jeudi 15 mai 2008

The two of me

În clipa când am simţit căldura primei lacrimi pe obraz, alunecând spre buze în viteză, Mi-am dat seama cât sufăr, în ciuda aparentei stări euforice cu care am fost etichetată în timp. Pentru că, e adevărat, unul dintre primele lucruri deprinse de copilul care-am fost şi îmi mai amintesc să fiu din când în când, dacă nu chiar primul... a fost să zâmbesc. Indiferent de context. Am răsplătit fiece privire, fiece gest, fiece moment, cum am ştiut mai bine , având impresia că lumea întreagă se adună în zâmbetul meu. Dar ceea ce nimeni n-a ştiut este că, dacă cei mai mulţi se nasc plângând zgomotos, spre deliciul, până la urmă, al spectatorilor, eu am venit pe lume în tăcere. Am venit fără nimic de dincolo, de acolo, de departe, de unde cu toţii venim şi, totuşi, nu mă văd nedreptăţită sau desconsiderată în vreun fel. Mai mult, în stilul firesc, deja caracteristic, de a încerca să întorc totul în favoarea mea, mai ales când pare imposibil, cred că sunt mai norocoasă ca alţii: căci încă de atunci eu mi-am putut alege calea. Mi-am însuşit şi lacrima, şi zâmbetul, le-am învăţat pe fiecare, în egală măsură, şi-am înţeles: ce şi de ce. Şi poate că e vremea ca mulţi să înţeleagă motivele pentru care i-am exasperat fără remuşcare. Acesta este secretul întârziat al plânsetelor mele. Căutam calea spre bucuria sinceră şi intensă. Căutam calea ce nu-mi fusese predestinată, dar ale cărei coordonate eu le cunoşteam încă de dinainte de a mă fi născut.

De aceea iubesc ploaia, pentru că în ea se ascund părţi din ceea ce sunt eu ca întreg. De aceea o ascult mereu, aşa, ca acum, scoţând doar din când în când ochii de sub plapumă; căci vreau să mă regăsesc şi să mă recompun. Doar că momentul deplinătăţii absolute şi conştiente poate fi traumatizant. Iar eu nu sunt pregătită să devin. Nu încă. De aceea, pe de altă parte, mi-e atât de teamă de tunete, pentru că în ele percep chemarea la „tot”; mi-e atât de teamă de fulgere, pentru că lumina mă va da de gol fără să vrea, iar eu, de dincolo, de acolo, de departe, mă voi revendica pe mine, cea de aici, dintre berzele triste, cea ce iubeşte cu toată fiinţa un canar cu trei fire de păr...

La orele târzii din noapte am puterea să mă accept aşa cum sunt, o imagine duală, pe alocuri complicată. Nu degeaba...

Care va să zică, tăcerea mi-e cel mai de preţ avut. Căci doar cu ea m-am însoţit încoace. Şi doare, căci am dăruit-o, puţin câte puţin, pentru ca cei pe care i-am iubit să mă-nţeleagă. Iar eu, pe zi ce trece, mă sfârşesc mai mult, deoarece prea multe cuvinte am primit în schimb, cuvinte ce nu spun nimic...

Şi ploaia cade neîncetat... Iar eu ascult...

2 commentaires:

Andre a dit…

suflete suflete..fugi de ploaie...nu o mai asculta..ploaia face bine rareori..

day-dreamer a dit…

Ploaia răcoreşte. Scutură de praf şi deziluzii. Şi totuşi, fug.