O singură dată mi s-a întâmplat să maltratez o carte cu bună ştiinţă. Era o culegere de matematică ce mi-a mâncat zilele în gimnaziu, pe vremea când credeam că am ceva de demonstrat unui om ce se încăpăţâna să nu-mi recunoască meritele nici în ruptul capului. În realitate, tot ce-mi doream era să-i dau peste nas unei femei intransigente despre care bănuiam că pur şi simplu nu mă place. Răzbunarea a fost dulce, chiar dacă astăzi o găsesc stupidă şi mai ales inutilă.
Bogdan mă enervase suficient în ziua aia cât să arunc cu Petrică după el. Traiectoria sigură a culegerii i-a suprins pe cei de faţă, rămânând cu toţii cu gurile căscate în aşteptarea deznodământului. În ciuda vitezei de invidiat cu care l-au urmărit pe condamnat, miile de exerciţii din paginile cărţii au sfârşit în acelaşi coş de gunoi cu care făcusem şi eu cunoştinţă cu ceva timp în urmă. Spre marea mea dezamăgire, nicio ecuaţie nu a rămas pe veci nerezolvată, ca o cicatrice care să ateste întâmplarea, aşa cum ochiul meu vineţiu a sugerat săptămâni întregi contactul nefericit. Ba dimpotrivă, am reuşit ca, dintr-o ambiţie prostească, să bifez orice exerciţiu, având acum o motivaţie în plus: dorinţa de a-mi ispăşi pedeapsa pentru a mă fi comportat necuviincios cu domnul Petrică.
Am promis atunci că va fi prima şi ultima dată când o carte îmi va cunoaşte the ugly side. Ce vină ar putea avea, în definitiv, o biată culegere de matematică, atunci când vine vorba despre conflictele cu lumea-mi exterioară ori despre luptele interioare ce nu ajung să îşi cunoască vreodată câştigătorul?
Până aseară. Cu paşi mici, la început timizi şi tocmai de aceea grijulii, am călcat cărţi dezmembrate în picioare. Curiozitatea mi-a croit drumul pe un covor de pagini încărcate de cuvinte, din care se auzea doar strigătul omului ce a născocit universuri şi noi teorii, ce a asudat până ce creionul a dat naştere unei vieţi pe un peron. Nu ştiu de s-a zvârcolit acolo unde e acum şi nici dacă s-ar fi simţit flatat văzându-şi gândurile zburând printre oameni nepăsători ori călcate în picioare cu nerăbdarea celor istoviţi de încă o zi de lucru, oameni ce nici nu catadicsesc să observe că trotuarul nu mai este trotuar, că iarba nu mai este verde ori că, dintr-o dată, cuvintele încep să geamă dinspre pământ.
Mă aşez cum îmi este obiceiul, turceşte, în mijlocul drumului. Cu noua înfăţişare, nici nu ştiu dacă dedesubt este asfaltul rece ori gazonul tuns scurt din faţa teatrului. Împrăştii paginile cu o dibăcie surprinzătoare, le arunc în aer, le privesc în zborul cu care nu sunt deprinse şi care seamănă mai mult cu o plutire desuetă, care nu are de-a face cu tumultul specific kilometrului zero al capitalei.
Tu lipseşti. De-ai fi fost acolo, te-aş fi provocat la un joc. Te-aş fi plimbat prin gări ale căror peroane mi-au descoperit în timp cuvinte. Ţi-aş fi dăruit şi ţie cuvântul meu, aşa cum am mai făcut-o altădată, cu un alt „el”... Ce bine că sunt, ce păcat că nu eşti...
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire