Rău oameni, rău viaţă!

O cheamă Teodora şi nu are încă patru ani, nici cuvinte perfect articulate, dar are doi pretendenţi: Horia şi Tudor. Când Horia îşi ia la revedere cu pa, frumoaso!, Tudor, niciodată mai prejos decât adversarul său, plusează cu pa, zâno!. Iată ce numesc eu inspiraţie, iată ce numesc eu vocabular. Înfruntarea este tacită, dar asta nu o face mai puţin înfruntare. Şi pentru că viaţa este dură, Teodora îi place pe amândoi, dar alege doar unul. Cum e drept şi firesc. Pace Horia. Iar mie îmi place fermitatea din vocea-i de copil.
- Mia, Teo mireasă.
- Acum, Teo? Nu aşteptăm până miercuri? Să fie şi Horia de faţă?
- NU! Teo mireasă cu Tudor. Tudor mos.

Legendă:
- pace Horia - place Horia
- mos - frumos
- based on a true story. Yeah, Horia, you know how they say: life su**s and then you die.
- Mia, oui, c'est moi.

* Varianta uşor expandată a unui PA despre Albă-ca-zăpada şi prinţul ei *

O aripă, ultimul zbor

- Ştii unde eşti acum, amice? întreabă ea privind îngândurată spre clădirea de dincolo de bulevardul zgomotos, învăluită toată în fasciculi de lumină portocalie.
- Sunt cu tine. Acolo unde m-ai ademenit de-atâtea ori. Când mă gândesc că uneori mi-era teamă de gândul că într-o zi vom împărţi amândoi acelaşi acoperiş. Serial killer, mai ţii minte? La fel de bine puteai să fii şi tu unul.

Privesc amândoi, rotindu-se ca nişte titirezi de lut, spre cele patru puncte cardinale, pe rând. Dar niciodată unul spre celălalt. Le este teamă, căci niciunul dintre ei nu mai este acelaşi. De s-ar privi, şi-ar lua aripile şi-ar zbura din poveste, către alte jumătăţi. Dar nu pot face asta, căci ei sunt sortiţi unul altuia. Ori cel puţin aşa e colorată povestea lor. Şi-s prea multe cuvinte promise la mijloc.

- Este cea mai înaltă clădire din oraş, amice! spuse ea după o tăcere prevestitoare. Îi zâmbeşte sfidător, ridicându-şi braţele haotic, de parcă ar fi pe punctul de a-şi lua zborul. Dar e un zbor compromis, căci cineva îi priveşte de sus. Şi-acel cineva i-ar muştrului pentru toată tevatura de dinainte de a se cunoaşte, când s-au cerut unul pe celălalt, când rugăminţile nu conteneau.
- Pun pariu că tălpile tale n-au mai păşit pe un asemenea acoperiş. Calcă-l în picioare, amice, dansează-l, sari spre cer cu degetele răsfirate într-o încordare senină!

Fără să se mai asculte, fără să le mai pese că sunt acolo împreună, dau frâu singurătăţii din oase, cerând o altă şansă. Seamănă cu doi artişti rataţi ce nu-şi mai amintesc harul din sânge. Nu este nici dans, nu este nici zbor. Dar aduce cu o tentativă, aproape disperată, de evadare.

E dimineaţă. 23 august. 23, numărul magic. Michael Jordan, baschet, mână în gips, accident, zbor care nu mai e zbor, e cădere în gol. Amintirile se derulează prin faţa ochilor ei cu viteză supersonică. Ar vrea să le oprească pentru o clipă, căci le vede plecând, de la nivelul bordurii, în lume. Îşi vede ajunul ultimului Crăciun agăţându-se de cizmele mov ale unei tinere blonde căreia i se inundă obrajii. Vacanţa la munte, în cele mai frumoase culori de toamnă din viaţa ei, cerşeşte adăpost bătrânei ce stă pe o bucată de carton, la intrarea în metrou. Notele de la mulţi ani cântate doi ani la rând, anemic, s-au furişat în cutia de metal ruginit din faţa bătrânului ce cântă Valurile Dunării la acordeon. E-n scaun cu rotile şi cântă. Rău oameni, rău viaţă. Port Aventura face giumbuşlucuri la colţ de stradă, înveselind aparent trecătorii. Mereu i-a spus că vrea să plece, că locul în care sălăşluieşte e prea strâmt, că îşi simte destinul pus la colţ de ifosele unei domnişoare. Acum e liberă să guste lumina reflectoarelor. Sau lumina lumină, e totuna, dacă nu mai mult.

Dâra de sânge o sperie. Curge, cu amintiri ce nu pot pleca, nu încă, spre el. Are ochii pe jumătate deschişi şi îngână ceva.
- Ţi-am zis eu că singuri nu mai putem zbura! Ironic, nu?
- Vreau să vii joi, spuse ea testamentar. Şi a închis ochii, eliberând ultimele zile dinăuntru-i, în zvâcniri apocaliptice. Cele de pe urmă zile, negre şi mirosind a scrum, se îndreaptă toate către cei mai fericiţi dintre nefericiţii ce-şi poartă paşii printre ele.

