lundi 10 août 2009

Basm despre involuţie

Orice tren ajunge la destinaţie atunci când trebuie, mai puţin cel în care mă aflu eu. Am încercat să-i conving pe ai mei de adevărul incontestabil al acestor cuvinte cu ţ! argumente, dar în zadar. Şi oricâte exemple concrete le-aş aduce, se încăpăţânează să nu-mi dea crezare. Mai mult decât atât, se străduiesc să găsească fel şi fel de motive pentru care eu am un asemenea ghinion şi care îl fac să fie mai puţin „ghinion” decât este în realitate.

De câte ori mi se întâmplă să „păţesc” ceva, orice, sau când prezenţa mea devine factor perturbator într-un eveniment ce se desfăşoară în mod normal fără peripeţii, îmi amintesc de „Fata cu pieze rele”. S-ar putea ca memoria să-mi joace feste, dar cred că basmul mi s-a descoperit acum foarte mulţi ani – atât de mulţi că pare să se fi întâmplat într-o viaţă anterioară – în paginile unei cărţi de Petre Ispirescu. Mi-e la îndemână să verific, aşa că nu precupeţesc vreo clipă. Arunc o privire pe cuprins şi constat cu stupoare că nu am răbdare să-l citesc. Primul lucru care îmi vine în minte este că îmi lipseşte Ctrl+F-ul tastaturii, ce m-ar fi ajutat să nu irosesc prea mult timp. Preţios, de altfel.

Deschid messenger-ul, devin available, dau dublu click pe numele meu şi tastez furioasă „b-(„. Pentru cei ce nu au încă sufletul pângărit de invazia păgână a emoticoanelor, aflaţi că mă pedepsesc pentru ceea ce am ajuns să fiu, însă virtual, că aşa îmi şade bine. Mai mult decât atât, iau cartea în braţe, cu sfinţenia cu care ar fi trebuit să o fac de la bun început, cerându-mi iertare umil, şi urmăresc cuprinsul rând cu rând, până ajung la cel care mă interesează. Neîndoielnic, am avut dreptate.

Şi ca să nu mă îndepărtez prea mult de subiect, reiau: mă simt precum fata cu pieze rele. Sau cu una, cel puţin. Trenurile întârzie toate din cauza mea. Nu găsesc o explicaţie logică, în stare să susţină o asemenea afirmaţie, dar este că cert ca ea se bazează pe constatări repetate.

Aşa că mă resemnez în tăcere, căci nu am cum altfel, rămânând cu privirea pironită pe afişajul ce se află la câţiva metri în faţa mea şi care mă anunţă că întârzierea este de 30 de minute. Le-am spus eu că aşa se va întâmpla, iar statisticile făcute rapid în minte, pe baza unui număr nesemnificativ de călătorii recente ale unora şi altora, cunoscuţi lor, necunoscuţi mie, au fost combătute fără drept de apel (până la următorul episod).

Nici că se putea mai rău: simt foame, ceea ce este ciudat, dar şi mai ciudat este că recunosc senzaţia, căci ea mi-e de multă vreme străină, simt pleoape greoaie ce ar vrea să nu se mai ridice pentru următoarele câteva ore, simt genunchi moi ca urmare a pilulei ce are să-mi ţină loc de mic dejun. Simt un pic de dor peste toate astea, dar tragic este că simt şi altceva. Doar că am bagaje şi în locul acela nu vreau şi mi-ar fi oricum incomod să cobor. Mă sfătuiesc telefonic cu privire la soluţiile pe care le am la dispoziţie şi închei conversaţia bombănind, dar căzând de acord cu interlocutorul că nu ar fi înţelept să las bagajele în seama unei persoane,alese mai mult la nimereală, decât pe sprânceană, pentru nu mai mult de zece minute.

De îndată ce conversaţia ia sfârşit, îmi încredinţez bunurile unei domnişoare cu care am împărţit acelaşi metru pătrat în ultimul sfert de oră. Ţine în braţe o carte, dar pare să citească mai degrabă dincolo de rândurile ei. O trezesc din starea în care se află de vreme bună şi îmi răspunde rapid „da”, zâmbind automat, dar nu sunt sigură că a înţeles de la bun început dorinţa mea. Poate că, văzând că mă îndepărtez vioi, a realizat că următoarele minute îi vor fi compromise, cu sau fără voia ei.

Am găsit-o păzind cu străşnicie valiza pe care m-am bucurat să o revăd, ca după o neaşteptată coincidenţă. De parcă niciuna dintre noi nu ar fi trebuit să se mai afle acolo, şi totuşi, printr-o minune, suntem din nou faţă în faţă. Un sentiment de recunoştinţă, dar în egală măsură de satisfacţie, căci intuiţia mea nu a dat greş, mă face să zâmbesc politicos şi să mă angajez într-o conversaţie naturală, deloc de complezenţă, cu un personaj ce m-a cucerit deja.

Nu ştiu cum şi de ce, dar ajungem să discutăm despre Naşi. Despre „never been there, never done that”, comun amândurora, despre teama de a comite acte ilegale, despre credinţa, din ce în ce mai bine înrădăcinată, cum că e mult mai bine să „never say never”. Despre curajul de a urca în tren fără a fi trecut în prealabil pe la casa de bilete, mereu al altora, niciodată al nostru. Despre dorinţa mea (căci a rămas la stadiul de dorinţă, coborând de la rangul de convingere de nestrămutat) de a nu face niciodată aşa ceva.

Discutăm din inerţie. Ajung să aflu o poveste care îmi dărâmă definitiv sistemul de valori şi care mă desfiinţează, încă o dată. Sunt un om slab şi ştiu că, dacă nu ar fi alţi oameni în preajma mea, aş fi sortită pierzaniei. Cred cu tărie că am nevoie permanentă de însoţitor. Căci, dacă aş fi avut unul, cu siguranţă nu aş fi ajuns să bat cu pumnul în masă, pretinzând ca fata asta să ajungă acasă, orice-ar fi. Mi-am pledat cauza pe cât se poate de convingător, stârnind valuri de compasiune pe figura până atunci crâncenă a Naşului. Ba chiar câştig pe mai multe fronturi: simpatia individului, promisiunea că banii îmi vor fi restituiţi (smulsă fetei deja mute de către acelaşi individ), un nou personaj în agenda telefonului, eliberarea de sub tirania etichetei„piază rea”, şi un pachet de şerveţele pe care l-am refuzat politicos. În definitiv, tot ce aveam de făcut în toaleta vagonului 25 era să-mi duc pe ultimul drum „impresiile de om cu principii”. À Dieu!

Aucun commentaire: