Exerciţiu

3 decembrie 2005. “N-am dormit deloc. Am vorbit vreo 4 ore cu un necunoscut. An easy-to-talk-to guy. Ana nu se dezice: 2 ore de crize la un cent pe minut. Cineva foloseşte bormaşina aici! Fuck! I can’t sleep anymore! And my head it’s just killing me! Să fie „Regina mamă” în seara asta la naţional? :-? That would save my day”...

Surprinzător sau nu, asta este una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea. Pentru că de atunci nu îmi mai este teamă de nimic. Poate doar de faptul că unele lucruri se schimbă, chiar dacă ne convine sau nu. Unii oameni dispar înainte de a-ţi da seama ce se întâmplă.

Acea sâmbătă a fost seara unor descoperiri ce aveau să-mi schimbe viaţa irevocabil. Şi chiar dacă ziua a părut pe alocuri compromisă, Regina mamă a salvat-o de la a fi una oarecare, la fel ca multe altele. A fost seara când mi-am spus pentru prima oară că mi-aş dori să devin Olga Tudorache atunci când am să fiu mare. Dacă un om mă poate face să plâng şi să râd în acelaşi timp, înseamnă că omul acela mă trezeşte din trăirea mea de zi cu zi. Iar eu nu pot decât să asist încărcată de emoţie şi tocmai de aceea lipsită de puterea de a reacţiona la o scenă irezistibilă a cărei protagonistă sunt. Sunt sfioasă, de ca şi cum cineva mi-ar fi invadat intimitatea, dar ard de nerăbdarea aplauzelor îndreptate către omul care m-a cucerit.

Alături, se află un alt sfios. Un alt actor pe care îl descopăr, dar pe care nu am reuşit să-l urmăresc cum poate ar fi meritat, poate şi pentru că partenera de scenă l-a acaparat involuntar. De altfel, îl bănuiesc de o oarecare modestie care l-a ţinut în umbră, de data aceasta voit, pentru ca omul de alături să-şi primească seara triumfală. Marius Bodochi. Un nume pe care nu-l cunoşteam, dar care a rămas întipărit înăuntrul meu pentru totdeauna şi pe care m-am simţit îndreptăţită să-l urmăresc. Aşa că a venit rândul „visului unei nopţi de vară”... Muritori şi zei care nu se joacă, ci sunt ei înşişi pe scenă...

Prefer, fără doar şi poate, imaginea unui Marius Bodochi fermecător, uitând de sine şi interpretându-se, în acelaşi timp, departe de profanul unei lumi ce ne schimbă pe toţi... Şi vreau să uit de imaginea unui Marius Bodochi fatal, aşezat comfortabil pe o canapea, între două exemplare reuşite ale speciei umane pe care, cu tandreţea paternală specifică oricărui bărbat trecut de o anumită vârstă, le mângâia uşor pe genunchi, în mişcări circulare care mi-au răscolit stomacul. Zâmbetul lasciv, cerşind ceva mai mult decât o simplă conversaţie, şi privirile scurse pe formele armonioase ale celor două personaje, au fost, într-adevăr, cireaşa de pe tort. Chemarea către dormitorul prea puţin pretenţios al unui burlac din provincie care se află mereu pe drumuri şi care caută iubire. Inegalabilă interpretare.

Concursul PC News nu îmi solicită, ca atare, doar creativitatea, dar îmi testează şi capacitatea de a tolera adevăratul chip al unor oameni pe care îi descoperim doar prin prisma meseriei lor. Exerciţiu de cunoaştere, până la urmă. Sau de recunoaştere.

Mechti sbivautsia!

Uneori inventăm basme despre ponei cu nume hilare. Aglaia şi Apolodor au fost meniţi să fie împreună încă dinainte de a fi meniţi să existe. Alteori dansăm pe scările din faţa blocului meu, târziu în noapte, într-un ritm nedefinit... unu, doi, trei... unu, doi, trei... Se mai întâmplă să urcăm până la doamne-doamne şi înapoi pentru o cană de ceai. În niciun caz cu aromă de iasomie. Ceaiul de iasomie is so very dead and buried.

Orice-ar fi, de fiecare dată este o joacă. O joacă din care nimeni nu iese învingător şi care se sfârşeşte aşa cum a început. Cu entuziasm şi emoţie. Tot aşa ne jucăm şi acum... Şi pentru prima dată, povestea are o miză. Un câştig: un secol întreg alături de celălalt. Nu e nevoie decât de un concurs câştigat... şi de puţin noroc. Noroc pentru ca cel care va închide ochii şi va pune degetul pe hartă... să nimerească Rusia. Atunci să vezi joacă!

We’ll be the talk of the town, hero!

De-a v-aţi ascunselea

Copiii se feresc, din instinct, de tot ceea ce le poate pune în pericol integritatea corporală, dar mai ales stabilitatea emoţională. Se ascund zâmbind a victorie în spatele mamei, scutul de apărare indestructibil care le conferă siguranţa şi liniştea spre care vor tinde şi mai târziu. Curiozitatea însă îi frământă. Văd răul dându-le târcoale ştrengăreşte şi simt nevoia de a pătrunde dincolo de teamă pornind din călcâie şi sfârşind într-un vârtej de porniri temerare. Sunt fracţiuni de secundă ce le permit acomodarea cu o nouă prezenţă în viaţa lor, dar intensitatea începutului depăşeşte orice capacitate de înţelegere.

Nu poate fi vorba despre avertismente luate în considerare, cu toţii sunt meniţi păcatului. Pentru că nimic nu există degeaba. Totul are un sens, totul determină consecinţe ireversibile.

Copiii sunt conştienţi de vulnerabilitatea involuntară pe care o dovedesc faţă de lumea cu mult mai mare decât universul lor imediat înconjurător. De aici şi atitudinea războinică dusă de multe ori la extrem.

Am pretins că, odată cu trecerea timpului, am să mă fac şi eu om mare. Şi poate că, pe alocuri, când contextul mi-a cerut-o, am disimulat o metamorfoză ce sub nicio formă nu s-a lăsat trăită. Nu am trăit într-un glob de sticlă, aşa cum uneori îmi plăcea sa-mi imaginez, dar mi-am construit un sistem imunitar demn de invidia celor din jur. Odată cu el, imaginea mea s-a conturat într-o singură direcţie, aceea a omului incapabil de sentimente exprimate în doi şi de poveşti siropoase ce-mi compromiteau existenţa. Nu îmi era decât teamă. O teamă exagerată, ce-i drept, pe care nici nu aveam vreun interes să o înlătur. Nu aş fi făcut decât să devin ca toţi ceilalţi oameni. Mi-aş fi trezit inima din starea de trândăvie cronică în care s-a complăcut fără voie până atunci pentru a-i da o utilitate ce mie îmi părea exagerată şi oricum cu mult peste puterile unui organ ce trebuie să mai şi ţină omul în viaţă. Aş fi devenit probabil sensibilă la imaginea altfel dezolantă a două mâini atingându-se timid, şi deci... vulnerabilă. Oamenii nu vor aşa ceva. Eu, cu atât mai puţin.

Dar a venit vremea când mi-am dorit să mă joc şi să îi arăt că o pot învinge cu propriile-i arme. Am vrut să îi arăt că e condamnată prin însăşi apartenenţa la fiinţa mea la o viaţă lipsită de fiorii şi emoţiile unui cuvânt pe care nu învăţasem să îl pronunţ. Şi i-am arătat.

Astăzi trăiesc într-o simbioză perfectă cu mp3 playerul de la el. Mânânc orez cu lapte sub cerul liber. Port şosetele roşii cu un zâmbet tâmp întipărit pe figură. Dansez deloc stingheră pe scările din faţa blocului şi nu-mi pasă că sunt aritmică. Capăt cucuie zilnic şi sunt mândră de ele. Astăzi visez la Andrada...

Iar inima mea nu se joacă...

À dieu!

Doar lumina îmi mai inundă camera ori de câte ori deschid larg fereastra, căutându-i urma dincolo de ea... Lumina şi milioane de gâze, generaţii de ieri şi de azi, care l-au cunoscut sau care doar au auzit vorbindu-se despre el. Astăzi nimeni nu o mai necăjeşte în drumul ei cotidian spre aşternuturile în care un trup tremurând tresaltă la atingeri neaşteptate. De fiecare dată trăieşte aceeaşi surpriză, a dispariţiei subite, cu care nu se va obişnui nicicând. Îi plăcea să-l alinte în dimineţile târzii şi să-i adulmece, în mişcări ameţitoare, crengile somnoroase, luând câte puţin din parfumul discret, dar familiar, al fiecărei frunze în parte.

Nu îmi mai bate în geam ca altădată, chicotind ştrengăreşte de nerăbdarea reîntâlnirii şi a cuvintelor ce nu mai pot fi tăcute. Nici crengile nu-mi mai intră neinvitate în casă, cucerind spaţii cunoscute şi neexplorate, deopotrivă, pe care le stăpânesc firesc şi ocrotitor.

Nu l-am văzut îngenunchind neajutorat în faţa celor ce, considerându-i existenţa inutilă, l-au condamnat la o pedeapsă în mod cert nemeritată. Iar asta mă ajută să mi-l imaginez tolănindu-se şi astăzi confortabil în locuri străine de el, îndemnând la conversaţie pe oricine ar fi dispus să asculte.

Îmi este dor de el, iar golul rămas în urmă mai poartă încă durerea despărţirii. De curând, am zărit un altul, dar simţurile mele sunt străine de el. Nu ne cunoaştem... şi cum este ceva mai departe... nici nu avem cum să socializăm... Şi-apoi, n-or fi destui aceia care îl ademenesc, aşa cum o făceam odinioară şi eu, pentru a mai răspunde încă unui glas ce se vrea a fi vindecat? À dieu, mon ami, à dieu!

Fairytale

Au fost odată ca niciodată un prosop mare, portocaliu, şi doi extratereştri. Prosopul nu a intenţionat nicicând să existe, dar cum universul îl dorea inventat, energii conspirative au fost puse în mişcare numaidecât. Căpătând consistenţă în visul încăpăţânat şi inoportun al unuia dintre extratereştri, este aruncat, spre marea lui surprindere, într-o lume nepregătită pentru rolul ce i-a fost atribuit. Căci oamenii nu au nevoie de emoţii născute din atingeri timide şi nevinovate, de fiori ce însoţesc cuvinte şoptite. Căci oamenii sunt ancoraţi în realitatea lor stereotipă, care le conferă un sentiment al suficienţei artificial şi pe care nu l-ar înlocui cu nimic, atâta timp cât aceasta presupune un minim efort din partea lor. Căci oamenii nu au timp să se ia de mână, să se aşeze şi să se desprindă dintr-un perpetuum mobile monoton şi sufocant.

Convingerea extratereştrilor că misiunea nu este imposibilă nu a fost de ajuns, după cum nici credinţa că, odată îndeplinită, va schimba ceva, nu şi-a dovedit forţa. De aceea, a fost rătăcit prin colţuri obscure, ale nimănui, împrumutat unora şi altora, fără a se încredinţa că integritatea nu îi va fi periclitată, călcat în picioare în momente de nesiguranţă şi deznădejde... ba chiar, împotriva propriei voinţe, a fost obligat să adăpostească personaje ce ar fi contrariat prin prezenţă pe cei mai binevoitori dintre muritori. A fost prosopul mare şi portocaliu al tuturor, pentru că ei, cei care ar fi trebuit să îi descopere şi să îi perpetueze sensul, au preferat teama şi resemnarea.

Au irosit ceva timp până să accepte că locul lor este acolo... că prosopul nu este degeaba portocaliu, asemenea luminii din camera lui, că povestea nu se completează decât cu el... Pentru că, atunci când tânjeşti după ieri, trebuie să fii dispus să sacrifici o zi de mâine...

Mechti sbivautsia, ar spune extraterestrul acum...

Joc

Un mecanism inevitabil se pune în funcţiune ori de câte ori o melodie nouă ajunge la urechile mele. Mă concentrez, fără doar şi poate, asupra acelor frânturi care o particularizează, care îmi rămân întipărite şi care îmi creează senzaţii diferite, de la emoţie, entuziasm, la nelinişte sau disconfort... dar, în paralel, se întâmplă şi asocierea sunetelor cu locuri şi oameni care au determinat prezenţa lor în viaţa mea. Îmi este efectiv imposibil să mă împotrivesc, chiar şi atunci când îmi doresc ca imaginea de ansamblu pe care mi-o creez să fie nealterată de porniri ce nu ţin de propria-mi voinţă. Mai frustrant decât atât este faptul că, fără excepţie, acest impuls interior nu poate fi direcţionat sau prelucrat. Mă trezesc, aşadar, zâmbind fără motiv ori de câte ori îmi dau seama că „there’s no more rabbits in my hat to make things right” sau urlând extaziată „child of fury lost his way”...

Şi totuşi, nu este decât un alt „joc”... un joc care amplifică trăiri şi semnificaţii, altfel superficiale... un joc care mi-a devenit indispensabil...

Amerimacka (Thievery Corporation) – Mihai; Zmeul (Vama Veche) – Dana; Heal me, I’m heartsick (No Vacancy) – Mihai; Bring me the disco king (David Bowie) – Corina; The reason (Hoobastank)– Mimi; Here without you (3 Doors Down)– Traian; Fairytale gone bad (Sunrise Avenue)– Georgi; Hey you (Pink Floyd)– Alexandra; To build a home (The Cinematic Orchestra)– Danni; Ojala (Silvio Rodriguez)– Ana Maria; Chop Suey (System of a Down)– Radu; Dintr-o cafea (Pasărea Colibri)– chitarist anonim ; Mademoiselle chante le blues (Patricia Kaas)– Tata; Don’t let me be misunderstood (Nina Simone)- Vasi; Sweet Sixteen (Billy Idol) – Bogdan.

Later edit. 05:36. Shuffle mode on. Ooh, look what you've done, you made a fool of everyone... Mi-e dor de el, oricum... căci doarme între alţi patru pereţi. Dar poate mă aude...

The two of me

În clipa când am simţit căldura primei lacrimi pe obraz, alunecând spre buze în viteză, Mi-am dat seama cât sufăr, în ciuda aparentei stări euforice cu care am fost etichetată în timp. Pentru că, e adevărat, unul dintre primele lucruri deprinse de copilul care-am fost şi îmi mai amintesc să fiu din când în când, dacă nu chiar primul... a fost să zâmbesc. Indiferent de context. Am răsplătit fiece privire, fiece gest, fiece moment, cum am ştiut mai bine , având impresia că lumea întreagă se adună în zâmbetul meu. Dar ceea ce nimeni n-a ştiut este că, dacă cei mai mulţi se nasc plângând zgomotos, spre deliciul, până la urmă, al spectatorilor, eu am venit pe lume în tăcere. Am venit fără nimic de dincolo, de acolo, de departe, de unde cu toţii venim şi, totuşi, nu mă văd nedreptăţită sau desconsiderată în vreun fel. Mai mult, în stilul firesc, deja caracteristic, de a încerca să întorc totul în favoarea mea, mai ales când pare imposibil, cred că sunt mai norocoasă ca alţii: căci încă de atunci eu mi-am putut alege calea. Mi-am însuşit şi lacrima, şi zâmbetul, le-am învăţat pe fiecare, în egală măsură, şi-am înţeles: ce şi de ce. Şi poate că e vremea ca mulţi să înţeleagă motivele pentru care i-am exasperat fără remuşcare. Acesta este secretul întârziat al plânsetelor mele. Căutam calea spre bucuria sinceră şi intensă. Căutam calea ce nu-mi fusese predestinată, dar ale cărei coordonate eu le cunoşteam încă de dinainte de a mă fi născut.

De aceea iubesc ploaia, pentru că în ea se ascund părţi din ceea ce sunt eu ca întreg. De aceea o ascult mereu, aşa, ca acum, scoţând doar din când în când ochii de sub plapumă; căci vreau să mă regăsesc şi să mă recompun. Doar că momentul deplinătăţii absolute şi conştiente poate fi traumatizant. Iar eu nu sunt pregătită să devin. Nu încă. De aceea, pe de altă parte, mi-e atât de teamă de tunete, pentru că în ele percep chemarea la „tot”; mi-e atât de teamă de fulgere, pentru că lumina mă va da de gol fără să vrea, iar eu, de dincolo, de acolo, de departe, mă voi revendica pe mine, cea de aici, dintre berzele triste, cea ce iubeşte cu toată fiinţa un canar cu trei fire de păr...

La orele târzii din noapte am puterea să mă accept aşa cum sunt, o imagine duală, pe alocuri complicată. Nu degeaba...

Care va să zică, tăcerea mi-e cel mai de preţ avut. Căci doar cu ea m-am însoţit încoace. Şi doare, căci am dăruit-o, puţin câte puţin, pentru ca cei pe care i-am iubit să mă-nţeleagă. Iar eu, pe zi ce trece, mă sfârşesc mai mult, deoarece prea multe cuvinte am primit în schimb, cuvinte ce nu spun nimic...

Şi ploaia cade neîncetat... Iar eu ascult...

Trei păpădii

Astăzi am fost o păpădie... ai cărei ochi abia dacă-şi mai amintesc lumina zilei. Neodihniţi şi somnoroşi.

Şi nici nu a fost nevoie – ca odinioară, când nu găseam o altă cale – să mă dau de trei ori peste cap şi să mă transform într-una. De altfel, nici nu-mi amintesc când s-a produs schimbarea, dar ştiu sigur că s-a întâmplat, din zâmbetul vecinei de compartiment.

Nu ştiu ce sunt acum, dar ştiu sigur că tot ca păpădie aş vrea să adorm. Mai ales zgomotul de fond s-a risipit în noapte. Câinii din cartier – mai gălăgioşi ca niciodată – pe care nu-i cunosc decât din lătratul nocturn şi furios, căci ziua, temându-se parcă, se ascund precauţi, au tăcut... Ritmurile de dincolo au fost „sugrumate” subit... Iar apa a încetat să mai curgă. Sunt, în sfârşit, lăsată să trăiesc între pereţii ăştia. Adulmec neîncrezătoare urmele lăsate de sunete şi vibraţii, aşteptând parcă acel ceva ce are să-mi perturbe liniştea.

Vreau să adorm ca o păpădie ce sunt şi vreau să mă cufund păpădios în visare... aştept să-mi cunosc păpădiul... Ar trebui să profit de moment, nu-i aşa? Pentru că, de obicei, un vis nu vine niciodată singur şi parcă mă şi văd derulând zeci de imagini, zeci de secvenţe ca să ajung la destinaţie. Acolo unde un păpădiu trist şi ironic mă aşteaptă pe acoperişul celei mai înalte clădiri de pe o rază de 225 de kilometri, căci doar eu par să ştiu antidotul plictiselii lui.

Ajung în cinci minute, mai am o staţie şi-atât! Aterizare uşoară!

Excuse me while I kiss the sky

Întârzie. Prima dată, în ultimele trei săptămâni, de când s-a reîntors în lumea ei. Zâmbea de fiecare dată când cineva îşi invoca, sub forţa împrejurărilor, dar mai ales pentru a-şi justifica impoliteţea, dreptul la celebrul sfert academic. Şi mă întreb cum are să se scuze ea, de data asta, când nu are la îndemână un astfel de instrument care să-i păstreze intactă reputaţia.
Totul o aşteaptă. Apartamentul gol, invadat de linişte şi lumină, într-un echilibru care descumpăneşte şi trădează o notă de snobism familiar, moştenit din cele mai îndepărtate generaţii. Peretele maro, la care a visat dintotdeauna, dar care i-a fost refuzat categoric, fiind catalogat drept un capriciu de copil mare. A devenit astăzi colţul preferat al celorlalţi, un colţ al regretului şi al amintirii, un refugiu din lume, din cotidian, în mijlocul aceleiaşi lumi, al aceluiaşi cotidian. Un colţ guvernat de paradox. Un perete „dedicat” postmortem, când doar speranţa într-o lume viitoare, de dincolo de realitate, şi încrederea forţată într-o existenţă permanentă, dar incosistentă, mai reuşesc să-l ţină în viaţă. Pe podea, mereu în acelaşi loc, străjuieşte plină de emoţia primei întâlniri, o vază în linii drepte... în care respiră nişte cale... Cu ele au ademenit-o prima dată, ştiindu-i prea bine slăbiciunea şi exploatând-o în cel mai egoist, dar sincer, mod posibil. Poate din neputinţa de a se desprinde definitiv, sau poate pentru că era oricum prea devreme pentru a o lăsa să-şi ia zborul. Alături, castronul ei verde, al surprizelor zilnice, al acelui „ceva bun” pentru care s-ar întoarce întotdeauna cu zâmbetul pe buze, oricât de greu i-ar fi să o mai facă. Astăzi este fistic. Şi tot astăzi, este „chop suey”. Şi mai sunt şi eu, închisă între aceleaşi patru axe, cu o aceeaşi perdea de sticlă care mă desparte de trăire, care nu-mi permite senzaţia libertăţii ori a cuvântului adresat şoptit... de aici, din globul meu de sticlă, trebuie să mă răstesc, pentru a mă face auzită, pentru a putea pătrunde dincolo de „obstacolul” ce mi-a adus izolarea. Iar încercările „strigate” de a comunica sunt completate, absolut necesar, de o mişcare scenică pe măsură, încât o astfel de luptă eroică mă epuizează mai mult decât însăşi ideea captivităţii. Chiar şi-aşa, de multe ori ăşi încheie vizita fără a-mi răspunde, promiţându-mi printr-un zâmbet complice, imaginat de cele mai multe ori, să mă elibereze cumva din ceea ce mi-a devenit o carapace a cărei greutate am renunţat să o mai simt. Oftez de fiecare dată adânc, aşteptând şi visând la ziua de mâine, când îmi voi primi din nou şansa de a spune „hey you”. Las tăcerea să îşi joace rolul, neîncetând să sper ca, totuşi, până ce va hotărî să se retragă prin reverenţa-i obişnuită, să mă zărească.
Nimic nu lipseşte din decor, şi totuşi decorul nu capătă viaţă. Ceva trebuie să se fi întâmplat...

Cronică

Trăire în cercuri concentrice. Intrigă la masă rotundă. Cuvânt pe fiecare scaun. Aplauze în reluare din iubire, pentru iubire. Stop cadru. Sfârşit în paşi de dans.
Urăsc despărţirile. Urăsc sfârşitul, sub orice formă. De drum, de piesă, de refren, de viaţă. Pentru că doare, pentru că ceva, întotdeauna, moare, înainte ca tu, cel osândit la moartea clinică, temporară, parţială, la moartea nemoarte, să-ţi dai seama.
M-au tot minţit că orice sfârşit înseamnă un nou început, că lumea evoluează, cumva, prin compensaţie. Şi a cam mers o vreme. Dar nu mai cred. Nu văd ce e atât de interesant la capătul lui 69, la capătul unei zile de coşmar, când n-apuci să savurezi clipele de linişte pe care ţi le oferă un fragment de proză veche, o secvenţă a lui Scorsese sau frânturi di una storia che vale, pentru că energia se epuizează fără preaviz, şi adormi încă din pragul uşii. Aşa că... unde e începutul care consolează, care îţi distrage subtil atenţia, dar definitiv, de nici nu-ţi mai aminteşti că ai fi putut să suferi la un moment dat, dar n-ai făcut-o?
Nimeni nu-mi spune. Nimeni nu mă ajută să-l descopăr. Aşa că încerc să mă descurc singură. Caut... Trântesc plapuma cât colo. Mă gândesc că poate e mai aproape şi mai la îndemână decât mi-aş putea imagina. Lebedele cad, una câte una, neavând timp să-şi folosească aripile spre a se salva. Întotdeauna îmi dorisem să mă joc cu ele, să le fugăresc, să le învăţ să zboare, iar acum, că se întâmplă toate astea, nu mă gândesc decât la afurisitul de început care se ascunde în continuare. Şi lebedele, de pe podea, gâfâind a nedumerire, dau din umeri. Şi pentru ele s-a terminat. Şi pentru ele clipa următoare este incertitudine.
Iar mama nici măcar nu vede că sunt lebede. Ea zice că-s nişte berze cu picioare scurte. Aşa să fie? Totul se dărâmă. În pas aritmic de vals vienez. Aud, din alte sfere, acorduri frenetice stăpânind întreg văzduhul, cucerind, rând pe rând, spectatorii. Dar ce caută ei aici, alături de lebedele mele suferinde, răvăşite, agăţându-se doar din instinct de ultima suflare? Decorurile se modifică, fuzionează, nu se mai deosebesc. Iar eu nu mai pot decât să dau din aripi în neştire, pe traiectul unor cercuri concentrice. Mai am puţin până la preluarea ştafetei. Se aude un foc de armă. Cred că am pierdut startul.