mardi 29 septembre 2009

Voiam să-ţi spun ceva frumos!

După un sfert de oră de aşteptare, sufocantă şi ritmată în acelaşi timp, zăresc un tramvai îndreptându-se morocănos spre staţie. Încerc să disting numărul, dar cum sunt mult prea îngâmfată pentru a purta ochelarii atunci când ies din casă, prefer să trăiesc într-o ceaţă permanentă, care deocamdată mă împiedică să văd doar detaliile nesemnificative. Este 19, slavă Domnului!

Urc cu paşi nerăbdători, având căştile talismanului în urechi. Este un prost obicei căpătat de aproape un an de care nu vreau să mă lepăd, în primul rând pentru că m-a ajutat să corectez un alt prost obicei, a cărui provenienţă tind să cred că ţine de natura mea interioară, caracterizată printr-un cuvânt: curiozitate. Carevasăzică, de când cu talismanul despre care vorbesc, cercetez în jur doar cu privirea. Urechile mi-au fost pedepsite. Nu ştiu de ce, dar îmi place să privesc oameni şi să ascult poveşti. Şi mă gândesc că uneori sunt inoportună, că deranjez, că sfiesc personajele din jurul meu, că le fac să roşească gratuit, însă nu mă pot abţine.

Mă aşez unde mi-e obiceiul, ascultând mai departe muzica din căşti, dar imaginându-mi ce îşi spun arătările mute din jur. Poate că vorbesc despre concediul petrecut în Maramureş, ori despre escapada de trei zile din Viena, ori despre cântecele învăţate la grădiniţă. Pierd atâtea amănunte pe care le-aş asculta cu mare drag, dar sunt într-o perioadă de abstinenţă şi trebuie să dovedesc voinţă.

Dar copila din faţa mea, ce nu pare să aibă mai mult de cinci-şase ani, roz din cap până-n picioare, începe să plângă. Nu o aud, dar îi văd lacrimile şiroind pe faţă, în timp ce mâinile trag cu putere de o femeie ce pare a fi inertă. Priveşte pe geam, fără să se întoarcă spre copilul plângând, iar când în sfârşit o face, îi cuprinde braţul şi o smuceşte nervoasă. Este vremea să-mi dau căştile jos.

Mă aştept să aud motive serioase pentru care femeia să se comporte astfel. Dar tot ce aud este o propoziţie repetată obsesiv printre suspine şi sughiţuri: „Maaaami, dar voiam să-ţi spun ceva frumos! Uită-te la mine!”. Femeia este iarăşi nemişcată, asemenea unei statui care, şi de-ar vrea, nu poate rosti vreun cuvânt. După câteva minute în care glasul neobosit al copilei se aude în tot tramvaiul spunând mereu aceleaşi cuvinte, femeia o ia în braţe, rugând-o să nu o mai facă de ruşine. Aruncând un ultim „...ceva frumos” către mama neînduplecată, copila se aruncă la gâtul ei, mângâindu-i obrazul drept.

Alături, o altă mamă, de data aceasta cu o fiică adolescentă, machiată nepotrivit pentru o după-amiază petrecută prin tramvaie şi uşor excentrică în vestimentaţie. Îi povesteşte mamei vrute şi nevrute, cu un debit verbal demn de invidiat. Îi spune bancuri, unele mai proaste decât celelalte, cel puţin pentru gustul meu, stârnind hohote de râs. Femeia îi soarbe cuvintele. Se lasă cu zâmbete şi râsete atât de sincere, încât nu pot să nu zâmbesc şi eu.

Poate, peste ani, în acelaşi tramvai, fetiţa ce astăzi plânge va face şi ea călătorii să zâmbească spunând nimic mai mult decât... „ceva frumos”.

4 commentaires:

Anonyme a dit…

uite ca am revenit pe la tine! nice post!

day-dreamer a dit…

Bine-ai revenit. Mulţumesc!

Anonyme a dit…

servus...
aşa este... astfel de scene întîlnim des... uneori e dificil sa ne pastram cumpatul in fata copiilor insa asta nu scuza, niciodata, atitudinile, pornirile isterice sau doar arţăgoase... da, copii aceştia se vor purta la fel şi le va fi greu sa nu fie trişti...
toate cele bune! :)

Anonyme a dit…

;o) acum nu stiu daca sa ii dau dreptate mamei sau nu, dar pe mine m-a facut curioasa aia mica ... mi-ar placea sa stiu ce lucru frumos vroia sa spuna? sunt convinsa ca mamei i-ar fi trecut supararea daca ar fi lasat-o sa vorbeasca ;o)