mardi 2 juin 2009

De mâine

Mâine, de ciudă, ar putea să picteze un soare mare pe tavan, în camera ce a încetat să se mai minuneze de povestea lor. Şi ar putea să rânjească la el, cum o făcea pe vremea când zâmbetul pe alocuri ştirb, în rest cariat, făcea din ea măscăriciul preferat al celor din jur... ar putea aşeza un soare uriaş pe tavan, chiar dacă e semn de furtună... şi ar putea împrumuta creioanele colorate din trecut, aceleaşi cu care a îmbrăcat personaje de poveste... aceleaşi cu care a scris şi povestea ce acum se sfârşeşte...

Mâine, de ciudă, ar putea să îl caute pe străzile ce iar îi par goale... ar putea să îi caute zâmbetul pierdut în aşternuturi şi îmbrăţişarea dezamăgită, să le scuture de praf şi de cuvinte, şi să le recompună, puţin câte puţin.

Mâine, de ciudă, are să reinventeze acoperişul. Are să-l ia de mână şi-are să-i zâmbească pe furiş... şi-are să se ruşineze, înroşindu-se aşa cum a uitat să o mai facă...

Atâta doar, mâine nu devine niciodată azi.

Aucun commentaire: