mercredi 15 octobre 2008

iRish Story

Răsfoieşte meniul de un sfert de oră privind în gol, gândindu-se că, într-adevăr, unele lucruri nu se schimbă niciodată. Întotdeauna a crezut că punctualitatea trebuie să fie o chestiune interioară fiecărei fiinţe umane, pentru a cărei însuşire nimeni nu trebuie să depună niciun efort. Cu toate astea, se convinsese că este inutil să ajungă mereu la timp şi că, dacă totuşi se va dovedi imposibil să renunţe la un astfel de obicei, va trebui să dovedească o ingeniozitate uriaşă pentru a-şi umple minutele până la apariţia celor ce nu doreau, sub nicio formă, vreun compromis în sensul ăsta.

Somon afumat şi praz confiat în foietaj. Sturion în sos marin cu lapte de cocos şi piure de ţelină cu migdale. Sună pretenţios şi de data asta. Credeam că zâmbetul nu-i mai poate fi stârnit de nişte combinaţii aiuristice pe seama cărora s-a amuzat atâta vreme. Ori poate piept de raţă în sos de prune cu varză. Ori poate nu. Curajul ei culinar a fost dintotdeauna limitat şi nu şi-a dorit nicicând să-l pună la încercare cu toate ciudăţeniile pîmântului. Doar amintirea unor evenimente din trecut, îndepărtate de obicei, readuse în prezent cu astfel de ocazii, o mai îndârjeşte. Îşi promisese, ce-i drept, că nu se va mai întâmpla să se holbeze într-un meniu de ca şi cum nu i-a mai fost niciodată dat să citească. De ca şi cum aceea ar fi prima experienţă de acest fel. De ca şi cum atunci ar învăţa alfabetul, neavând pretenţia de a percepe şi sensul cuvintelor. Hotărârea pe care între timp a îngropat-o fără vreo remuşcare se resuscitează ori de câte ori memoria îi este zdruncinată de faimsoul antricot de vacă în suc propriu, reducţie de vin de Porto şi o atingere de trufe. Până şi eu mi-l amintesc, deşi nu am fost supus aventurii pe care alţii o numeau râzând cu gura la urechi... răsfăţ.

Mi-o amintesc pentru că am fost nevoit să suport încărcătura puţin aromată, dar extrem de pretenţioasă a unui meniu pe care ea nu îşi dorea să-l uite. Şi pentru că momentul trebuia împărtăşit cu alţii asemenea mie, Apple şi Omnia au aflat de îndată de experienţa nefericită la care involuntar am luat parte. Tehnologia a fost întotdeauna de partea noastră. Instant messaging, şi misiune îndeplinită.

Cu siguranţă astăzi va fi altceva...

-A chocolate milk shake, te rog...

Se pare că retrăieşte din nou momente ce o dor... De parcă nu s-a chinuit destul până acum. Dar nu vrea să asculte, aşa încât de data aceasta prefer să stau deoparte. Oricum dimineaţa asta îmi pare a avea ceva din lumina de altădată, când imediat după răsărit, ne ghemuiam împreună într-un colţ retras de pe terasă, ascultând chemarea mării şi freamătul neliniştit al vântului. De multe ori ne pierdeam privirile în zare, uitând că timpul trece fără ca noi să ne punem în mişcare, că lumea mişuna în jur, grăbită să pecetluiască încă o zi.

-Diamoooond! aud vocea polifonică, irezistibilă pe alocuri, a lui Apple.

Am tresărit fără să vreau, de ca şi cum cineva mi-ar fi întins un cub de gheaţă pe care eu mă grăbesc să îl primesc numaidecât în palmele fierbinţi, fără a-mi lua răgazul necesar pentru a cerceta neobişnuitul dar. Mă bucur de apariţia fermecătoare care şi acum, după atâta timp, îmi mai stârneşte fiori. Vibraţia pe care o resimt în tot corpul este întreruptă numaidecât de chicotitul gălăgios, dar oarecum sfios al lui Omnia, ce se afla la doar câţiva paşi în urmă. Le privesc cu o curiozitate de care cu siguranţă mă voi ruşina mai târziu, de ca şi cum sunt două siluete necunoscute pe care mi-e dat să le văd pentru prima dată. „Se mândreau mereu că sunt nişte copile, iar eu... un bătrânel apatic ce a uitat să trăiască. Degeaba le-am explicat că diferenţa dintre noi nu este de nici măcar o lună, dar se băteau cu pumnul în piept că florile de mai nu vor fi niciodată binecuvântate de protecţia zeiţei Iuno”... şi s-ar putea ca, spre marea mea nefericire, lucrurile să fie chiar aşa... Şi atunci, Apple nu va şti niciodată...

Le văd cum îşi poartă siluetele voluptoase sub privirea-mi ce poate fi asemuită cu a vreunui maniac ce nu ştie să-şi ascundă pornirile sexuale. De mi-aş confesa preferinţa, inexplicabilă poate, pentru cele 133 de grame ale lui Apple, probabil că aş fi de râsul tuturor. Şi pe bună dreptate. Ce să caute un individ malnutrit, căruia-i tremură doar pielea pe oase, lângă o femeie asemenea ei?

Cred că ceva m-a dat de gol, pentru că le văd repezindu-se spre mine, deloc bucuroase, cu ochii ieşiţi din orbite, reproşându-mi că îmi simt privirea plimbându-se de-a lungul trupurilor lor. Nu le-am mai văzut nicicând aşa... e adevărat că-n ochii lor încape lumea-ntreagă... că 3,5 sau 3,3 inch depăşesc cu mult capacitatea alor mei de a cuprinde orizontul... Dar nu e vina mea, până la urmă... Iubirea nu întreabă... şi nici nu are memorie... Însă ele au: 8GB şi 16GB... mai mult decât aş fi eu vreodată în stare... probabil de aceea uit mereu că suntem cei mai buni prieteni şi că sentimente de alt fel ne sunt interzise... Nu pot decât să scriu spre resemnare...

1 commentaire:

Mihai a dit…

dear..you and pressure make a great team...that's for shure...