lundi 10 août 2009

Memorabil, frate!

Mă toropesc cele patruzeci de grade, toate Celsius şi toate inoportune, deşi mie vara îmi merge bine. Oficial şi nu numai. Mă toropesc poate şi pentru că este prima vară când m-am lăsat bronzată de soarele prefăcut şi îmbâcsit de pe cerul unui oraş al cărui farmec mi-l însuşesc – invariabil – începând cu 1 Octombrie al fiecărui an. Din păcate, creierul meu este setat de aşa natură că acum mi-e imposibil să-l împac cu ideea. Tot ce pot face este să-i repet încontinuu că eu îl ştiam rezistent la condiţii meteorologice din cele mai aspre şi că nu mă poate dezamăgi tocmai acum.

Zic tocmai acum, pentru că este un „acum” aparte, cum nu mi-a fost dat să mai trăiesc de multă vreme. Mă plimb de aiurea pe străzi pe jumătate asfaltate, peticite din loc în loc şi prăfuite. Seamănă într-o oarecare măsură cu bulevardul ce se deschidea în faţa ochilor mei în fiecare dimineaţă a anului trecut, atunci când îndrăzneam să scot capul pe geam. Mi-e greu să înaintez, poate şi de lene, dar nu renunţ. Trece o creatură uriaşă pe lângă mine, aproape azvârlindu-mă în gardul unei case ce stă să cadă. Trece nepăsătoare de existenţa celorlalţi participanţi la trafic, dar ce mă enervează şi mai tare este că, în ciuda gabaritului, este cu mult mai sprintenă decât mine. Voinică, ar zice cineva acum, râzând cu gura până la urechi. Chiar de-aş avea vreo intenţie să o prind din urmă, nu am sorţi de izbândă. Femeia are fix surplusul de energie care face diferenţa.

Merg mai departe şi trec cu vederea. Dar îmi promit că un episod viitor asemănător cu acesta nu va rămâne nepedepsit. Nu au trecut decât câteva secunde de la clipa în care am luat decizia de a fi mai fermă cu cei din jur atunci când aceştia mă vor mai îmbrânci în drumul lor grăbit către aprozarul din colţul străzii, când o altă creatură îşi face apariţia, de data aceasta într-un mers anevoios şi plictisit. Îmi vine până la şolduri, şi Dumnezeu ştie că şansele ca acest lucru să se întâmple sunt foarte mici, întrucât sunt una dintre acelea ce află printre ultimii că plouă. Dar îmi vine până la şolduri, poate şi pentru că nu pare să aibă mai mult de 10 ani, ceea ce ar explica, evident, lucrurile. Îmi vine, insist, până la şolduri, dar este un monstru de copil. Pare a fi un balon ce nu se rostogoleşte din simplul motiv că, din fabricaţie, a fost prevăzut cu un defect inexplicabil, două picioare, pe care s-a gândit să le şi folosească, dacă tot sunt în dotare. Mă minunez, mai ales că balonul se înfruptă lacom dintr-o îngheţată roz pe care tare mi-ar fi plăcut să i-o trântesc la pământ. Pentru a doua oară, orice reacţie îmi este interzisă. Mă trezesc din stupefacţie abia când copilul a răcnit din toţi rărunchii după creatura ce gonea deloc stingheră, eliminând obstacolele umane din calea ei, aşa cum făcuse cu puţin timp în urmă şi cu mine.

Este cald şi găsesc că doar vremea este de vină pentru tot ce se întâmplă. Probabil şi pentru ceea ce se înfăţişează chiar acum în faţa mea: caroseria unui fost Lexus, probabil mândru de el, îngâmfat pe alocuri, ori poate modest, ca un semn de maximă bizarerie. Nu poţi, oricât de bogată ţi-ar fi imaginaţia, să reconstruieşti silueta maşinii, deoarece interiorul carbonizat nu permite stabilirea originii sau a identităţii. Doar logo-ul inconfundabil mai conferă mormanului de fiare statutul pe care l-a avut înaintea nefericitului eveniment, călcat în picioare, în plus, de o coajă de banană atârnând de portieră.

Nu mai departe, o pereche de ochi albaştri şi un zâmbet absolut fermecător, mă transformă într-un vânător de temut. Sau aşa ar trebui să se întâmple, dacă tricoul roz nu mi-ar da de gol intenţiile nevinovate. Şi astăzi mă întreb care a fost ordinea cronologică a două evenimente marcante din ultima perioadă: contactul vizual cu personajul amintit şi obsesia pentru „is this... is this the life?”. Eu ştiu pentru ce pledez, dar cei din jur s-ar grăbi să mă contrazică, pentru că „e o tradiţie p-aici de când noi suntem mici”... credem ce vrem şi ce ne place.

În intersecţie, femei cu bustul mare şi tricouri de lycra mulate pe formele deloc apetisante, în culori ţipătoare, îşi prezintă oferta de pepeni galbeni, garofiţe şi alte câteva buruieni ce vor rămâne, cel puţin pentru mine, în anonimat. Nu mai suport, dar orice-ar fi, nu mă retrag din viaţa asta. Nu încă, frate!

Aucun commentaire: