À toi seul, mon ami!

Bunicul din partea tatălui meu n-a fost niciodată un om bătrân, nici măcar în cel de-al optzeci şi cincilea an al vieţii sale, care doar dintr-o întâmplare nefericită a fost şi ultimul. Nu ţin minte să-l fi întrebat vreodată ce vârstă are, iar el să fi răspuns, cu seriozitatea specifică unui octogenar respectabil, cu adevărul, numai adevărul, nimic mai mult decât adevărul. Optsprezece, spunea el mereu. Vreme de un sfert de secol – cât viaţa mea şi-a lui s-au intersectat – el a trăit un majorat continuu.

Şi mi-a fost tare drag de el, cu tot cu felul lui copilăresc de a vedea mersul firesc al lucrurilor şi-al vieţii proprii, dar mai ales cu teama, uneori imperceptibilă, alteori forţat evidentă, de boala care să-l imobilizeze la pat, de singurătate şi, până la urmă, de moarte. Mi-a fost atât de drag (se poate să-mi fi fost prea drag) încât acum, că nu mai e, nu îmi găsesc, nici de aş vrea, liniştea. Iată, îmi spun cu vocea gâtuită, nodul în gât! Simte-l cu tine toată!

Dar cel mai grav este că am rămas cu o sensibilitate care mi-e foarte incomodă, dar care, într-un fel bizar, mă ţine în continuare conectată cu el. Şi această sensibilitate importunează cum nu se poate. Căci bătrâni bolnavi şi singuri se găsesc la tot pasul, dar mai ales la tot pasul meu. Am început să cred că-i o conspiraţie nefericită la mijloc, căci prea mă urmăresc necontenit figuri ridate şi ochi rugători ce-mi amintesc de omul ce cândva a fost şi astăzi nu mai este. La început, mă opream cu lacrimi în ochi, întinzându-le prea puţin comparativ cu ce şi cât ar fi avut nevoie şi neînţelegând ce fel de oameni se pot afla în spatele acestor destine nefericite. Acum, însă, testez o atitudine indiferentă care-i menită să-mi facă viaţa mai uşoară, deoarece, până la urmă gestul frumos nu se amplifică dacă e însoţit de lacrimi de compasiune.

Nu pot pricepe şi nici nu concep să existe motive plauzibile pentru ca un om ajuns la vârsta la care ar trebui să se lepede conştient şi fericit de orice grijă să fie nevoit să întindă mâna (poate umil, poate arogant, după cum îi este felul), complăcându-se într-o poveste cu şi despre cerşetori la care nu s-ar fi gândit vreodată.

Îmi amintesc de demnitatea lui şi îmi dau seama cum l-ar fi zdruncinat un astfel de statut, de om al nimănui, de om al străzii şi al trecătorilor, pe care doar mila unora şi-a altora l-ar fi putut menţine pe linia de plutire. Este absurd. Şi de aceea nu înţeleg cum oamenii se transformă în neoameni şi îi tratează pe cei asemenea lor cu o atotputernicie îngâmfată şi răzbunătoare care nu face bine nimănui. Şi tot de aceea m-am arătat excesiv de înverşunată, scoţând colţi de care cei din jur nu mă credeau în stare, când mi-am dat seama că, de-ar fi să fie cazul, există oameni ce mai degrabă ar întinde o mână de ajutor unui copil perfect sănătos şi supradotat (sau cel puţin cu un minim de potenţial ce ar putea fi exploatat în viitor), spre a-i înlesni calea către un succes mai facil (a se înţelege aici copil care să-şi merite banii, dovedindu-se în final o investiţie profitabilă) decât unui bătrân care, spre marele lui nenoroc, nu mai are puterea de a produce nimic. Pragmatic, zice-se.

Şi-mi cer iertare acum pentru vehemenţa cu care m-am împotrivit, susţinând sus şi tare că aşa ceva nu este posibil într-o lume normală, dar am gândit cu sufletul şi nu pot gândi altfel. Aşa cum, demult (de demult de tine taica îmi spunea mereu poveşti), cântând colinde în faţa unor bătrâni „condamnaţi” să-şi petreacă restul zilelor într-un azil, două copile (fetiţa ce eram pe-atunci şi cea mai bună prietenă a ei) plângeau în hohote: una de dorul bunicii abia plecate dintre cei vii, iar cealaltă de dorul căţeluşei lovite, cu aproape un an în urmă, de o maşină ce-şi vedea de treaba ei într-o grabă ce i-a curmat zilele prematur. Da, suferinţele şi empatiile diferă de la poveste la poveste.

Iar povestea mea este a unui om căruia îi lipseşte până la pragul nebuniei un alt om. Tu, moşule, ai lăsat aşa un gol, că n-ai habar ce dor mă doare!