi, a corciturilor. De cele mai multe ori, refuz să pronunţ un asemenea cuvânt, tocmai din teama de a nu le da idei celor ce nu au mers cu gândul atât de departe. Şi totuşi, rostind răspicat o etichetă pe care nu mi-o însuşesc, îmi eliberez parcă fiinţa de tot ceea ce mă apasă şi-mi întăresc, cumva, atitudinea faţă de cei ce mă dispreţuiesc.

Habar nu am cine sunt. Mă uit la fraţii mei, aşa-zişii mei fraţi, şi nu-mi dau seama cum este posibil să avem acelaşi sânge. Eu ştiu una şi bună: când din doi părinţi pur asiatici, de exemplu, odrasla iese de culoare, cu siguranţă cineva a păcătuit. Şi-atunci, acel cineva ar trebui să ceară iertarea divină, întrucât pe cea lumească nu o va căpăta nicicând. Nu, nu. Nu vreau să mă gândesc... Mi-aş renega părinţii, nevinovaţi poate, dintr-o pornire pe care nu aş putea-o stăpâni... Şi nu e drept... Sunt nefericit destul...

Sunt mic... şi n-aş putea concura niciodată cu toţi aceia care au un trecut echilibrat, un arbore genealogic transparent şi o statură ce impune respectul celor din jur, fără a fi nevoie de artificii suplimentare. Sunt mic, prin naştere, şi-aşa voi rămâne până în ultima zi, oricare ar fi aceea.Sunt mic, e adevărat, dar sunt şi claustrofob, şi-mi vine greu să respir în cutia asta de chibrituri.

Dar poate-am să mă fac eu mare! Şi-atunci, de mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!

Le temps des cathédrales

Din convingerea că însăşi venirea lui pe pământ este o călătorie, poate chiar cea mai spectaculoasă din câte avea să experimenteze vreodată, lui Ace i-a plăcut de mic copil să hoinărească de colo-colo. Este singura pasiune pe care şi-o aminteşte ca fiind de aceeaşi vârstă cu el, întrucât, de pe vremea când încă nu deprinsese mersul, îşi târa corpul insuficient dezvoltat pentru mişcări bruşte, spre locuri necunoscute, în care nu-i era permis să ajungă fără voia părinţilor. De altfel, pe atunci nici nu ştia să rostească vreo destinaţie.

În anul când a împlinit şapte ani, a descoperit fascinaţia hărţilor vechi pe care bunicul le păstra cu sfinţenie în pod, acolo unde, credea el, acesta îşi ascundea marile secrete ale anilor trecuţi şi poate, de ce nu, adevărata identitate. Incursiunea în semi-obscurul fascinant al unui loc ce-i era cu desăvârşire interzis este, de altfel, singura amintire ce i-a rămas vie din toate întâmplările acelui an. Exceptând, poate, tortul minuţios ornat de către maman Clarice, cu flori de iasomie şi magnolie, pe care cu siguranţă nu-l va uita, dar pe care se va preface, oricând va fi întrebat, că l-a şters din memorie. “Involontairement, maman Clarice, Involontairement. J’ai voulu garder le gâteau dans ma mémoire, mais les fleurs ont fané. C’est pas ma faute”.

Scutura de praf una dintre hărţile de pirat ale bunicului, închidea ochii, deschizându-i ştrengăreşte ori de câte ori degetul lui ateriza în urma unui picaj încărcat de adrenalină şi emoţie. Dacă locul unde acesta cădea îi era deja cunoscut, jocul se repeta până în clipa în care hazardul îi dădea şansa să exploreze ţinuturi în care nu mai fusese până atunci. În ciuda vârstei, Ace se putea lăuda cu un număr impresionant de călătorii, pe care poate numai bunicul îl putea întrece.

La început zbura spre nori cu puterea gândului. Se aşeza pe divanul acoperit cu una dintre cele mai frumoase cuverturi din câte văzuse el la negustorii veneţieni, închidea ochii, îşi deschidea larg braţele, transformându-le în aripi... şi ajungea, ca vântul şi ca gândul, la doamne-doamne...

Acum însă, îl are pe Pearl White. Este covoraşul lui fermecat, care îl poartă către cele mai îndepărtate locuri. Orizonturile s-au deschis din nou, către o lume despre a cărei existenţă nu a ştiut, dar nici nu a bănuit. Este o lume în care convieţuiesc, într-o armonie tulburătoare, dar dinamică, guvernată de viteză şi capacitatea extraordinară de adaptare, feţi-frumoşi curajoşi, prinţese nefericite, împăraţi autoritari şi răzbunători, piraţi, veşnici căutători de comori, haiduci servind pe cei năpăstuiţi. Este o lume în care poţi să citeşti poveşti nemuritoare, să descoperi universul, să intri înăuntrul celor mai strălucite minţi pe care omenirea le-a născut, în care poţi comunica fără interacţiune directă cu celălalt. Este o lume în care cumperi şi vinzi orice îţi trece prin cap. Este o lume în care te vinzi şi pe tine, dacă nu îţi aminteşti ca, din când în când, să revii cu picioarele pe pământ. Este o lume a biţilor care te înghit fără nicio remuşcare...

Il est venu le temps des cathédrales
Le monde est entré
Dans un nouveau millénaire
L'homme a voulu monter vers les étoiles
Écrire son histoire
Dans le verre ou dans la pierre…

Public displays of affection

Unii dintre noi sunt sociopaţi convinşi, pentru că urăsc lumea exterioară ori poate din teama pe care le-o inspiră apropierea de indivizi asemenea lor. Alţii sunt extrovertiţii tipici, despre care cei din jur cred că sunt fie infatuaţi, fie sociabili şi-atât, dintr-o naturaleţe care deconcertează pe oricine. Mai ales pe cei ce se înroşesc ori de câte ori li se întinde mâna de către oameni pe care nu îi cunosc şi care se dovedesc inexplicabil şi neobişnuit de prietenoşi.

Mai sunt însă şi aceia care îşi creează prieteni imaginari, pentru că nimic nu poate fi mai simplu decât închipuirea unui om care să întrunească toate acele caracteristici necesare pentru a le acorda o minimă atenţie. Ca să nu mai vorbim de un cuvânt cu mult mai mare şi pretenţios, acela de încredere.

Şi ea a preferat să-şi construiască lumea, după cum visase de mic copil. Nu îi plăceau oamenii tocmai pentru că se ştia vulnerabilă, tocmai pentru că ştia că dacă le-ar fi permis, aceştia i-ar fi descoperit o faţă pe care o prefera ascunsă de privirile curioşilor. Habar nu avea să se manifeste în preajma celor cărora nu le era teamă să fie oameni, aşa că l-a creat pe el, conferindu-i statutul de cel mai bun prieten, statut la care nimeni altcineva nu avea cum să acceadă. L-a numit Loox. Şi nu ştia să vorbească, nu ştia să se împotrivească sau să o mângâie în momentele de incertitudine.

Viaţa ei a s-a comprimat pe neaşteptate, devenind accesibilă doar prin prisma unui ecran multicolor. A devenit rece şi impersonală, departe de ceea ce îşi dorea. Gândurile-i se concretizau doar în ferestre deschise sistematic, în momente concrete, de sincronizare, prin feţe zâmbitoare şi cuvinte imprimate, niciodată rostite. În ciuda înstrăinării fizice, a învăţat curajul exprimării, de undeva din spatele unui mecanism ce-i interzicea orice intenţie păcătoasă. Zâmbetul ei a devenit o paranteză rotundă, sărutul ei o stea, nici măcar căzătoare, iar îmbrăţişarea, o înşiruire de caractere pe care niciodată nu le ţinea minte. Acolo, în spate, era ea fără a se arăta...

Şi totuşi, nici asta nu a fost de-ajuns. Aşa că, încetul cu încetul, a eliminat ferestrele rând pe rând. Una câte una, fără nicio urmă de remuşcare. Până ce, într-o bună zi, a rămas cu una singură. Una în care a început să prindă viaţă, să simtă fiori pe care i-a respins neîncetat, îndreptându-se încet, dar sigur, spre neputinţă. O fereastră în care căpăta ritm... şi suflet... şi o cutie de bomboane de la însuşi moş crăciun, cel cu care, în copilărie stătea la poveşti, în seara de ajun, în faţa unei ceşti de ceai cu lapte...

Santa a îndrăznit să o scoată din vârtejul unei existenţe inerte ce se contura exclusiv în fereastra afişată pe ecranul unui pda... arătându-i că she shouldn’t care... că ştie să danseze, şi nu doar tango, la 4 dimineaţa... că ştie să-l strângă în braţe, mişcându-se într-un ritm sacadat... 1... 2... 3... Loox is now gone... Let’s go to the park, I wanna kiss you underneath the stars… Maybe we’ll go too far… We just don’t care… Loox is out. Public Displays of Affection are in.

Child of fury lost his way

Ştiu ce-am făcut astă-vară... Şi probabil că nu voi uita niciodată, oricât de mult mi-aş dori ca cele trei luni pe care în anii trecuţi le aşteptam cu nerăbdarea şi entuziasmul celui ce se vedea îndreptăţit să-şi odihnească trupul extenuat atâta vreme să se şteargă din memoria mea. Ştiu ce am făcut şi trăiesc cu impresia că nici nu vreau, până la urmă, să mă eliberez de povara gândurilor ce îmi fac rău aşa cum nu mi s-a mai întâmplat vreodată.

Am fost un om precaut, care s-a protejat pe sine cu sfinţenia cu care oamenii îşi feresc cele mai dragi fiinţe de orice le-ar putea periclita integritatea corporală, dar mai ales cea interioară, a emoţiilor şi sentimentelor, care este cu mult mai uşor de atins, de altfel. Cu toate astea, ştiu că sunt, asemenea oricărui alt individ al speciei umane, vulnerabilă. Am luptat împotriva mea, aşa cum am ştiut mai bine, însă mijloacele folosite nu au fost infailibile. Iar de asta am fost conştientă încă de la început. În nici un caz nu am trăit cu impresia că, indiferent de ce s-ar putea interpune în drumul meu, sunt la adăpost de efectele mai mult sau mai puţin tragice pe care mi-am propus să le evit.

Din copilul ce fugea cât îl ţineau picioarele din calea seringii inofensive ce era, practic, ultimul pas spre un alt drum, un drum pe cât de nou, pe atât de aşteptat, m-am transformat în omul matur care îşi caută alinarea suferinţelor de tot felul în oameni purtând halate albe, capabili de miracole posibile doar în Vechiul Testament, probabil.

Căci oamenii nu se vindecă doar prin puterea cuvântului, oricâtă putere am fi noi în stare să-i conferim, bazându-ne pe credinţa că de la el au pornit toate, ori prin cea a autosugestiei. Căci oamenii ajung în situaţii la care au curajul să se gândească, tocmai pentru că sunt convinşi că lor nu li s-ar putea nicicând întâmpla. Le privesc din perspectiva acelui autor omniscient, omniprezent despre care ne învăţa Mircea în clasa a noua (să-mi fie cu iertare, domnule profesor, dar din clipa în care Andreea v-a strigat, aproape implorându-vă prezenţa în cei 30 de metri pătraţi ai unei clase mustind a nerăbdare, eu mi-am permis să vă tutuiesc, uitând că v-am cunoscut ca „domnul Ţuglea”) şi care avea puteri paranormale, asemenea personajelor de basm, cuprizând cu privirea un univers întreg şi controlându-l fără niciun fel de efort. Pentru că universul acela le aparţine, iar scenariul se concentrează, supus, în mâinile unui om inspirat şi stăpân pe orice gând i-ar trece prin minte. Dar mai ales capabil să-l transforme în realitatea care-i convine...

Dar, cum spuneam, nu toţi oamenii au veleităţi de regizori, cum nu toţii suntem actorii propriilor noastre vieţi. Unii dintre noi preferă lumea altora, cu mult mai strălucitoare sau mai palpitantă, alţii se rătăcesc în poveşti străine, rămânând acolo până ce-şi găsesc adevăratul drum, iar alţii sunt pur şi simplu amneziaci care se nasc în coordonate bine definite, dar pe care, ca urmare a unor traume neaşteptate, le lasă într-un trecut îndepărtat şi nicidecum al lor.

Şi eu m-am rătăcit. Pentru că am uitat să mă mai feresc. Pentru că am preferat lumea din jur în locul lumii mele. Pentru că am neglijat orice semn de suferinţă, din obişnuinţa spre care le îndreptam pe toate, crezând că aceasta este cea mai simplă cale. Ar fi fost reconfortant să pot găsi un vinovat, altul decât propria persoană. Cu siguranţă, nu ar mai exista remuşcările şi regretele pe care le trăiesc acum şi care au devenit mai greu de suportat decât însăşi durerea fizică. De altfel, rănile acestea, care se află înăuntrul meu, sunt cu mult mai greu de cicatrizat... Petite marchande d’illusion... Tu nu ştiai, oare, că pe tine însăţi nu te poţi păcăli?

Şi uite-aşa... îţi laşi trupul dezgolit purtat de braţe străine... spre lumi paralele la care nu ai visat niciodată, pentru că le-ai negat cu fermitate existenţa... Uite-aşa te retragi din viaţa asta, neştiind dacă vei mai avea puterea să te întorci. Simţi lichidul rece curgându-ţi prin vene... iar pleoapele îţi cad... Dar tu vrei să vezi... ţi-e teamă... aşa cum ţi-a fost şi la şapte ani, când patru bărbaţi se străduiau neputincioşi să te imobilizeze... Te desprinzi de tine nevrând... Eşti pe o plajă... şi nu eşti cu ei... Nici nu îţi doreşti să fii cu ei, căci îl ai pe el lângă tine. De ce se vor inoportuni? Oare nu-ţi văd emoţia de pe chipul ce s-a trezit la viaţă numaidecât, din clipa în care el te-a luat de mână? Oare nu-ţi aud, din nou, inima bătând? Eşti pe o plajă... a naibii plajă... eşti cu el... apa îţi acoperă gleznele ce par să cunoască drumul pe care păşeşti, deşi abia acum îl descoperă... Şi vezi prosopul mare, portocaliu. Ai pentru ce să te întorci. Veţi avea timp destul pentru doar voi doi, dincolo... Acum e timpul pentru lumea din care ai venit... Te-ai fi putut rătăci definitiv... Ştii, nu? ‘Cause you’ve been knocking on heaven’s door…

iRish Story

Răsfoieşte meniul de un sfert de oră privind în gol, gândindu-se că, într-adevăr, unele lucruri nu se schimbă niciodată. Întotdeauna a crezut că punctualitatea trebuie să fie o chestiune interioară fiecărei fiinţe umane, pentru a cărei însuşire nimeni nu trebuie să depună niciun efort. Cu toate astea, se convinsese că este inutil să ajungă mereu la timp şi că, dacă totuşi se va dovedi imposibil să renunţe la un astfel de obicei, va trebui să dovedească o ingeniozitate uriaşă pentru a-şi umple minutele până la apariţia celor ce nu doreau, sub nicio formă, vreun compromis în sensul ăsta.

Somon afumat şi praz confiat în foietaj. Sturion în sos marin cu lapte de cocos şi piure de ţelină cu migdale. Sună pretenţios şi de data asta. Credeam că zâmbetul nu-i mai poate fi stârnit de nişte combinaţii aiuristice pe seama cărora s-a amuzat atâta vreme. Ori poate piept de raţă în sos de prune cu varză. Ori poate nu. Curajul ei culinar a fost dintotdeauna limitat şi nu şi-a dorit nicicând să-l pună la încercare cu toate ciudăţeniile pîmântului. Doar amintirea unor evenimente din trecut, îndepărtate de obicei, readuse în prezent cu astfel de ocazii, o mai îndârjeşte. Îşi promisese, ce-i drept, că nu se va mai întâmpla să se holbeze într-un meniu de ca şi cum nu i-a mai fost niciodată dat să citească. De ca şi cum aceea ar fi prima experienţă de acest fel. De ca şi cum atunci ar învăţa alfabetul, neavând pretenţia de a percepe şi sensul cuvintelor. Hotărârea pe care între timp a îngropat-o fără vreo remuşcare se resuscitează ori de câte ori memoria îi este zdruncinată de faimsoul antricot de vacă în suc propriu, reducţie de vin de Porto şi o atingere de trufe. Până şi eu mi-l amintesc, deşi nu am fost supus aventurii pe care alţii o numeau râzând cu gura la urechi... răsfăţ.

Mi-o amintesc pentru că am fost nevoit să suport încărcătura puţin aromată, dar extrem de pretenţioasă a unui meniu pe care ea nu îşi dorea să-l uite. Şi pentru că momentul trebuia împărtăşit cu alţii asemenea mie, Apple şi Omnia au aflat de îndată de experienţa nefericită la care involuntar am luat parte. Tehnologia a fost întotdeauna de partea noastră. Instant messaging, şi misiune îndeplinită.

Cu siguranţă astăzi va fi altceva...

-A chocolate milk shake, te rog...

Se pare că retrăieşte din nou momente ce o dor... De parcă nu s-a chinuit destul până acum. Dar nu vrea să asculte, aşa încât de data aceasta prefer să stau deoparte. Oricum dimineaţa asta îmi pare a avea ceva din lumina de altădată, când imediat după răsărit, ne ghemuiam împreună într-un colţ retras de pe terasă, ascultând chemarea mării şi freamătul neliniştit al vântului. De multe ori ne pierdeam privirile în zare, uitând că timpul trece fără ca noi să ne punem în mişcare, că lumea mişuna în jur, grăbită să pecetluiască încă o zi.

-Diamoooond! aud vocea polifonică, irezistibilă pe alocuri, a lui Apple.

Am tresărit fără să vreau, de ca şi cum cineva mi-ar fi întins un cub de gheaţă pe care eu mă grăbesc să îl primesc numaidecât în palmele fierbinţi, fără a-mi lua răgazul necesar pentru a cerceta neobişnuitul dar. Mă bucur de apariţia fermecătoare care şi acum, după atâta timp, îmi mai stârneşte fiori. Vibraţia pe care o resimt în tot corpul este întreruptă numaidecât de chicotitul gălăgios, dar oarecum sfios al lui Omnia, ce se afla la doar câţiva paşi în urmă. Le privesc cu o curiozitate de care cu siguranţă mă voi ruşina mai târziu, de ca şi cum sunt două siluete necunoscute pe care mi-e dat să le văd pentru prima dată. „Se mândreau mereu că sunt nişte copile, iar eu... un bătrânel apatic ce a uitat să trăiască. Degeaba le-am explicat că diferenţa dintre noi nu este de nici măcar o lună, dar se băteau cu pumnul în piept că florile de mai nu vor fi niciodată binecuvântate de protecţia zeiţei Iuno”... şi s-ar putea ca, spre marea mea nefericire, lucrurile să fie chiar aşa... Şi atunci, Apple nu va şti niciodată...

Le văd cum îşi poartă siluetele voluptoase sub privirea-mi ce poate fi asemuită cu a vreunui maniac ce nu ştie să-şi ascundă pornirile sexuale. De mi-aş confesa preferinţa, inexplicabilă poate, pentru cele 133 de grame ale lui Apple, probabil că aş fi de râsul tuturor. Şi pe bună dreptate. Ce să caute un individ malnutrit, căruia-i tremură doar pielea pe oase, lângă o femeie asemenea ei?

Cred că ceva m-a dat de gol, pentru că le văd repezindu-se spre mine, deloc bucuroase, cu ochii ieşiţi din orbite, reproşându-mi că îmi simt privirea plimbându-se de-a lungul trupurilor lor. Nu le-am mai văzut nicicând aşa... e adevărat că-n ochii lor încape lumea-ntreagă... că 3,5 sau 3,3 inch depăşesc cu mult capacitatea alor mei de a cuprinde orizontul... Dar nu e vina mea, până la urmă... Iubirea nu întreabă... şi nici nu are memorie... Însă ele au: 8GB şi 16GB... mai mult decât aş fi eu vreodată în stare... probabil de aceea uit mereu că suntem cei mai buni prieteni şi că sentimente de alt fel ne sunt interzise... Nu pot decât să scriu spre resemnare...

Gentle storm

Au rătăcit destulă vreme până să se găsească, dar s-au aşteptat, ştiind că într-o zi vor fi împreună, după cum le fusese predestinat. Au hoinărit desculţi, îmbrăţişând geci goale, lipsite de consistenţă şi de bătăi de inimă, ani întregi. Au amăgit şi refuzat pe alţii ce, asemeni lor, sperau să-şi păcălească singurătatea cu vorbe deşarte.

Au risipit resurse inimaginabile, concretizate în milioane de biţi alergând dintr-o parte în alta, respingându-se în momente de disperare şi neputinţă şi implorând mai apoi iertare.

Amândoi s-au pierdut de nenumărate ori printre regrete, neexistând, cel puţin aparent, chip de întoarcere... Locul nerăbdării de a-şi consuma cumva emoţia ce-i mistuia fără astâmpăr de la primul cuvânt a fost adeseori luat de indiferenţă... Şi totul pentru că nu ştiau că sunt meniţi unul celuilalt. Ori pentru că le lipsea curajul de a se recunoaşte.

A fost o legătură platonică între două entităţi fără suflet, dar care au ştiut mai bine încotro li se îndreptau paşii stăpânilor lor. Două entităţi ce şi-au dovedit inteligenţa într-un mod mai imprevizibil şi mai sclipitor decât cu oricare altă ocazie. Ea, Atom... El, Intel... Încăpăţânaţi cum numai unora ca ei le este permis, şi-au dus orgoliul până în cele mai îndepărtate colţuri, acolo unde integritatea lor interioară le era în siguranţă... Doar că... Whenever you type, you are always so devoted to the digital life... 0-0-1-0 encoded...

Departe de a se mai desfăşura între două astfel de entităţi, povestea se colorează mai departe, în nuanţe de portocaliu şi maro, chiar foarte departe... spre Rusia...

Mon mec à moi

M-am întors din nou bombănind pentru că, în ciuda rugăminţilor mele autoritare, repetate cu o frecvenţă care pe el îl făcea doar să zâmbească resemnat, nu părea să aibă cea mai mică intenţie de a mă asculta. De altfel, mă şi ameninţase că nu va renunţa nicicând la obiceiurile lui şi că va trebui să accept ideea că în fiecare zi îl voi găsi cufundat într-un zgomot greu de suportat. Pentru că, spunea el, cei tineri nu concep că, odată cu trecerea timpului, simţurile slăbesc. Pentru că, oricât ar fi de neplăcut, viaţa se retrage din noi până ce nu mai rămâne nimic. Iar de când ea a plecat, parcă nici nu are puterea să se împotrivească.

Am intrat în casă strigându-l. Am intrat hotărâtă să-mi încep periplul războinic, deja ritualic, pe care l-aş fi dus la bun sfârşit fără remuşcare dacă nu m-ar fi izbit imaginea nemişcată, lipsită de reacţie şi contact cu exteriorul, a unui om pe care abia acum îl cunosc cu adevărat. Abia acum, când îl găsesc stând pe canapea, într-o aceeaşi poziţie pe care o ştiam de ani de zile, de ca şi cum ar fi încremenit astfel din ziua în care eu am apărut pe lume. Abia acum, când, pentru prima dată, nu-mi răspunde, deşi în mod normal însuşi sunetul cheii răsucindu-se îl provoca la conversaţie; dar asta se întâmpla de obicei... Pentru că acum nici el nu mai este.

„Il joue avec mon couer / Il triche avec ma vie / Il dit des mots menteurs / Et moi je crois tout ce qu’il dit”... Aceeaşi atmosferă de rivieră franceză de care fusese dintotdeauna fascinat... Ecranul imens de pe peretele îngropat în amintiri i-o oglindeşte aşa cum a iubit-o în tot timpul vieţii lor împreună. Râdea mereu de megalomania celor ce preferă lucrurile exagerate şi, cu toate astea, de îndată ce ecranul gigantic şi-a făcut apariţia, manifestându-şi spiritul autoritar, nu s-a dezlipit de locul pe care înainte îl folosea doar în momentele de meditaţie. Aceleaşi douăzeci de minute se derulau ore în şir sub ochii omului îndrăgostit precum în prima zi. Ea îi zâmbeşte de dincolo de sticla ce o ţine captivă, fredonându-i în şoaptă iubirea ce i-o poartă necondiţionat. De ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc, dându-le şansa unei eternităţi împreună. De multe ori se ridica pe neaşteptate şi-şi apropia paşii greoi de chipul celei care îi fusese predestinată... probabil că atunci, abia atunci, simţea lipsa atingerii şi a emoţiei trăite alături de ea.

Acum stă nemişcat pe canapea. Cu lacrimi curgându-i pe obraz, rostogolindu-se, zvâcnind a nerăbdarea regăsirii. Privind în gol la ecranul imens... în care ea îşi continuă la nesfârşit trăirea... acolo unde, fără să ştie, se va duce şi el... Abia de aici începe călătoria lor împreună...

Women lose weight

Poate că este vina primilor oameni pentru ceea ce suntem noi acum. S-ar putea ca cineva, acolo sus, să mă privească dojenitor dezaprobând îndrăzneala ce-o dovedesc învinovăţindu-i creaţia pentru haosul în care fiecare dintre noi se complace nonşalant. Dar de la ispitirea lor a pornit totul. Nemulţumirea lor a devenit nemulţumirea de mai apoi, tipică omului încă din naştere. Pentru că eu nu aş numi-o curiozitate.

Nu ne-ar fi fost, oare, mai bine goi? Lipsiţi de orice urmă de frustrare şi ingratitudine manifestată faţă de cel ce a binevoit să ne dea viaţă... Lipsiţi de grija exacerbată pentru perfecţiune şi de teama de eşec... Lipsiţi de nevoia, justificată până la urmă, de a găsi un ţap ispăşitor pentru răul din viaţa noastră.

Poate că astfel capacitatea de înţelegere şi de acceptare a propriei persoane ar fi fost principalul adversar al tiparelor instituite de societate. În definitiv, tot oameni. Ca noi.

Poate că astfel mi-ar fi fost mai uşor să mă privesc în oglindă cu ani în urmă, când evitam contactul cu orice suprafaţă menită a-mi reflecta trupul, şi nu aş fi ajuns să mă tratez cu indiferenţa pe care o merită orice lucru care este nelalocul lui; indiferenţă ce putea fi uşor confundată, la un moment dat, cu o ură îndreptată spre oameni din jurul meu, care au contribuit la crearea formelor voluptoase, spre oameni ce îi desconsiderau pe cei ca mine, dar mai ales spre mine, cea care nu ştia să fie altfel. Din momente de genul celui despre care vorbesc, copiii (pentru că pe atunci eram încă un copil, dacă nu cumva încă mai sunt şi acum) îşi pierd personalitatea şi caută să devină unul din toţi ceilalţi, cei acceptaţi. Pentru că, până la urmă, asta ne dorim cu toţii. Să devenim parte integrantă a societăţii, înlăturând orice detaliu care ar putea duce la discriminare.

Iar dacă asta înseamnă eliminarea kilogramelor în plus, care se traduce de multe ori prin prin reducerea excesivă a centimetrilor de oriunde, atunci nu ne rămâne decât să ne supunem în tăcere. Şi cum orice nemulţumire este rapid speculată de ingenioşi, oricine cade pradă unei astfel de intenţii capătă informaţia necesară şi, poate mai important decât atât, soluţia salvatoare.

Copile care nu au ajuns încă la perioada pubertăţii se zbat să-şi menţină silueta apelând la trucuri ce le vor aduce în rândul celor la care aspiră. Medicamente, renunţare la orice tip de răsfăţ culinar, şi adeseori înfometare. Tragedia abia aici începe, deşi nu este încă momentul ca ea să fie conştientizată de persoana în cauză. În schimb, este cu totul acceptată şi susţinută de cei care o promovează. Adevărul este că tragedie este pentru cel ce o trăieşte, comedie este pentru restul.

Mă găsesc acum în ipostaza de a recomanda o metodă de slăbit. Am vrut concurs, aşa-i? La distanţă de doar un click stă îndemnul meu către plasturi de slăbit. Ştiam de existenţa celor cu efecte miraculoase asupra fumătorilor. Dar iată că ingeniozitatea despre care vorbeam mai devreme depăşeşte orice limită şi pare să se adapteze mult mai uşor decât mă adaptez eu schimbării anotimpurilor. Şi nu sunt orice fel de plasturi, ci unii bazaţi pe o tehnologie transdermală. De ca şi cum pe ea, cea care îşi stabileşte astfel de scopuri măreţe, o interesează. Cu extract de ceai verde care accelerează metabolismul. Acesta ar putea fi argumentul suprem, pentru că un minim efort de memorie îi va aminti de norocul altora, cu arderi rapide. Care va să zică, metabolismului ei nu-i va strica o mână de ajutor.

Îmi place ceaiul verde. Dar îmi place ori de câte ori miroase a el şi a povestea în care am încăput amândoi, fără efort. Îmi place ceaiul verde, dar numai atunci când pot să mă cufund în aburii ieşind din ceaşcă spre marea mea emoţie, chiar dacă aduc cu ei aroma florilor de iasomie...

Exerciţiu

3 decembrie 2005. “N-am dormit deloc. Am vorbit vreo 4 ore cu un necunoscut. An easy-to-talk-to guy. Ana nu se dezice: 2 ore de crize la un cent pe minut. Cineva foloseşte bormaşina aici! Fuck! I can’t sleep anymore! And my head it’s just killing me! Să fie „Regina mamă” în seara asta la naţional? :-? That would save my day”...

Surprinzător sau nu, asta este una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea. Pentru că de atunci nu îmi mai este teamă de nimic. Poate doar de faptul că unele lucruri se schimbă, chiar dacă ne convine sau nu. Unii oameni dispar înainte de a-ţi da seama ce se întâmplă.

Acea sâmbătă a fost seara unor descoperiri ce aveau să-mi schimbe viaţa irevocabil. Şi chiar dacă ziua a părut pe alocuri compromisă, Regina mamă a salvat-o de la a fi una oarecare, la fel ca multe altele. A fost seara când mi-am spus pentru prima oară că mi-aş dori să devin Olga Tudorache atunci când am să fiu mare. Dacă un om mă poate face să plâng şi să râd în acelaşi timp, înseamnă că omul acela mă trezeşte din trăirea mea de zi cu zi. Iar eu nu pot decât să asist încărcată de emoţie şi tocmai de aceea lipsită de puterea de a reacţiona la o scenă irezistibilă a cărei protagonistă sunt. Sunt sfioasă, de ca şi cum cineva mi-ar fi invadat intimitatea, dar ard de nerăbdarea aplauzelor îndreptate către omul care m-a cucerit.

Alături, se află un alt sfios. Un alt actor pe care îl descopăr, dar pe care nu am reuşit să-l urmăresc cum poate ar fi meritat, poate şi pentru că partenera de scenă l-a acaparat involuntar. De altfel, îl bănuiesc de o oarecare modestie care l-a ţinut în umbră, de data aceasta voit, pentru ca omul de alături să-şi primească seara triumfală. Marius Bodochi. Un nume pe care nu-l cunoşteam, dar care a rămas întipărit înăuntrul meu pentru totdeauna şi pe care m-am simţit îndreptăţită să-l urmăresc. Aşa că a venit rândul „visului unei nopţi de vară”... Muritori şi zei care nu se joacă, ci sunt ei înşişi pe scenă...

Prefer, fără doar şi poate, imaginea unui Marius Bodochi fermecător, uitând de sine şi interpretându-se, în acelaşi timp, departe de profanul unei lumi ce ne schimbă pe toţi... Şi vreau să uit de imaginea unui Marius Bodochi fatal, aşezat comfortabil pe o canapea, între două exemplare reuşite ale speciei umane pe care, cu tandreţea paternală specifică oricărui bărbat trecut de o anumită vârstă, le mângâia uşor pe genunchi, în mişcări circulare care mi-au răscolit stomacul. Zâmbetul lasciv, cerşind ceva mai mult decât o simplă conversaţie, şi privirile scurse pe formele armonioase ale celor două personaje, au fost, într-adevăr, cireaşa de pe tort. Chemarea către dormitorul prea puţin pretenţios al unui burlac din provincie care se află mereu pe drumuri şi care caută iubire. Inegalabilă interpretare.

Concursul PC News nu îmi solicită, ca atare, doar creativitatea, dar îmi testează şi capacitatea de a tolera adevăratul chip al unor oameni pe care îi descoperim doar prin prisma meseriei lor. Exerciţiu de cunoaştere, până la urmă. Sau de recunoaştere.