lundi 1 décembre 2008

The future is bright

Le-am aruncat bagajele în braţe şi m-am năpustit pe scări de ca şi cum aceea ar fi fost singura mea scăpare. Dacă stau bine să mă gândesc, chiar este. Am o vagă banuială că încă o oră de travaliu impus şi necumpătat, mi-ar aduce nefericirea. Propriul trup îţi poate deveni cel mai crunt duşman atunci când nu binevoieşti a-i da ascultare. Încă o oră de refuz categoric s-ar putea să se întoarcă împotriva mea într-un mod ce nu face cinste nimănui.

Grăbindu-mi paşii suficient cât să nu provoc dezastre ce nu-şi au rostul deocamdată, mă îndrept către un spaţiu ce pare desprins din lumi imaginare ce au încetat să mai existe cu multă vreme în urmă. Sunete nedefinite se îngrămădesc să iasă dintr-un dispozitiv ce ar fi trebuit îngropat şi lăsat să de odihnească. Cu pretenţii de piesă muzicală, înşiruirea aceasta de note, îmi zgârie canalul auditiv iremediabil. Un individ pe care mi-l imaginez înconjurat de domnişoare paietate îndrugă ceva despre o „iubire pă interes”.

De-a lungul balustradei, te însoţesc până la ultima treaptă, ghirlande multicolore, pavoazate pe alocuri cu fluturaşi din plastic, ale căror aripi sunt înecate într-un sclipici dezgustător. Plasticul ornamentelor lipsite de orice mireasmă nu face decât să întristeze călătorii pe care doar nevoia îi coboară în subsolul gării. Mă resemnez într-o fracţiune de secundă şi hotărăsc să merg mai departe. La urma urmei, nimic nu poate fi mai rău de-atât.

Exceptând-o, evident, pe ea. Cu părul prins într-un coc uriaş, dizgraţios din orice unghi ai binevoi să-l priveşti, aşezat într-un chip neobişnuit în creştetul capului, şi împodobit şi el, asemenea stăpânei, cu o floare de crin ce pare a fi desprinsă din ghirlanda de pe balustradă, cu sânii grei odihnindu-se leneş pe biroul mirosind a mucegai, cu unghiile lungi şi ascuţite, pictate haotic în roz şi mov, ea îşi aşteaptă în tăcere clienţii. Liniştea pe care i-o poţi citi pe chipul bucălat este în totală contradicţie cu furtuna ce-i aduce pe oameni în universul ei. Te înfurie lipsa de reacţie pe care o afişează atât de natural, când ţie ţi se pare că se petrec în jur evenimente cu implicaţii de Big Bang...

„Nu vrei, fă, să schimbi melodia? Apasă pă j şi caută şi tu <>”.
O stare de leşin involuntar şi inoportun mă cuprinde rapid, înainte de a apuca să înţeleg ce se întâmplă de fapt. Mă sprijin de birou, cu ultimele puteri, şi încerc să rostesc ceva. Nici eu nu înţeleg ce vreau să spun. Dar îmi dau seama că „iubirea pă interes” în ale cărei ritmuri am coborât mai devreme provenea din altă parte. O ciudăţenie pe care nu o găseşti decât în locurile unde civilizaţia şi evoluţia omenirii sunt bine înrădăcinate. Nicidecum în spaţii cu care „ciudăţenia” ar intra într-o antiteză greu de asimilat.

„Un leu, domnişoară”... „Mulţumesc, mi-a trecut”...

1 commentaire:

Dan Gheorghe a dit…

interesant. continui lectura.