mardi 6 octobre 2009

Triluri de metrou

Privesc în ochii tăi / Privesc mereu ca-ntr-o fereastră / Şi văd prin ea cum lumea ta / Priveşte-n lumea noastră...

Fetele din dreapta îşi tot dau coate una celeilalte, chicotind, de ca şi cum s-ar afla prin preajmă un „el” care, prin atitudinea irezistibil de flegmatică, le-ar provoca simţurile. Sunt agitate, ca în urma unui cutremur visceral de proporţii, dar încearcă să-şi păstreze cumpătul, ştiind că, până la urmă, secretul stă în a potoli cumva miile de fluturi ce se îngrămădesc înăuntrul lor, lovindu-se unii de ceilalţi într-un râs nebunesc nefiresc.

Cânt mai departe, însă zâmbind complice, în semn că înţeleg. Dau din cap, în mişcări legănate abia perceptibile, despre care ştiu mai bine ca oricine că se cheamă „dans” şi de care sunt cum nu se poate mai mândră. Orgoliul meu ar fi terfelit dacă cineva ar îndrăzni vreodată să submineze statutul pe care li l-am oferit după ani de trudă şi încăpăţânare. Citesc pe buzele din geam versuri ce sper, însă, să nu se audă. Mi-ar fi ruşine. E adevărat că glasul cristalin mi-a fost lăudat cu ani în urmă, în repetate rânduri, de oameni cu har, dar ştiu, pe de altă parte, că a rămas la stadiul de diamant neşlefuit şi că seamănă mai degrabă cu sunetul de nesuportat pe care îl face o bucată de cretă căzând derutată, a neştiinţă, pe o tablă abia ştearsă cu buretele.

Fetele continuă să râdă, iar curiozitatea mea este pusă la grea încercare. Îmi rotesc privirea, până descriu un cerc în aer, fără a-mi mişca picioarele de pe podea, şi iscodesc aproape furioasă. Extraordinar! Personajul pe care mă aşteptam să-l găsesc, în toată splendoarea, în aria vizuală a fetelor, care din întâmplare coincide cu a mea, dacă binevoiesc să-mi schimb poziţia, lipseşte cu desăvârşire. Un cuplu de septuagenari apatici stau pe locurile ce le sunt destinate, dar tăcerea lor mormântală şi chipurile trase n-ar fi nici pe departe motiv de râs. Ar mai fi o doamnă multicoloră, ceva mai încolo, dar personajele curajoase cromatic nu mai sunt demult o noutate.

Aseară, un tip dolofan, la vreo treizeci de ani, cu o pereche de pantaloni dintr-un denim spălăcit, ridicaţi până la refuz, şi cu ochelarii lipiţi de figură, se plimba de colo-colo, dintr-un capăt în altul al vagonului. Oricine şi-l poate imagina, pentru că nu-s puţini cei ce traversează vagoanele metroului între staţii, în sensul de mers, de ca şi cum vor să ajungă primii la destinaţie. Lumea din jur, inclusiv eu, este plictisită. Întâmplător, tot până la refuz. Omul cântă. N-aş putea spune ce, căci nu am nici răbdare, dar nici interes să ascult. Însă este incredibil de amuzant. Mă bufneşte râsul. Nu-mi pot da coate cu frati-miu, căci oboseala m-a răpus de îndată ce am pus piciorul în oraşul ăsta blestemat, lăsându-mi însă suficiente resurse cât să mă scurg leneş pe singurul scaun liber, iar el stă în picioare, în faţa mea. Îl fac totuşi atent, căci momentul nu trebuie ratat. Deasupra mea stă un semn... Sugestiv...

Sper că fetele râd şi acum...

2 commentaires:

Anonyme a dit…

auzi, n-ar fi mai bine sa vezi care e treaba cu oamenii care muncesc..lirism neinspirat pe partea emo a societatii in care mai arunci cate o idee "umanista" sau "vintage"( pe stilu vezi doamne eu apreciez lucrurile din jurul meu si tot ce e de calitate)gasita dupa cautari lungi pe gugal sau alt motor ca de tre sa fim neaparat altfel..sa fim seriosi..te minti singura ca gasesti utilitate inutilitatii vietii tale de zi cu zi si cauti sa spui ca ai facut ceva infasurand in staniol niste boscheti..dar biensur e democratie fiecare are dreptul de a ne inunda cu nimicul productie proprie si sa ni-l vanda la pret de monalisa..
mai bine..lasa..

day-dreamer a dit…

Google rules! Şi da, existenţa mea este inutilă. Mă bucur că suntem de-acord. Dar la fel este a multora. Şi nu mă deranjează.