Zborul cu o aripă nu e zbor.

Cavalerul şi satelitul-autobuz

O găseşte în bucătărie, încremenită în scaun, răsfoind anxioasă ziarul şi dând impresia că ar căuta ceva numai de ea ştiut. Ce bizarerie! Pare să nu se mai teamă de literele ce-i rămân pe degete, dezlipite de pe paginile proaspăt tipărite. Şi totuşi, ceva o înspăimântă!
- S-a întâmplat ceva?
- Ceva îngrozitor, îngână parcă numai pentru sine.
- Îngrozitor? şi mă bufneşte râsul fără să vreau.
- Un satelit în formă de autobuz are să cadă pe pământ. Mi-e teamă.
Râsul meu devine isteric, aşa că dau să plec.
- Nu râde, aseară am visat un accident. Cu un 85. Totul se leagă.
Nu apuc să deschid uşa dormitorului, că o aud strigând gâtuită de spaimă:
- În seara asta scoatem armura din pod!

La început, fusese Hero. La sfârşit, a devenit cavaler.

* PA despre un cavaler *

Exit. In or out?

Exit. Festivalul de Teatru al Deţinuţilor. Paradoxal, nu am căutat ieşirea din teatru înainte de sfârşitul ultimei runde de aplauze, în ciuda unui amestec de teamă şi nesiguranţă care mi-a cam făcut carnea să tremure preţ de câteva minute, dar nu mai mult de-atât. Ce am aşteptat a fost o seară, poate chiar şi o a doua, cu puţin noroc, de teatru. De oameni pe scenă, interpretând personaje cu care au făcut cunoştinţă întâmplător sau interpretându-se pe sine.

Nu am adus argumente pro şi contra unei astfel de manifestări, nu am deliberat şi nici nu am pus sub semnul întrebării prezenţa mea la un eveniment ce este – nu doar pare – neobişnuit şi stârneşte – nu numai că poate – controverse.

Aş fi ipocrită să spun că nu mi-a fost teamă în nicio clipă. De fel mi-s curajoasă, zic eu. Curajoasă, my ass! Că de îndată ce pe scenă şi-a făcut apariţia arlechinul menit să introducă fiece moment spectatorilor, însoţit de un domn impozant, mi s-au cam înmuiat picioarele. Iar inima mi-a luat-o razna. Cătuşele i-au fost desfăcute într-o tăcere de răsuflări tăiate şi de ochi neclipitori. Zgomotul cheii răsucindu-se spre libertate a răsunat puternic în sala neobişnuită cu semi-obscurul pe care îl impune prezenţa unor oameni ce-şi duc zilele în penitenciare de maximă siguranţă. Este atât de ciudat să-mi văd vecinii de scaune la faţă şi să-i recunosc mai apoi pe stradă, să le pot zâmbi a complicitate!

Am rămas cu o senzaţie ciudată după cele două zile de teatru Exit. Am început cu o frică, poate justificată, de câteva minute, şi am sfârşit aplaudând în picioare. Există viaţă şi după gratii. În nerozia mea, credeam că dincolo de ele totul se sfârşeşte.

Efectul a fost bidirecţionat. Nu neg că prejudecata mi-a tulburat iniţial gândirea, dar... să vezi condamnaţi pentru crime odioase povestind despre coroniţa din clasa întâi, plângând după cel mai frumos apus din viaţă, la 2000 de metri, unde era încă lumină, da, lumină, şi soare, în timp ce oraşul se acoperea cu întuneric, sau plângând după tata, lângă care n-au fost atunci când a plecat spre cer, din cauza blestematei de greşeli, este... CEVA.

Un ceva ce mă poate arunca într-o extremă a naivităţii de care atâţia au vrut să mă ferească. Dar n-am ce face. Cred în oameni, cred în reabilitare şi las pe oricine e capabil să mă emoţioneze şi să mă facă să plâng. Pentru că merit.

Marţea gnomilor

De câteva zile de marţi încoace, înghit la crepuscul praf de stele, sperând zadarnic că în tălpile-mi bătătorite vor creşte, rând pe rând, elice fosforesecente cu care să-mi iau zborul spre Lună, spre a o învălmăşi în mişcarea ei perfect sincronă. Şi poate am să rătăcesc, de-am să prefac timpul în scrum, şi spre Phobos, şi spre Deimos, şi-am să le spun puţin din tine, ca să te recunoască atunci când se vor coborî, în scobitura umărului tău, spre a-ţi dărui un an lumină, unul din cei ce azi se află între noi.

Nu-i nicio marţi ca cea de azi, şi cum din noaptea cea mai stinsă n-a mai rămas niciun mister, o răpun, în seninătatea clovnilor ce plâng în spatele cortinei, cu un călcâi îmbrăcat în staniol. Junghiurile nu-mi dau pace şi-mi amintesc că nopţile albe aparţin unor vremuri de demult. Se-aude, printre versuri de folkist clujean, mai ştrengar ca toţi nebunii de alb ce-au alergat vreodată în pătrăţele albe şi negre, cântul dojenitor al primului tramvai. Îmi place să-l ascult de-aici, din mirosul de ciocolată albă, şi să creez oameni, în gând, pe care-i aşez dintr-un capăt în altul al tramvaiului. Unii cuminţi, alţii energici; unii apatici, alţii entuziaşti; unii somnoroşi, cu pleoapele căzute peste irisuri decolorate, alţii primăvăratici, mirosind a frezii visate. Niciunul insomniac, în afară de mine.

După ce l-am populat pestriţ, cu gnomi învârtindu-se ca nişte titirezi, cu ventriloci debordând de cuvinte de toamnă, cu vampiri la care scoţieni de peste canalul mânecii visează şi suspină, cu un folkist timid precum un carusel la început de drum, cu Otis al meu, ce poate are să se anime, păşind din viaţa pe care i-am furat-o, neştiutoare, în următoarea viaţă ce-i sălăşluieşte-n noduri, îl privesc din urmă. Se pierde în ceaţă, legănându-se. E-o hărmălaie aproape grotescă înăuntru, dar eu n-am să-mi asum maternitatea haosului purtat de-un vatman nevinovat pe şinele umezite de rouă. Poate doar la calendele greceşti, dar până atunci, mă mai gândesc. Unul dintre gnomi se va furişa pe fereastra deschisă şi-ţi va trage plapuma pe umeri. Şi-ţi va şopti ce eu nu pot, căci diguri de ciocolată albă se vor interpune de-acum încolo cuvântului iresponsabil.

Îţi va şopti să urci în primul tren ce pleacă în dimineaţa de mâine şi să te laşi dus. De când n-ai mai făcut asta? De niciodată? Păi nu crezi că a trecut deja prea mult de-atunci?

Scluptură în nori

- Tati, tu ştii să scluptezi în nori? mă întreabă Andrada cu ochi rugători.
- Să sculptezi vrei să zici, repet tuşind a surpriză.
- Da, să scluptezi. Vreau să scluptez un ursuleţ de pluş în norul ăla. Şi-mi arată cu degetul spre cer.

Abia are trei ani, bătrâne, şi-i prea devreme pentru astfel de episoade. Şi pentru mine, şi pentru ea. Ce ştiu eu despre sculptură? Ah, bătrâne, ce idee năstruşnică! Hai, scoate-mă din asta, vrei?

Mă vede încurcat, aşa că îmi explică zâmbind, cu un soi de simpatie care mă anulează:
- E pentru Tudor. Mami mi-a zis că vine până de Crăciun. Zi, tati, ştii să scluptezi?

* PA despre un ursuleţ de pluş *

O treabă de pitici

- Piticule, tu mă iubeşti?
- Când mă faci pitic, nu prea.
- Dar în rest? Mă iubeşti?
- Am să te duc la altar. Trebuie să însemne şi asta ceva, nu crezi?
- Eu cred că facem o greşeală.

Ochii îi ies din orbite. Colţurile gurii i se ridică într-un zâmbet involuntar de sincer. Tremură de emoţie şi nerăbdare.

- Hai mă! Pe bune?
- Nu aş glumi cu aşa ceva. Dar zi-mi: câţi irişi să aibă buchetul?
- Irişi? Nu erau cei mai aroganţi dintre flori? Dar...
- Şi rochia asta?
- Parcă nu-ţi plăcea dantela. Dar tocmai ai zis că...
- Nu-mi place, dar nici nu vreau ca greşeala să fie perfectă.

* PA despre o mireasă *

Ce fac oamenii, mă?

Oamenii fac dragoste acum, puştoaico. Iar dacă nu fac, măcar se ţin în braţe, într-un somn ce poate fi liniştit, tremurând, ba chiar insomniac. Dar se contopesc, puştoaico, într-un dor care doare. Îi doare şi pe ei, cei care îi dau naştere, dar te-ar durea şi pe tine, dacă ai avea ocazia să stai deoparte şi să priveşti. La ora asta, oamenii nu sunt singuri.

Iar dacă aşternuturile nu le fac cu ochiul, atunci cu siguranţă îşi petrec acest început de dimineaţă pe-o canapea, cu câte-o cană de ceai între palme, filozofând despre limba rusă şi fuziunea nucleară. Este exact vremea discuţiilor despre nimicuri pe care, de îndată ce vor pune capul pe pernă, le vor uita. Este exact vremea declaraţiilor de amor sfioase rostite cu o patimă prăfuită, dar cât se poate de consistentă, în faţa şemineului. În lipsă de şemineu, se pot aşeza turceşte lângă caloriferul din dormitor, de dincolo. Acolo, pot să chicotească în voie. Vecinul de alături doarme, iar doamne-doamne nu a fost niciodată inoportun.

Sau citesc, puştoaico, unul lângă celălalt. Fără ideal şi Crimă şi pedeapsă în limba engleză. Notează cu conştiinciozitate pe marginea fiecărei pagini, pentru ca, la sfârşit, să se confrunte. Iar tu, iubito, vei rezista multă vreme acestor forţe? Când ai să vii la mine să-mi spui: Nu mai pot, ia-mă, te iubesc!

Iar dacă nici asta nu le surâde, dansează aritmic, ca doi exhibiţionişti pentru care P.D.A. (we just don’t care) a devenit un imn al lor şi doar al lor, fără să fi fost vreodată ridicat la rangul ăsta, în mod oficial. Şi ce e foarte amuzant este că sunt paşi de tango de care n-au habar.

Se vizitează la ferestre aburite, în haine de supereroi. Nu ştiu cum pot zbura pe vremea asta, căci cerul înnorat capătă accente dramatice de când zorii au început să se ivească. Se cerşesc unii pe ceilalţi la ferestre, puştoaico, căci dorul îi împinge la gesturi necugetate.

Asta fac oamenii, tu ce naiba faci? Smulge-ţi inima şi dă-o primului venit, dacă tot te doare cum te doare! N-are să se uite la ea, căci se va mulţumi cu ce i se dă, şi-o va primi găurită cum e, călcată în picioare, prăfuită. Fii curajoasă, ce doamne-doamne?

Vânzătorul de cărţi

Dacă dumneavoastră chiar faceţi asta acum, atunci eu am să încep să cred că sunt un om special. Şi mi-a întins cartea cu o fermitate ce mi-a zdruncinat refuzul. Până nu demult singurele cuvinte pe care le-am auzit, chiar şi în momentele de singurătate, rostite de una şi aceeaşi voce, au fost dure, poate prea dure pentru un om construit dintr-un aluat cu totul altfel. Mă obişnuisem cu gândul că realitatea este, într-adevăr, alta, şi că viaţa este o junglă.

Dar omul acesta, cu barbă semi-căruntă, tunsă migălos şi într-o simetrie perfectă, şi cu ochelarii căzuţi pe nasul roşu, completând imaginea de dascăl al unor vremuri trecute ce şi-a dedicat viaţa întreagă bibliotecii încropite într-una din odăile acelea pe care ţi le imaginezi mirosind a carte şi a poveşti ce nu se mai vor „tăcute”, omul acesta, cu zâmbetul sincer, nu glumeşte. Tot ce-mi doresc este ca momentul să se consume odată. Să întind mâna, aşa cum se presupune că ar face orice om normal căruia i se acordă o astfel de şansă, să iau cartea, iar el, omul din faţa mea, să-mi dea peste mână, spunându-mi că sunt prea naivă. Este singurul scenariu pe care mi-l imaginez. Pentru că aşa, prietene, ai avea dreptate!

De pe copertă mă priveşte un alt om, un altul care a pledat pentru zâmbet şi încredere. Imaginaţia mea trebuie să fie de vină pentru tot ce mi se întâmplă acum. Îmi place mie să cred că tot ce trăiesc e aparte, că totul e o poveste, că sunt semne în orice împrejurare, când de fapt nu e nimic din toate astea. Şi totuşi, omul din faţa mea insistă să iau cartea. Poate că nu vi se pare ieşit din comun. Dar dacă v-aş spune că are pretenţia ca eu să iau cartea, să spun mulţumesc şi să mă întorc, într-una din zilele următoare, spre a o plăti, cu siguranţă câteva dintre gândurile voastre îl vor condamna. Unele îl vor eticheta drept un nebun căruia îi lipsesc ţiglele de pe casă. Altele, în schimb, se vor grăbi să-l ia de fraier.

Mie, însă, mi-a deschis ochii. Ştiu acum că oamenii sunt frumoşi şi că lumea, ori cel puţin lumea în care trăiesc eu, este exact aşa cum o văd eu. Gândind retrospectiv la momentul de astă seară, episodul îmi pare tragic, căci omul, vânzător atipic de cărţi, după cum el însuşi mi-a mărturisit, mi-a oferit întreaga lui încredere. Iar eu am fost suspicioasă. Eu am încredere în tine, ştiu că ai să te întorci. Tu nu ai încredere în tine? Când cineva pune problema astfel, nu-mi rămâne decât să constat, cu tristeţe dacă vreau, că eu sunt cea care are, în definitiv, o traumă.

Fiecare întâmplare aduce cu sine ceva. Nimic nu e degeaba. Cu celălalt om zâmbindu-mi de pe copertă şi privindu-mă neobosit, cu subînţeles, îmi îndrept paşii spre staţia de tramvai, mai aglomerată ca oricând. Mi-ar plăcea să le spun tuturor ce nouă poveste port cu mine. Să fie primit, domnule vânzător de cărţi! Să fie primit! I’ll be back! Mai abitir ca Scwharzeneger! Căci altfel povestea n-ar avea haz...

Maria

De la 2 ani stă aici, în teatru. Ştie tot. Am bombănit iniţial, câci locul aflat la confluenţa tuturor vânturilor ce pot să alerge la primul etaj al acestei clădiri, coborând sau urcând vioaie, în căutare de poveşti încă nescrise, mi-a provocat un fior de neoprit pe şira spinării. Nu de alta, dar nu gestionez prea bine frigul care mă stăpâneşte în perioada aceasta a anului, iar imunitatea mea există, dar lipseşte cu desăvârşire. Şi cum tusea pe care o am de vreo săptămână mă transformă în candidatul perfect pentru titlul de purtător al celui mai popular virus al ultimei luni, trebuie să recunosc că locul douăzeci şi cinci nu mă coafează deloc. Metaforic vorbind, căci alizeul care intră nestingherit, furişându-se pe lângă mine, îmi aranjează bretonul după propria lui viziune asupra frumosului. Simt cum mă ciufuleşte, dar o astfel de mângâiere îmi este de prea mult timp străină, aşa că înghit în sec şi accept.

Am bombănit, dar n-a durat mult până să găsesc motivul pentru care lucrurile s-au aşezat astfel, adică numa’ bine.

Se vede cu ochiul liber că nu există colţişor al acestei clădiri pe care puştoaica să nu-l cunoască şi că privirea-i scrutătoare nu pierde niciun detaliu. Din atitudinea sobră şi mersul ferm, trădat din când în când de zvâcniri copilăreşti imposibil de controlat, îmi dau seama că pe umerii ei stă o responsabilitate nu doar conştientizată, dar mai ales asumată. Nu ştiu dacă din convingere; de altfel, la vârsta ei nu poate fi vorba despre o convingere interioară puternică, ci mai degrabă despre împrejurări ce nu au fost puse sub semnul întrebării, fiind luate ca atare.

O invidiez. Nu este deloc nefericită soarta acestei copile. Să creşti printre oameni ce dăruiesc – pleosc! – încontinuu, rupând din ei, puţin câte puţin, şi încărcându-se cu ceea ce li se întoarce înzecit, nu poate fi decât o binecuvântare. Mi-e ciudă.

O cheamă Maria, are zece ani şi s-a temut de mine când i-am zâmbit prima dată, ascunzându-se în spatele femeii blonde cu care pare să facă echipă. Nu a răspuns aşa cum m-aş fi aşteptat. Încă o dată, constat cât e de sănătoasă lipsa aşteptărilor.

Maria creşte într-o sală de teatru. Primeşte, ca răsplată pentru vigilenţa cu care străjuieşte înainte de începerea spectacolului, mângâieri şi cuvinte frumoase pe care restul spectatorilor nu le vor primi poate niciodată. Pentru ea, nu există uşi închise, nu există noţiunea de acces interzis.

Am coborât scările alături de ea şi m-am simţit mai mică şi mai insignifiantă ca niciodată. Căci eu... ascult elefantul şi furnica, mi-e teamă să cresc şi simt o supunere cuminte faţă de un pitic ce a realizat mai multe decât mine. Pentru că ea este Maria, are zece ani şi universul i se poate reduce, oricând, la o sală de teatru. Când bate din palme sau când clipeşte.

Je ne suis pas la fille de mon papa

Şi asta pentru că eu sunt fiica tuturor, când vine vorba de probleme în amor. Am douăzeci şi patru de ani şi uneori simt că îi am degeaba, pentru că duc o viaţă care nu se prea potriveşte vârstei. Ori cel puţin aşa ar spune unii. Interesele mele nu prea coincid cu ale celor din jur, care se încăpăţânează să-mi spună ce este mai bine pentru mine şi care sunt ferm convinşi că cea mai mare greşeală pe care o fac este aceea de a nu le da ascultare.

Ei bine, am douăzeci şi patru de ani şi de la optsprezece aud aceleaşi cuvinte. Toţi mă îndeamnă. Unii direct, fără ocolişuri, căci aşa le este felul când vine vorba de a trata orice subiect din viaţa altora, alţii subtil, unii compătimitor, alţii cu un ton rugător de aproape că îmi face sufletul să plângă. Toţi ştiu pe cineva care ştie pe cineva care... ar cam vrea să-şi pună pirostriile. Ar cam vrea, dar n-ar prea avea cu cine. Că de, n-a avut noroc de fete bune, ori n-a avut timp, căci jobul e solicitant şi, ştim prea bine, munca cere sacrificii, ori e timid şi nu prea ştie cum şi în ce fel. De ce mi-aş dori eu vreunul din aceste specimene lângă mine, habar nu am. Ideea e că fiecare dintre ei este partida perfectă.

Încep să cred că figura mea nu inspiră nimic oamenilor ăstora, de vin cu propuneri care mai de care. Culmea, tocmai ei (sau măcar ei) ar trebui să aibă acea minimă încredere în mine cum că mă voi descurca, până la urmă. Că doar sunt a lor şi mi-s făcută din acelaşi aluat. Iar dacă ei au putut, atunci cu siguranţă pot şi eu. Unde mai pui că am avantajul de a fi marele magician... Toate ca toate, eu m-am cam plictisit. Reuniunile de familie devin prilejul perfect pentru a fi pusă la curent cu listele actualizate ale burlacilor de pe piaţă, iar prietenii şi cunoştinţele se oferă, cu un entuziasm pe care nu-l împărăşesc, să-mi aducă alături băieţi de băieţi.

S-a făcut linişte doar atunci când am adus pe cineva în sânul lor. M-am gândit că asta este cea mai bună soluţie şi că poate din prea mult mister s-a ajuns la o situaţie devenită în timp insuportabilă. Au răsuflat uşuraţi. Probabil că somnul le-a fost mai dulce o vreme, nemaifiind întunecat de gânduri negre, de rumoarea interioară specifică omului care ştie că are ceva pe suflet, un ceva ce trebuie rezolvat numaidecât. Sunt convinsă că le-am luat o piatră de pe inimă. Dar n-a durat o veşnicie. Un secol, după cum le promisesem, cei mai mulţi dintre ei zâmbind, căci ştiau că un secol le este suficient să dispară din peisaj şi să nu fie de faţă dacă vreo catastrofă va fi să se producă la sfârşitul lui. Zic cei mai mulţi, pentru că sunt şi aceia care speră să fi găsit elixirul vieţii veşnice.

Nu a durat o veşnicie, iar ziua când m-au întrebat ce mai face, iar eu am dat din umeri, a neputinţă, dar mai ales a lipsă de informaţii care să genereze cel puţin un sfert de oră de relatări siropoase, a fost ziua în care m-am îngropat singură. Le-am zis că nu mai face, în viaţa mea, adică, şi au plâns. Au plâns mai mult ca mine. Iar acum sunt din nou frenetici. Zumzăie din nou, se pun la curent cu liste ce fuseseră puse la păstrare în sertare unde ascund şi alte soluţii, pentru diverse alte probleme, ca o măsură de precauţie ce s-a dovedit a fi justificată, deşi acum ceva vreme m-ar fi jignit. Doar că eu nu caut. Poate că nici nu mai vreau să îmbrac rochia aceea şi poate că, şi mai rău, revin la gândurile cubaneze adolescentine, cu care îmi ameninţam bunicul atunci când îmi făcea complice cu ochiul. Ori poate am de gând să fac acei trei copii pe care mi i-am dorit întotdeauna, cu trei taţi diferiţi, aşa cum am sperat până nu demult. Andrada, blondă cu ochi albaştri, Tudor şi Dana. Piticii mei. Am avut o clipă de rătăcire, când visele mele s-au cuminţit şi le-am oferit copiilor mei ipotetici acelaşi tată. A fost o clipă de rătăcire pentru care alţii i-au mulţumit anticipat lui doamne-doamne, nefiind suficient de inspiraţi să întrebe cât va dura clipa.

Şi totuşi, le mulţumesc tuturor că îşi văd de viaţa mea. E mare lucru, monşer! Parol că e! Şi încă şi mai mare lucru este să constaţi că li se întâmplă şi altora şi că e posibil ca acei alţii să empatizeze sincer cu tine şi cu drama pe care o trăieşti, pentru că... you know how they say: the more, the merrier!

Noi doi şi Monte Cristo

Aveam trei ani şi puţin când a considerat de cuviinţă ca eu să mă iniţiez în tainele scrisului şi cititului. A fost probabil o defulare spontană, ori cel puţin aşa o văd eu acum, peste ani, a ceea ce s-a vrut a fi visul trunchiat al unui alt copil, dintr-o altă epocă, ce ar fi preferat să-şi tocească, într-o frenezie neînţeleasă celorlalţi, coatele pe băncile unui liceu aflat la zeci de kilometri depărtare, în loc să muncească pământul şi să ducă vacile la păscut. S-a întâmplat să-l bănuiesc de atitudine conspirativă, gândind că avântul lui era rezultatul unui plan bine pus la punct ce ar fi dus la împlinirea personală prin intermediul unei noi fiinţe, al uneia ce-i parte din sângele lui şi-n care el „citeşte” ceva.

Aveam trei ani şi puţin când eu învăţasem deja alfabetul, citeam din basmele lui Petre Ispirescu şi făceam ore nesfârşite de aritmetică, spre nedumerirea alor mei, completată fericit cu mulţumirea că măcar unul dintre copii poate fi astâmpărat. Ajunsese deja în poziţia ingrată de a fi folosit drept armă atunci când deveneam obositoare prin surplusul de energie ori prin ideile de mătrăşire a celui mai proaspăt membru al familiei pe care nu-l agream foarte tare tocmai pentru că îmi simţeam ameninţată supremaţia, până atunci conferită mie în întregime, printr-un acord multilateral tacit.

Nu mai sunt demult copilul de trei ani şi puţin, dar el este neschimbat. Are aceeaşi mimică din prima mea amintire care îl cuprinde, are aceeaşi privire pe care n-o pot săgeta mai mult de zece secunde, fără a mă podidi lacrimile, are aceeaşi iscuţime a minţii cu care m-a fermecat în primii ani ai vieţii mele, atunci când „facem o socoteală?” era întrebarea mea preferată.

Mă mişc greoi în bucătărie, căutând cu o disperare neevidentă pentru cei din jur cana din care obişnuiesc să beau de foarte mulţi ani încoace. Mamei i-a venit incredibila idee de a o oferi spre suport unor legături de leuştean, motiv pentru care s-a grăbit să-şi repare greşeala întinzându-mi cu un zâmbet vinovat pe figură un pahar ce mi-e străin. Emblema unui whisky faimos mă trăzneşte. Nu-mi pot lua ochii de la ea, căci îmi înfăţişează un domn cu joben, mergând hotărât către dumnezeu ştie ce. Nici nu contează.

Pe hol, un om mai om ca toţi oamenii merge la braţul celui pe care n-am reuşit să-l extermin în planurile diabolice din copilărie. Răsuflu uşurată, când ştiu că braţul lui îl sprijină mai bine decât ar fi făcut-o al meu. Îi lipseşte omului vlaga din oase, dar mimica, privirea, iscuţimea aceea a minţii... le recunosc şi-acum, deşi înfăţişarea ar putea să trădeze altceva. A râs cu poftă de descoperirea târzie a unora dintre noi, care ajung să se lase pradă lui Monte Cristo la vârste mult prea înaintate. Nu aş fi bănuit, nici într-o mie de ani, că ştie cine este acest domn ce nu are nimic de-a face cu lumea lui de-acum. N-ar trebui să mă mire, căci... e mai viu ca oricând.

Scottish night

Urăsc ploaia mocănească de dincolo de ferestre, dar mai mult ca orice urăsc faptul că, în ciuda rugăminţilor insistente de pe tot parcursul ultimelor trei-patru ore, nimeni nu s-a sinchisit să alunge norii negri de deasupra oraşului şi să înceteze cu picăturile multe şi furioase ce lovesc pământul cu o înverşunare demnă de toată lauda. Ori invidia, după caz. În funcţie de posibilităţi, fără doar şi poate. O urăsc pentru că planurile mele pentru seara ce va să vină ar putea fi compromise, căci mă cunosc. Mereu găsesc motive pentru a nu ieşi din casă, iar o ploaie de genul celei ce se săvârşeşte chiar acum ar fi perfectă.

Mă surprinde însă nepăsarea cu care o privesc de aici, dinăuntru, unde este oricum dar nu suficient de cald. Sunt revoltată, căci nu mi s-a dat ascultare, dar ştiu sigur că în câteva minute voi înfrunta picăturile de apă cu mai mult curaj decât am avut vreodată. Acestea fiind spuse, simţindu-mi sângele clocotind în vene, spre a mă încălzi anticipat pentru temperaturile ce tind vertiginos spre zero de vreo săptămână încoace, mă reped pe scări cu un zâmbet irezistibil, completându-se perfect cu parfumul ce-l port de fiecare dată când simt că am nevoie de un adjuvant serios, care nu eşuează niciodată.

Cânt în ploaie cum n-am mai făcut-o din verile de demult, când îmi plăcea să stau desculţă sub cerul liber, ori de câte ori nori răzleţi îşi revărsau furia preţ de un sfert de oră, plecând mai departe fără a-şi cere iertare şi fără a mai privi înapoi. Cânt şi chiar dacă am o stare de bine inexplicabilă pentru un astfel de scenariu, îmi grăbesc paşii spre intersecţie, neştiind că aici îmi va dispărea zâmbetul de pe figură. Încă o dată mi se confirmă vechi suspiciuni: oamenii pot fi nebuni atunci când vor. În egală măsură, pot fi imprevizibili. N-aş fi crezut că domnul ce s-a oprit în dreptul meu, gesticulând într-un fel ce trădează o disperare ţinută cu greu sub control, ar putea îndrepta către necunoscuta ce-i sunt, plouată şi vizibil deranjată de faptul că, surpriză, coafura nu-i rezistă, propuneri indecente pe care, desigur, necunoscuta nu le înţelege. Mai mult decât atât, ajunge să-l compătimească suficient cât să îi ofere tot sprijinul pentru orice problemă ar avea. Ei bine, naivitatea ţi se răsplăteşte când te aştepţi mai puţin. Da, viaţa e o junglă, căci omul nu era nici rătăcit, nici bolnav, nici nicicum. Abia acum traduc obscenitatea gesturilor individului, aşa că întorc spatele, impunându-mi să nu-mi iau picioarele la spinare, de teamă să nu-l stârnesc şi mai tare. Mă opresc într-un loc ferit de ploaie, mult mai luminos şi populat, de unde pot să mă strâmb în voie la nenorocitul ce rămăsese nemişcat în locul de unde eu apucasem să fug. Imaginea pe care mi-a fost dat să o văd nu poate fi descrisă pe post. Nici nu merită. Tot ce pot spune acum este că it is raining, for god’s sake! Iar pe o vreme ca asta, nu dai niciun câine afară din casă... If you know what I mean...

************

Se cheamă Curtea Berarilor, un loc ce m-a întâmpinat cu o repriză de Cargo pe care am cântat-o urlând, cot la cot cu douăzeci şi cinci de oameni, toţi frumoşi, toţi îmbujoraţi, toţi infierbântaţi de metri întregi de bere. Nu eram decât noi şi scoţienii. Cu toţii la fel de cântători. Ne-am spus unii altora vorbe frumoase, vorbe de duh, vorbe de dulce, asemenea unor galerii ce se înfruntă pe un stadion arhiplin, asistând la un meci cu miză. Este, până la urmă, o avanpremieră a meciului de mâine. Ţin la băutură băieţii ăştia, nu glumă. Eu ţin doar la nişte cola. Precum pocăiţii, cum ar zice cineva. Ok. Şi la shoturile de tequila, pe care le dau pe gât ca la carte. „Lingeţi, beţi, sugeţi!”. Cei pudici se înroşesc pe loc, deşi cuvintele au fost cât se poate de nevinovat rostite. O cheamă Ruxi, mănâncă mult şi nu se vede, şi ne-a învăţat să bem tequila.

L-am cunoscut pe Alan, un scoţian mai scoţian ca toţi scoţienii, mândru de originile lui până în măduva oaselor. Şi cică în limba lui (dumnezeu ştie de-i adevărat ori nu, but I promised I will google it) numele pe care-l poartă înseamnă „handsome”. Ce mai potrivire fericită! He says I am beautiful. Oh, and smart. Şi vrea să mă ia la el acasă, să ne iubim până la adânci bătrâneţi, să avem copii şi să fiu o PR-istă de succes. Tentant. Şi-mi cere, nici mai mult, nici mai puţin decât o zi din viaţa mea. Sunt zgârcită în perioada asta a vieţii mele, cu toate că... he is handsome alright!

************

Unde mai pui că îi simt şi-acum parfumul, deşi s-a aşezat neinspirat în faţa mea, cocoţându-mă pe masă de câte ori prietenii lui gălăgioşi îşi aduceau aminte motivul venirii lor în ţara lui Dracula, tărâm lipsit de vampiri, spre marea lor dezamăgire. Îi simt parfumul ce răzbătea discret prin fumul de ţigară şi aburii de alcool. Dar chiar şi-aşa, vremea infectă şi limba încâlcită specifice meleagurilor scoţiene mă ţintuiesc locurilor ăstora, aşa cum sunt ele. În plus, am planuri marocane, iar Alexandra nu mi-ar ierta-o niciodată dacă le-aş da pe nişte snobish scottish handsome guys... No way!

Înainte şi după

M-a întrebat dacă mă mai doare ceva. În chiar momentul acela, legănându-mă pe scăunelul alb, cu vopseaua sărită pe alocuri şi fără o personalitate bine definită, servind şi ca masă atunci când situaţia o impunea, mi-am dat seama că eu nu l-am întrebat nimic. Încercând să-mi ofer o explicaţie, în gând, aşteptam o idee de geniu care să mă lămurească; întrerupându-mi parcă gândurile în care mă cufundasem fără voie, a râs. A râs într-un fel al lui, pe care nu l-am uitat, şi mi-a zis ceea ce ştiam deja. Că n-am fost curioasă.

M-am grăbit să-i detaliez, pe cât posibil, evoluţia sănătăţii mele. Cuvintele au venit uşor, cu toate că forma pe care au căpătat-o, în final, l-a luat prin surprindere. Cred şi eu. Comparaţii subtile şi nu prea, în miez de noapte, între doi oameni deveniţi străini, pot avea efecte dezastruoase.

Înainte, mă dureau toate, i-am spus, după cum de altfel ştie prea bine. Nu era zi de la dumnezeu în care o venă buclucaşă, un conglomerat de celule puse pe harţă, un oscior mai anemic decât celelalte, să nu-i dea bătăi de cap. Nu era cu putinţă să treacă douăzeci şi patru de ore fără ca trupul ei să nu se predea în faţa unei noi dureri. Iar dacă, prin cine ştie ce minune, ziua îndrăznea să treacă pe nesimţite, avea grijă să inventeze ceva. Doar EA trăia şi pulsa în ritmul cel mai vioi pe care îi fusese dat să-l cunoască vreodată. Doar EA n-o durea.

După, ca prin minune, durerile au dispărut pe rând. Coloana vertebrală a uitat de predispoziţia către spondiloză şi de cheful nebun, dovedit în seri reci şi târzii, de o doză dublă de diclofenac, articulaţiile au devenit mult mai maleabile şi rezistă cu stoicism frigului şi ploilor, plămânii s-au cuminţit, totul pare să fie în perfectă stare de funcţionare. Doar EA nu e bine acum. A căzut la pat, după cum şoptesc plămânii între ei. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat, nimeni nu are curaj să întrebe, de teamă de a nu răscoli răni ce nu au apucat să se cicatrizeze. Dar diafragma, cu sângele rece pe care i-l dictează meseria, îi scrie necrologul.

N-am avut curaj să-i spun pe nume. El, însă, a numit-o, stârnind valuri de lacrimi reci şi sărate. Nonşalant. People are strange. When you’re strange, no one remembers your name.