iRish Story

Răsfoieşte meniul de un sfert de oră privind în gol, gândindu-se că, într-adevăr, unele lucruri nu se schimbă niciodată. Întotdeauna a crezut că punctualitatea trebuie să fie o chestiune interioară fiecărei fiinţe umane, pentru a cărei însuşire nimeni nu trebuie să depună niciun efort. Cu toate astea, se convinsese că este inutil să ajungă mereu la timp şi că, dacă totuşi se va dovedi imposibil să renunţe la un astfel de obicei, va trebui să dovedească o ingeniozitate uriaşă pentru a-şi umple minutele până la apariţia celor ce nu doreau, sub nicio formă, vreun compromis în sensul ăsta.

Somon afumat şi praz confiat în foietaj. Sturion în sos marin cu lapte de cocos şi piure de ţelină cu migdale. Sună pretenţios şi de data asta. Credeam că zâmbetul nu-i mai poate fi stârnit de nişte combinaţii aiuristice pe seama cărora s-a amuzat atâta vreme. Ori poate piept de raţă în sos de prune cu varză. Ori poate nu. Curajul ei culinar a fost dintotdeauna limitat şi nu şi-a dorit nicicând să-l pună la încercare cu toate ciudăţeniile pîmântului. Doar amintirea unor evenimente din trecut, îndepărtate de obicei, readuse în prezent cu astfel de ocazii, o mai îndârjeşte. Îşi promisese, ce-i drept, că nu se va mai întâmpla să se holbeze într-un meniu de ca şi cum nu i-a mai fost niciodată dat să citească. De ca şi cum aceea ar fi prima experienţă de acest fel. De ca şi cum atunci ar învăţa alfabetul, neavând pretenţia de a percepe şi sensul cuvintelor. Hotărârea pe care între timp a îngropat-o fără vreo remuşcare se resuscitează ori de câte ori memoria îi este zdruncinată de faimsoul antricot de vacă în suc propriu, reducţie de vin de Porto şi o atingere de trufe. Până şi eu mi-l amintesc, deşi nu am fost supus aventurii pe care alţii o numeau râzând cu gura la urechi... răsfăţ.

Mi-o amintesc pentru că am fost nevoit să suport încărcătura puţin aromată, dar extrem de pretenţioasă a unui meniu pe care ea nu îşi dorea să-l uite. Şi pentru că momentul trebuia împărtăşit cu alţii asemenea mie, Apple şi Omnia au aflat de îndată de experienţa nefericită la care involuntar am luat parte. Tehnologia a fost întotdeauna de partea noastră. Instant messaging, şi misiune îndeplinită.

Cu siguranţă astăzi va fi altceva...

-A chocolate milk shake, te rog...

Se pare că retrăieşte din nou momente ce o dor... De parcă nu s-a chinuit destul până acum. Dar nu vrea să asculte, aşa încât de data aceasta prefer să stau deoparte. Oricum dimineaţa asta îmi pare a avea ceva din lumina de altădată, când imediat după răsărit, ne ghemuiam împreună într-un colţ retras de pe terasă, ascultând chemarea mării şi freamătul neliniştit al vântului. De multe ori ne pierdeam privirile în zare, uitând că timpul trece fără ca noi să ne punem în mişcare, că lumea mişuna în jur, grăbită să pecetluiască încă o zi.

-Diamoooond! aud vocea polifonică, irezistibilă pe alocuri, a lui Apple.

Am tresărit fără să vreau, de ca şi cum cineva mi-ar fi întins un cub de gheaţă pe care eu mă grăbesc să îl primesc numaidecât în palmele fierbinţi, fără a-mi lua răgazul necesar pentru a cerceta neobişnuitul dar. Mă bucur de apariţia fermecătoare care şi acum, după atâta timp, îmi mai stârneşte fiori. Vibraţia pe care o resimt în tot corpul este întreruptă numaidecât de chicotitul gălăgios, dar oarecum sfios al lui Omnia, ce se afla la doar câţiva paşi în urmă. Le privesc cu o curiozitate de care cu siguranţă mă voi ruşina mai târziu, de ca şi cum sunt două siluete necunoscute pe care mi-e dat să le văd pentru prima dată. „Se mândreau mereu că sunt nişte copile, iar eu... un bătrânel apatic ce a uitat să trăiască. Degeaba le-am explicat că diferenţa dintre noi nu este de nici măcar o lună, dar se băteau cu pumnul în piept că florile de mai nu vor fi niciodată binecuvântate de protecţia zeiţei Iuno”... şi s-ar putea ca, spre marea mea nefericire, lucrurile să fie chiar aşa... Şi atunci, Apple nu va şti niciodată...

Le văd cum îşi poartă siluetele voluptoase sub privirea-mi ce poate fi asemuită cu a vreunui maniac ce nu ştie să-şi ascundă pornirile sexuale. De mi-aş confesa preferinţa, inexplicabilă poate, pentru cele 133 de grame ale lui Apple, probabil că aş fi de râsul tuturor. Şi pe bună dreptate. Ce să caute un individ malnutrit, căruia-i tremură doar pielea pe oase, lângă o femeie asemenea ei?

Cred că ceva m-a dat de gol, pentru că le văd repezindu-se spre mine, deloc bucuroase, cu ochii ieşiţi din orbite, reproşându-mi că îmi simt privirea plimbându-se de-a lungul trupurilor lor. Nu le-am mai văzut nicicând aşa... e adevărat că-n ochii lor încape lumea-ntreagă... că 3,5 sau 3,3 inch depăşesc cu mult capacitatea alor mei de a cuprinde orizontul... Dar nu e vina mea, până la urmă... Iubirea nu întreabă... şi nici nu are memorie... Însă ele au: 8GB şi 16GB... mai mult decât aş fi eu vreodată în stare... probabil de aceea uit mereu că suntem cei mai buni prieteni şi că sentimente de alt fel ne sunt interzise... Nu pot decât să scriu spre resemnare...

Gentle storm

Au rătăcit destulă vreme până să se găsească, dar s-au aşteptat, ştiind că într-o zi vor fi împreună, după cum le fusese predestinat. Au hoinărit desculţi, îmbrăţişând geci goale, lipsite de consistenţă şi de bătăi de inimă, ani întregi. Au amăgit şi refuzat pe alţii ce, asemeni lor, sperau să-şi păcălească singurătatea cu vorbe deşarte.

Au risipit resurse inimaginabile, concretizate în milioane de biţi alergând dintr-o parte în alta, respingându-se în momente de disperare şi neputinţă şi implorând mai apoi iertare.

Amândoi s-au pierdut de nenumărate ori printre regrete, neexistând, cel puţin aparent, chip de întoarcere... Locul nerăbdării de a-şi consuma cumva emoţia ce-i mistuia fără astâmpăr de la primul cuvânt a fost adeseori luat de indiferenţă... Şi totul pentru că nu ştiau că sunt meniţi unul celuilalt. Ori pentru că le lipsea curajul de a se recunoaşte.

A fost o legătură platonică între două entităţi fără suflet, dar care au ştiut mai bine încotro li se îndreptau paşii stăpânilor lor. Două entităţi ce şi-au dovedit inteligenţa într-un mod mai imprevizibil şi mai sclipitor decât cu oricare altă ocazie. Ea, Atom... El, Intel... Încăpăţânaţi cum numai unora ca ei le este permis, şi-au dus orgoliul până în cele mai îndepărtate colţuri, acolo unde integritatea lor interioară le era în siguranţă... Doar că... Whenever you type, you are always so devoted to the digital life... 0-0-1-0 encoded...

Departe de a se mai desfăşura între două astfel de entităţi, povestea se colorează mai departe, în nuanţe de portocaliu şi maro, chiar foarte departe... spre Rusia...

Mon mec à moi

M-am întors din nou bombănind pentru că, în ciuda rugăminţilor mele autoritare, repetate cu o frecvenţă care pe el îl făcea doar să zâmbească resemnat, nu părea să aibă cea mai mică intenţie de a mă asculta. De altfel, mă şi ameninţase că nu va renunţa nicicând la obiceiurile lui şi că va trebui să accept ideea că în fiecare zi îl voi găsi cufundat într-un zgomot greu de suportat. Pentru că, spunea el, cei tineri nu concep că, odată cu trecerea timpului, simţurile slăbesc. Pentru că, oricât ar fi de neplăcut, viaţa se retrage din noi până ce nu mai rămâne nimic. Iar de când ea a plecat, parcă nici nu are puterea să se împotrivească.

Am intrat în casă strigându-l. Am intrat hotărâtă să-mi încep periplul războinic, deja ritualic, pe care l-aş fi dus la bun sfârşit fără remuşcare dacă nu m-ar fi izbit imaginea nemişcată, lipsită de reacţie şi contact cu exteriorul, a unui om pe care abia acum îl cunosc cu adevărat. Abia acum, când îl găsesc stând pe canapea, într-o aceeaşi poziţie pe care o ştiam de ani de zile, de ca şi cum ar fi încremenit astfel din ziua în care eu am apărut pe lume. Abia acum, când, pentru prima dată, nu-mi răspunde, deşi în mod normal însuşi sunetul cheii răsucindu-se îl provoca la conversaţie; dar asta se întâmpla de obicei... Pentru că acum nici el nu mai este.

„Il joue avec mon couer / Il triche avec ma vie / Il dit des mots menteurs / Et moi je crois tout ce qu’il dit”... Aceeaşi atmosferă de rivieră franceză de care fusese dintotdeauna fascinat... Ecranul imens de pe peretele îngropat în amintiri i-o oglindeşte aşa cum a iubit-o în tot timpul vieţii lor împreună. Râdea mereu de megalomania celor ce preferă lucrurile exagerate şi, cu toate astea, de îndată ce ecranul gigantic şi-a făcut apariţia, manifestându-şi spiritul autoritar, nu s-a dezlipit de locul pe care înainte îl folosea doar în momentele de meditaţie. Aceleaşi douăzeci de minute se derulau ore în şir sub ochii omului îndrăgostit precum în prima zi. Ea îi zâmbeşte de dincolo de sticla ce o ţine captivă, fredonându-i în şoaptă iubirea ce i-o poartă necondiţionat. De ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc, dându-le şansa unei eternităţi împreună. De multe ori se ridica pe neaşteptate şi-şi apropia paşii greoi de chipul celei care îi fusese predestinată... probabil că atunci, abia atunci, simţea lipsa atingerii şi a emoţiei trăite alături de ea.

Acum stă nemişcat pe canapea. Cu lacrimi curgându-i pe obraz, rostogolindu-se, zvâcnind a nerăbdarea regăsirii. Privind în gol la ecranul imens... în care ea îşi continuă la nesfârşit trăirea... acolo unde, fără să ştie, se va duce şi el... Abia de aici începe călătoria lor împreună...

Women lose weight

Poate că este vina primilor oameni pentru ceea ce suntem noi acum. S-ar putea ca cineva, acolo sus, să mă privească dojenitor dezaprobând îndrăzneala ce-o dovedesc învinovăţindu-i creaţia pentru haosul în care fiecare dintre noi se complace nonşalant. Dar de la ispitirea lor a pornit totul. Nemulţumirea lor a devenit nemulţumirea de mai apoi, tipică omului încă din naştere. Pentru că eu nu aş numi-o curiozitate.

Nu ne-ar fi fost, oare, mai bine goi? Lipsiţi de orice urmă de frustrare şi ingratitudine manifestată faţă de cel ce a binevoit să ne dea viaţă... Lipsiţi de grija exacerbată pentru perfecţiune şi de teama de eşec... Lipsiţi de nevoia, justificată până la urmă, de a găsi un ţap ispăşitor pentru răul din viaţa noastră.

Poate că astfel capacitatea de înţelegere şi de acceptare a propriei persoane ar fi fost principalul adversar al tiparelor instituite de societate. În definitiv, tot oameni. Ca noi.

Poate că astfel mi-ar fi fost mai uşor să mă privesc în oglindă cu ani în urmă, când evitam contactul cu orice suprafaţă menită a-mi reflecta trupul, şi nu aş fi ajuns să mă tratez cu indiferenţa pe care o merită orice lucru care este nelalocul lui; indiferenţă ce putea fi uşor confundată, la un moment dat, cu o ură îndreptată spre oameni din jurul meu, care au contribuit la crearea formelor voluptoase, spre oameni ce îi desconsiderau pe cei ca mine, dar mai ales spre mine, cea care nu ştia să fie altfel. Din momente de genul celui despre care vorbesc, copiii (pentru că pe atunci eram încă un copil, dacă nu cumva încă mai sunt şi acum) îşi pierd personalitatea şi caută să devină unul din toţi ceilalţi, cei acceptaţi. Pentru că, până la urmă, asta ne dorim cu toţii. Să devenim parte integrantă a societăţii, înlăturând orice detaliu care ar putea duce la discriminare.

Iar dacă asta înseamnă eliminarea kilogramelor în plus, care se traduce de multe ori prin prin reducerea excesivă a centimetrilor de oriunde, atunci nu ne rămâne decât să ne supunem în tăcere. Şi cum orice nemulţumire este rapid speculată de ingenioşi, oricine cade pradă unei astfel de intenţii capătă informaţia necesară şi, poate mai important decât atât, soluţia salvatoare.

Copile care nu au ajuns încă la perioada pubertăţii se zbat să-şi menţină silueta apelând la trucuri ce le vor aduce în rândul celor la care aspiră. Medicamente, renunţare la orice tip de răsfăţ culinar, şi adeseori înfometare. Tragedia abia aici începe, deşi nu este încă momentul ca ea să fie conştientizată de persoana în cauză. În schimb, este cu totul acceptată şi susţinută de cei care o promovează. Adevărul este că tragedie este pentru cel ce o trăieşte, comedie este pentru restul.

Mă găsesc acum în ipostaza de a recomanda o metodă de slăbit. Am vrut concurs, aşa-i? La distanţă de doar un click stă îndemnul meu către plasturi de slăbit. Ştiam de existenţa celor cu efecte miraculoase asupra fumătorilor. Dar iată că ingeniozitatea despre care vorbeam mai devreme depăşeşte orice limită şi pare să se adapteze mult mai uşor decât mă adaptez eu schimbării anotimpurilor. Şi nu sunt orice fel de plasturi, ci unii bazaţi pe o tehnologie transdermală. De ca şi cum pe ea, cea care îşi stabileşte astfel de scopuri măreţe, o interesează. Cu extract de ceai verde care accelerează metabolismul. Acesta ar putea fi argumentul suprem, pentru că un minim efort de memorie îi va aminti de norocul altora, cu arderi rapide. Care va să zică, metabolismului ei nu-i va strica o mână de ajutor.

Îmi place ceaiul verde. Dar îmi place ori de câte ori miroase a el şi a povestea în care am încăput amândoi, fără efort. Îmi place ceaiul verde, dar numai atunci când pot să mă cufund în aburii ieşind din ceaşcă spre marea mea emoţie, chiar dacă aduc cu ei aroma florilor de iasomie...

Exerciţiu

3 decembrie 2005. “N-am dormit deloc. Am vorbit vreo 4 ore cu un necunoscut. An easy-to-talk-to guy. Ana nu se dezice: 2 ore de crize la un cent pe minut. Cineva foloseşte bormaşina aici! Fuck! I can’t sleep anymore! And my head it’s just killing me! Să fie „Regina mamă” în seara asta la naţional? :-? That would save my day”...

Surprinzător sau nu, asta este una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea. Pentru că de atunci nu îmi mai este teamă de nimic. Poate doar de faptul că unele lucruri se schimbă, chiar dacă ne convine sau nu. Unii oameni dispar înainte de a-ţi da seama ce se întâmplă.

Acea sâmbătă a fost seara unor descoperiri ce aveau să-mi schimbe viaţa irevocabil. Şi chiar dacă ziua a părut pe alocuri compromisă, Regina mamă a salvat-o de la a fi una oarecare, la fel ca multe altele. A fost seara când mi-am spus pentru prima oară că mi-aş dori să devin Olga Tudorache atunci când am să fiu mare. Dacă un om mă poate face să plâng şi să râd în acelaşi timp, înseamnă că omul acela mă trezeşte din trăirea mea de zi cu zi. Iar eu nu pot decât să asist încărcată de emoţie şi tocmai de aceea lipsită de puterea de a reacţiona la o scenă irezistibilă a cărei protagonistă sunt. Sunt sfioasă, de ca şi cum cineva mi-ar fi invadat intimitatea, dar ard de nerăbdarea aplauzelor îndreptate către omul care m-a cucerit.

