Caut cerul stelelor care cad

Mereu sunt pe fugă atunci când vreau să-mi iau rămas bun de la el. De cele mai multe ori, mă îndeletnicesc cu mărunţişuri la care refuz să renunţ, reducând timpul pe care i l-aş putea acorda la două, trei minute, laconice până la nesimţire şi încheiate apoteotic într-o îmbrăţişare scurtă. Îl pun să-mi promită încă o dată cei „100 de ani cel puţin”, îi fac cu ochiul ştrengăreşte şi-mi văd de drum. De viaţă, de povestea mea.

De data asta, însă, mă roagă să mai stau. Mă trage de mână uşor, dar ferm, aşezându-mă foarte aproape de el. E timorat cum nu l-am mai văzut niciodată şi se fâstâceşte. Nu mă priveşte decât după primele cuvinte, căpătând curaj odată cu zâmbetul din ce în ce mai larg de pe figura mea tâmpă. Îmi spune să fac ce vreau, dar să fac în aşa fel încât să fiu o mireasă suplă. Pentru că miresele aşa sunt frumoase. Suple. Râd în hohote, deşi înăuntru sunt un pic crispată, dar îl asigur că nu are motive de îngrijorare şi mă retrag, curmându-i discursul stingher.

A fost ultima dată. Şi-acum mă privesc obsesiv în orice oglindă prind în cale şi-mi văd talia – subţire – şi vreau să i-o arăt. Vreau să-i arăt că m-am ţinut de cuvânt, dar nu mai am cui. Cică stelele care cad nu pier / stelele care cad se duc pe un alt cer. Îhîm, să-mi arate şi mie cineva cerul ăla, că eu îl caut, îl tot caut, şi nimic! Asta-i poveste pentru copii, pentru fetiţa căreia îi împleteai cândva părul, iar eu nu mai sunt copil. Sunt o mireasă cu talia subţire şi cică frumoasă, cum spunea el. Dar habar nu avea că miresele nu sunt frumoase cu lacrimi în ochi.

Poftim necaz, domnule bunic!