mardi 8 septembre 2009

Strada cu nume de erou

Am ieşit pe uşă cu gândul să-mi aerisesc mai degrabă sufletul decât mintea. Am nevoie de aerul de afară şi de chipuri de oameni necunoscuţi. Străinii mă fascinează dintotdeauna şi nu cred că voi rezista vreodată tentaţiei de a le studia expresiile, gesturile, oricât de nepoliticos ar părea un astfel de gest, ori poate chiar de abuziv. Construiesc rapid în jurul oricărui trecător un univers ce-mi pare mie că i se potriveşte, ca „răspuns” la ceea ce îmi transmite în acele câteva secunde cât ochii mei au timp să-l analizeze. De unde vin, încotro se duc, cine îi aşteaptă acasă, dacă iubesc, dacă suferă, dacă ar da orice pentru o sută de grame de fistic sau pentru o gură de cafea, dacă se dau în vânt după călătorii... Dacă m-ar însoţi vreunul într-o aventură în Japonia sau cel puţin în Vama Veche...

În lipsa unui itinerar prestabilit, ştiam totuşi ce stradă mă aşteaptă. Este o stradă a începuturilor în doi, pe care eu astăzi o voi străbate de la un capăt la altul singură şi cu sufletul încărcat de amintiri şi-atât. Ochii îmi sunt ageri, sperând totuşi să zărească, din întâmplare, un chip pe care îl regretă. Aşteptările se dovedesc a fi prea mari pentru ceea ce strada are de oferit în clipa asta. Este pustie şi nedefinită... nu-mi dau seama dacă vara s-a sfârşit deja sau dacă trage, cu ultimele puteri, de supremaţia asupra unui tărâm ce s-a născut să fie de poveste.

Mie mi-ar plăcea să fie toamnă... şi frunze... frunzele din visul de demult, când eu aveam să devin proprietarul unui teatru. Dar nu e toamnă. Paradoxal, sunt doar maidanezi, de o parte şi de alta a străzii, pe ambele trotuare, veghind parcă la liniştea ce nu are voie să fie perturbată în niciun fel. Mă împrietenesc rapid cu ei, păcălindu-i cu o armă ce se dovedeşte a fi imbatabilă, în ciuda neîndemânării şi ruşinii mele de a o folosi. Pare-se că şi lumea celor necuvântătoare este guvernată de aceleaşi reguli care ne ghidează şi nouă existenţa. Carevasăzică, aparatul de fotografiat nu dă greş niciodată. Îndreptat cu siguranţă, dar fără a depăşi pragul care o transformă în lipsă de decenţă, şi cu entuziasm, dar fără a trăda interese ascunse, el poate fi aliatul perfect atunci când îţi doreşti să invadezi intimitatea subiectului tău, în scopuri deloc murdare.

În capătul străzii, m-am resemnat. Sunt străzi pe care, fie că vrem, fie că nu, nu le vom mai străbate niciodată cu cei ce ni le-au dezvăluit. Sunt străzi care vor trezi mereu ceva înăuntru, dar care îşi vor pierde din semnificaţie, odată cu trecerea timpului. Sunt acele „empty streets” de odinioară care vor rămâne empty pentru totdeauna, căci aşa le-a fost dat.

Şi pentru că eu nu am avut niciodată o stradă preferată, nici în oraşul în care m-am născut, nici în cel care m-a adoptat acum ceva vreme, nici în vreun alt oraş în care mi-a fost dat să poposesc, mă gândesc că ar fi potrivit să caut una şi să o ridic la rangul de „cea mai cea” într-un clasament personal care, cel puţin pentru moment, nu ar cuprinde-o decât pe ea. Sau, şi mai inspirat, o voi adăuga unei liste destul de haotice, alături de „Only for the weak”, „Hable con ella”, „Procesul de la Nurnberg”, Budapesta, Lake of Tears, Nokia, Nike, acoperişul hotelului Intercontinental, gara din Feteşti, Vama Veche...

Maior Gheorghe Şonţu. Ar fi fost de prost gust să aleg o stradă cu un nume mai puţin impunător, şi mai ales o dovadă de lipsă a inspiraţiei, ceea ce, fie vorba între noi, ar fi fost o mare nedreptate şi un şi mai mare neadevăr. Carevasăzică, aşa o cheamă. Pe ea, pe strada „cea mai cea”. De teamă că până acasă am să-i uit numele, chiar de-am să-l repet în gând până în clipa când niciunul dintre cuvinte nu va mai avea înţeles pentru mine, scot telefonul şi încep să tastez abrevieri pe care sper să le pot completa mai târziu.

Lumina cade într-un fel anume, un fel inexplicabil, pe casele ce mi se înfăţişează de câteva minute deja, ca nişte arătări ce par să fie conştiente de măreţia trupului şi de sentimentul pe care îl trezesc în trecători. Nu e prima oară când mă aflu în locul ăsta, căci nimic nu îmi pare complet necunoscut. E ca şi cum trăiesc o revedere pe care mi-e foarte greu să o accept. Păşesc stingher. Zăbovesc intenţionat, gândindu-mă că poate, răscolind printre amintiri, şi tot răscolind, voi trăi revelaţia pe care o aştept.

O bătrână deloc grăbită mă prinde din urmă. Poartă ciorapi lungi, foarte groşi, ce nu lasă pielea să respire, pe o vreme ca asta, şi papuci de casă din piele. Un trenci perfect asortat ascunde cum nu se poate mai bine trupul lipsit de vlagă al femeii şi mişcările atât de stinse, ce par să fie cu atât mai dificile sub greutatea hainei. Spune ceva, ceva doar de ea ştiut, dar care cu siguranţă merită şi trebuie ascultat. O privesc cu o compasiune pe care mi-o înăbuş, căci sunt convinsă că ea s-ar putea transforma cu uşurinţă în lacrimi pe care mi le-am interzis. O privesc cu o compasiune care, de nu mi-aş stăvili-o întorcând spatele, m-ar face să o iau acasă. Să o transform în bunica pe care nu o mai am. Cu siguranţă însă, femeia este bunica cuiva. Cu siguranţă cineva ar dori-o înapoi.

Aşa că întorc spatele, privind mereu înapoi. În stânga mea, se înalţă, trufaşă, biserica în care mi-am petrecut duminicile a patru ani din copilăria mea. Duminici petrecute în miros de tămâie şi lumânări, în rumoarea bătrânilor făţarnic pioşi, în aşteptarea permanentă a paharului de plastic umplut până la refuz cu mult râvnita colivă. Duminici pe care alţii asemenea mie le petreceau într-un mod mai puţin cuminte ori, dacă vreţi, mai puţin evlavios. În dreapta, copii alergând. Copii întrebându-şi mamele de ce femeia în trenci vorbeşte singură. De singurătate, copii. Probabil de singurătate.

Aucun commentaire: