mercredi 4 novembre 2009

Scottish night

Urăsc ploaia mocănească de dincolo de ferestre, dar mai mult ca orice urăsc faptul că, în ciuda rugăminţilor insistente de pe tot parcursul ultimelor trei-patru ore, nimeni nu s-a sinchisit să alunge norii negri de deasupra oraşului şi să înceteze cu picăturile multe şi furioase ce lovesc pământul cu o înverşunare demnă de toată lauda. Ori invidia, după caz. În funcţie de posibilităţi, fără doar şi poate. O urăsc pentru că planurile mele pentru seara ce va să vină ar putea fi compromise, căci mă cunosc. Mereu găsesc motive pentru a nu ieşi din casă, iar o ploaie de genul celei ce se săvârşeşte chiar acum ar fi perfectă.

Mă surprinde însă nepăsarea cu care o privesc de aici, dinăuntru, unde este oricum dar nu suficient de cald. Sunt revoltată, căci nu mi s-a dat ascultare, dar ştiu sigur că în câteva minute voi înfrunta picăturile de apă cu mai mult curaj decât am avut vreodată. Acestea fiind spuse, simţindu-mi sângele clocotind în vene, spre a mă încălzi anticipat pentru temperaturile ce tind vertiginos spre zero de vreo săptămână încoace, mă reped pe scări cu un zâmbet irezistibil, completându-se perfect cu parfumul ce-l port de fiecare dată când simt că am nevoie de un adjuvant serios, care nu eşuează niciodată.

Cânt în ploaie cum n-am mai făcut-o din verile de demult, când îmi plăcea să stau desculţă sub cerul liber, ori de câte ori nori răzleţi îşi revărsau furia preţ de un sfert de oră, plecând mai departe fără a-şi cere iertare şi fără a mai privi înapoi. Cânt şi chiar dacă am o stare de bine inexplicabilă pentru un astfel de scenariu, îmi grăbesc paşii spre intersecţie, neştiind că aici îmi va dispărea zâmbetul de pe figură. Încă o dată mi se confirmă vechi suspiciuni: oamenii pot fi nebuni atunci când vor. În egală măsură, pot fi imprevizibili. N-aş fi crezut că domnul ce s-a oprit în dreptul meu, gesticulând într-un fel ce trădează o disperare ţinută cu greu sub control, ar putea îndrepta către necunoscuta ce-i sunt, plouată şi vizibil deranjată de faptul că, surpriză, coafura nu-i rezistă, propuneri indecente pe care, desigur, necunoscuta nu le înţelege. Mai mult decât atât, ajunge să-l compătimească suficient cât să îi ofere tot sprijinul pentru orice problemă ar avea. Ei bine, naivitatea ţi se răsplăteşte când te aştepţi mai puţin. Da, viaţa e o junglă, căci omul nu era nici rătăcit, nici bolnav, nici nicicum. Abia acum traduc obscenitatea gesturilor individului, aşa că întorc spatele, impunându-mi să nu-mi iau picioarele la spinare, de teamă să nu-l stârnesc şi mai tare. Mă opresc într-un loc ferit de ploaie, mult mai luminos şi populat, de unde pot să mă strâmb în voie la nenorocitul ce rămăsese nemişcat în locul de unde eu apucasem să fug. Imaginea pe care mi-a fost dat să o văd nu poate fi descrisă pe post. Nici nu merită. Tot ce pot spune acum este că it is raining, for god’s sake! Iar pe o vreme ca asta, nu dai niciun câine afară din casă... If you know what I mean...

************

Se cheamă Curtea Berarilor, un loc ce m-a întâmpinat cu o repriză de Cargo pe care am cântat-o urlând, cot la cot cu douăzeci şi cinci de oameni, toţi frumoşi, toţi îmbujoraţi, toţi infierbântaţi de metri întregi de bere. Nu eram decât noi şi scoţienii. Cu toţii la fel de cântători. Ne-am spus unii altora vorbe frumoase, vorbe de duh, vorbe de dulce, asemenea unor galerii ce se înfruntă pe un stadion arhiplin, asistând la un meci cu miză. Este, până la urmă, o avanpremieră a meciului de mâine. Ţin la băutură băieţii ăştia, nu glumă. Eu ţin doar la nişte cola. Precum pocăiţii, cum ar zice cineva. Ok. Şi la shoturile de tequila, pe care le dau pe gât ca la carte. „Lingeţi, beţi, sugeţi!”. Cei pudici se înroşesc pe loc, deşi cuvintele au fost cât se poate de nevinovat rostite. O cheamă Ruxi, mănâncă mult şi nu se vede, şi ne-a învăţat să bem tequila.

L-am cunoscut pe Alan, un scoţian mai scoţian ca toţi scoţienii, mândru de originile lui până în măduva oaselor. Şi cică în limba lui (dumnezeu ştie de-i adevărat ori nu, but I promised I will google it) numele pe care-l poartă înseamnă „handsome”. Ce mai potrivire fericită! He says I am beautiful. Oh, and smart. Şi vrea să mă ia la el acasă, să ne iubim până la adânci bătrâneţi, să avem copii şi să fiu o PR-istă de succes. Tentant. Şi-mi cere, nici mai mult, nici mai puţin decât o zi din viaţa mea. Sunt zgârcită în perioada asta a vieţii mele, cu toate că... he is handsome alright!

************

Unde mai pui că îi simt şi-acum parfumul, deşi s-a aşezat neinspirat în faţa mea, cocoţându-mă pe masă de câte ori prietenii lui gălăgioşi îşi aduceau aminte motivul venirii lor în ţara lui Dracula, tărâm lipsit de vampiri, spre marea lor dezamăgire. Îi simt parfumul ce răzbătea discret prin fumul de ţigară şi aburii de alcool. Dar chiar şi-aşa, vremea infectă şi limba încâlcită specifice meleagurilor scoţiene mă ţintuiesc locurilor ăstora, aşa cum sunt ele. În plus, am planuri marocane, iar Alexandra nu mi-ar ierta-o niciodată dacă le-aş da pe nişte snobish scottish handsome guys... No way!

11 commentaires:

jock the rock a dit…

cata viata...pentru o seara ploioasa si deprimanta!

cell61 a dit…

Ai grijă la brits.
Au darul de a vrăji lumea ;)

day-dreamer a dit…

@jock the rock: Nici eu nu ştiam că în astfel de seri se pot întâmpla atâtea. Eu credeam că-s prilejuri perfecte de stat în casă.

@cell61: Yes, sir, they do have this gift :)

Mihai a dit…

wow... Beer Mcdrunken stole your heart and made you blush..
eu zic sa mai dedici cateva posturi acelei discutii cu marele scotian..

Misaki a dit…

First of all: imi pare rau ca ti s-a intamplat faza cu weenie-in-the-rain! :( Pe mine m-au salvat odata doua cocalarite care au aruncat cu un PET dupa scarbos, see, murdaria e buna, la fel si fetele cu cercei mari, rotuzi, de aur ^_^ Second of all: pe cat de safe e casa, pe atat de imprevizibila lumea din afara ei; ambele sunt bune, in masuri aproape egale, dupa preferinte ^_^

lalalila a dit…

asa ma enerveaza faptul ca-mi place cum scrii!

day-dreamer a dit…

@Mihai: Ori poate vin cu o continuare.

@Misaki: Când am povestit celor cu care urma să mă întâlnesc în seara aia, credeau că fabulez. Adevărul e că nici mie nu mi-a prea venit să cred, deşi nu-i prima oară când mi-a fost dat să văd aşa ceva.

@lalalila: Nu te enerva că nu e bine, nici pentru cei din jur, nici pentru tine... :D
Da' nu-i bine să-ţi placă?

Fanfan a dit…

nebuni intalnesti la tot pasul ... si cand intalnesc unul imi dau seama cat de norocoasa sunt ca am in ptreajma oameni cu capul pe umeri, care chiar si cand fabuleaza stiu sa isi pastreze capul pe umeri

in leg cu scotianul, cand au loc reactii chimice, nici macar ploaia nu are nici o influienta

planuri marocane? ai grija cu marocanii ... unii stiu sa fie la fel de vrajitori ca si scotienii ;p

day-dreamer a dit…

@Fanfan: Despre a-mi păstra capul pe umeri, nici nu-mi fac probleme. Pe mine mă îngrijorează nebunii, care sunt de cele mai multe ori imprevizibili. O altă problemă ar fi că ei mă îngrijorează abia în momentul în care astfel de episoade se sfârşesc şi am ocazia să despic firul în patru. Cât despre cei din jurul meu, or avea ei capul pe umeri, dar dacă nu sunt mereu ACOLO, asta nu mă ajută foarte mult.

Nici ploaia şi nici măcar ceea ce porţi înăuntru, cu tine, zi de zi...

Planurile marocane au fost făcute, n-am cum să renunţ acum. Nu pentru că e plină de vrăjitori... şi scoţianul credea că România-i plină de vampiri...

Fanfan a dit…

si de vampiroaice (probabil ca isi imagina) ;p

day-dreamer a dit…

@Fanfan: De "vampiroaice", culmea, a dat!