vendredi 7 mars 2008

Unora le place viaţa

Hey you, all of you... Mă numesc Maria, am 22 de ani şi, la vârsta asta, eu încă mai cred că sunt specială. Nu vă aud răspunzându-mi, dar ştiu că sunteţi acolo şi că beneficiez de o empatie gratuită şi nedisimulată, pe care, de altfel, nici nu mi-am propus să o capăt printr-o astfel de mărturisire. Dar e adevărat. Mă înverşunez să cred în unicitatea fiinţei mele, chiar dacă ea se rezumă doar la caracteristici genetice irepetabile. Aş îndrăzni să adaug, însă, şi deficienţele de exprimare pe care nu le depăşesc de ore bune şi pe care nu le-am putut masca în niciun fel. Între timp a crăpat de ziuă, dar asta nu înseamnă că sinapsele mele s-au refăcut, stimulând ultimele reminiscenţe ale unei inspiraţii cândva prolifice.
Îmi amintesc de o vreme, a copilăriei poate, la cât de îndepărtată îmi pare acum, când îmi plăceau cuvintele. Mai mult decât atât, proporţional cu interesul manifestat – singura condiţie, de altfel, sine qua non pentru experienţe de acest fel – le antrenam într-un joc incitant al dialogului mut între personaje imaginare, născute toate dintr-o aceeaşi fiinţă.
Tot pe atunci îmi plăceau basmele lui Petre Ispirescu, creioanele colorate, fisticul şi, fără a înţelege prea mult din muzica lui, Michael Jackson.
Era o vreme a preferinţelor timpuriu identificate şi intransigent exprimate, care aveau menirea de a mă contura ca om, dar mai ales de a mă diferenţia de restul muritorilor.
Întrebările mele aveau consistenţa „de ce”-ului primordial, elucidând mistere punctuale, fără de care nu mi-aş fi putut construi lumea de mai târziu.
Nu înţelegeam ce e aceea „viaţa”... eu o vedeam ca o mângâiere tremurândă pe creştet, ca o lacrimă în ochii bunicilor mei, ca o păpuşă rusească sau ca nişte marcasite atârnând leneş la gâtul meu... Viaţa se derula în timp ce goneam cu bicicleta în jurul blocului ori în orele petrecute învăţând poeziile în limba franceză pentru serbarea de iarnă.
Primisem viaţa în dar, de la entităţi ce au căpătat felurite chipuri în timp, dar nu aveam habar ce e, şi nici ce urma să fac cu ea: trebuia să o joc? să o mănânc? să o pictez sub forma unor copaci anemici? ori poate să o dansez aritmic? trebuia să o păstrez pentru mai târziu sau să o împart cu cei ce aveau mai puţină, sau chiar deloc?
Pe atunci aveam existenţă... lipsită de trăire şi sens... Astăzi, după ani de incertitudine şi căutare, descopăr ce se face cu viaţa... Se trăieşte în doi. Noi doi.

2 commentaires:

day-dreamer a dit…

N-am mai citit postul ăsta de multă vreme. Mă amuz un pic acum. E al meu şi mi-l asum, dar mă amuză. Simt că m-am făcut un pic de râs. Şi dacă tot am făcut-o o dată, o pot face şi a doua oară... Cine e Soni? Search-ul pe Google nu m-a ajutat. :-s

day-dreamer a dit…

Gata, m-am lămurit. :D Pare interesant fenomenul "Soni", din ce am citit până acum. Poate găsesc şi cartea.