Poftă bună!

Cele zece zile de mere verzi, uriaşe, precum pepenii mici vânduţi la colţ de stradă de oameni cu obraji arşi de soare, sunt date de multă vreme uitării. Au fost nesăbuinţa vieţii mele, deşi nu-mi amintesc să fi trăit vreodată o poveste mai frumoasă, mai de suflet şi mai intensă, care să fie descântec nu doar pentru înăuntrul meu, ci şi pentru papilele mele gustative, de obicei leneşe şi nepuse la încercare, veşnic neîndrăgostite.

Singurul măr ce a supravieţuit, sfidând mersul firesc al lucrurilor, este cel pe care de cu seară l-am adăpostit în cana cu dungi multicolore pe care ai compătimit-o mereu pentru că nu a cunoscut decât gustul fierbinte şi liniştitor al ciocolatei calde. Acum, nefericită soartă, tremură de frig şi abandon, de simbioză fortuită cu un măr ce nu face altceva decât să bombăne şi să prevestească cel mai neaşteptat dezastru.

Îl privesc de pe acoperişul blocului, sperând că-i voi putea distrage atenţia şi că, cel puţin până la clipa sfârşitului iminent, nu va putea să îl demaşte pe stăpânul ce l-a abandonat fără pic de remuşcare. Obişnuia, în vremurile bune, să-şi îndrepte degetul arătător, foarte ţeapăn şi neiertător, spre cei ce i-au adus, cumva, atingere. Ori spre cei ce-au păcătuit fără să vrea. Pe unii îi trimitea, cu o cruzime demnă de invidia celor purtători de astfel de seminţe, la eşafod, în timp ce pe alţii îi batjocorea, spre oprobriul cel mai crunt.

Îl privesc dârdâind şi tot sper ca ţurţurele uriaş de la etajul zece să se desprindă, să-l străpungă şi să termine odată cu el. Doar că, poftim necaz! Trecătorii ce trec pe-alături, pe trotuarul aglomerat, fac un ocol inexplicabil, primind c-un bogdaproste scurt şi sec răsplata – pentru unii binefăcătoare, pentru alţii nemeritată – a unui prânz neaşteptat. Şi uite-i cum se-nfruptă toţi din mărul discordiei noastre, şi uite cum furia dintre noi dispare în bucăţi de măr verde mestecate cu nesaţ de dinţi strălucitori şi de dinţi cariaţi, de dinţi de zidari şi de dinţi de psihologi, dar nu de dinţii mei sau ai tăi. Noi ne curăţăm unul pe celălalt de toate relele de până azi, ne depărtăm cu politeţea tipică sufletelor-cândva-pereche şi-i urăm drum bun mărului verde, drum bun către locul unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin. Doar viaţă fără de moarte.

Silenzio stampa

Mi-am propus un început de an glorios. Nu mi-a ieşit nici măcar pe sfert, aşa încât m-am rezumat la a-l face altfel. Altfel, evident, în comparaţie cu toate celelalte începuturi de an de care-mi amintesc. Aşa că mi-am cerut (eu mie îmi mi-), printre altele, un dram de discreţie. Parcă prea obişnuiam să dau totul din casă şi să transform orice formă incipientă de dialog într-o mărturisire logoreică, scăpată de sub controlul oricărui fel de respect faţă de propria-mi intimitate.

Şi pentru că nu se cade ca eu să-mi cer mie ceva – orice – căci e posibil să nu fiu îngăduitoare, pe motiv că nu aş merita, am instituit o interdicţie. N-o fi aşa o tragedie să fiu un pic mai selectivă când mă pun la poveşti. Zic şi eu. Paguba e că acum mă trezesc că tac mai mereu, schimburile de replici sunt atent gândite, şi tocmai de aceea ezitante, chiar greoaie, iar gândurile se învălmăşesc spre ieşire, dar se lovesc de un zid mult prea spre ceruri înălţat, ca să-l poată în vreun fel depăşi. Astfel că, dintr-un monument de trăncăneală ce am fost, şi-mi mai era şi drag de treaba asta, acu’ sunt monument de tăcere cum n-am mai văzut. Şi tare mi-e ciudă, căci vorba mi-e şoaptă. Aproape că vorba mi-e doar gând.