Alături, se află un alt sfios. Un alt actor pe care îl descopăr, dar pe care nu am reuşit să-l urmăresc cum poate ar fi meritat, poate şi pentru că partenera de scenă l-a acaparat involuntar. De altfel, îl bănuiesc de o oarecare modestie care l-a ţinut în umbră, de data aceasta voit, pentru ca omul de alături să-şi primească seara triumfală. Marius Bodochi. Un nume pe care nu-l cunoşteam, dar care a rămas întipărit înăuntrul meu pentru totdeauna şi pe care m-am simţit îndreptăţită să-l urmăresc. Aşa că a venit rândul „visului unei nopţi de vară”... Muritori şi zei care nu se joacă, ci sunt ei înşişi pe scenă...

Prefer, fără doar şi poate, imaginea unui Marius Bodochi fermecător, uitând de sine şi interpretându-se, în acelaşi timp, departe de profanul unei lumi ce ne schimbă pe toţi... Şi vreau să uit de imaginea unui Marius Bodochi fatal, aşezat comfortabil pe o canapea, între două exemplare reuşite ale speciei umane pe care, cu tandreţea paternală specifică oricărui bărbat trecut de o anumită vârstă, le mângâia uşor pe genunchi, în mişcări circulare care mi-au răscolit stomacul. Zâmbetul lasciv, cerşind ceva mai mult decât o simplă conversaţie, şi privirile scurse pe formele armonioase ale celor două personaje, au fost, într-adevăr, cireaşa de pe tort. Chemarea către dormitorul prea puţin pretenţios al unui burlac din provincie care se află mereu pe drumuri şi care caută iubire. Inegalabilă interpretare.

Concursul PC News nu îmi solicită, ca atare, doar creativitatea, dar îmi testează şi capacitatea de a tolera adevăratul chip al unor oameni pe care îi descoperim doar prin prisma meseriei lor. Exerciţiu de cunoaştere, până la urmă. Sau de recunoaştere.

Mechti sbivautsia!

Uneori inventăm basme despre ponei cu nume hilare. Aglaia şi Apolodor au fost meniţi să fie împreună încă dinainte de a fi meniţi să existe. Alteori dansăm pe scările din faţa blocului meu, târziu în noapte, într-un ritm nedefinit... unu, doi, trei... unu, doi, trei... Se mai întâmplă să urcăm până la doamne-doamne şi înapoi pentru o cană de ceai. În niciun caz cu aromă de iasomie. Ceaiul de iasomie is so very dead and buried.

Orice-ar fi, de fiecare dată este o joacă. O joacă din care nimeni nu iese învingător şi care se sfârşeşte aşa cum a început. Cu entuziasm şi emoţie. Tot aşa ne jucăm şi acum... Şi pentru prima dată, povestea are o miză. Un câştig: un secol întreg alături de celălalt. Nu e nevoie decât de un concurs câştigat... şi de puţin noroc. Noroc pentru ca cel care va închide ochii şi va pune degetul pe hartă... să nimerească Rusia. Atunci să vezi joacă!

We’ll be the talk of the town, hero!

De-a v-aţi ascunselea

Copiii se feresc, din instinct, de tot ceea ce le poate pune în pericol integritatea corporală, dar mai ales stabilitatea emoţională. Se ascund zâmbind a victorie în spatele mamei, scutul de apărare indestructibil care le conferă siguranţa şi liniştea spre care vor tinde şi mai târziu. Curiozitatea însă îi frământă. Văd răul dându-le târcoale ştrengăreşte şi simt nevoia de a pătrunde dincolo de teamă pornind din călcâie şi sfârşind într-un vârtej de porniri temerare. Sunt fracţiuni de secundă ce le permit acomodarea cu o nouă prezenţă în viaţa lor, dar intensitatea începutului depăşeşte orice capacitate de înţelegere.

Nu poate fi vorba despre avertismente luate în considerare, cu toţii sunt meniţi păcatului. Pentru că nimic nu există degeaba. Totul are un sens, totul determină consecinţe ireversibile.

Copiii sunt conştienţi de vulnerabilitatea involuntară pe care o dovedesc faţă de lumea cu mult mai mare decât universul lor imediat înconjurător. De aici şi atitudinea războinică dusă de multe ori la extrem.

Am pretins că, odată cu trecerea timpului, am să mă fac şi eu om mare. Şi poate că, pe alocuri, când contextul mi-a cerut-o, am disimulat o metamorfoză ce sub nicio formă nu s-a lăsat trăită. Nu am trăit într-un glob de sticlă, aşa cum uneori îmi plăcea sa-mi imaginez, dar mi-am construit un sistem imunitar demn de invidia celor din jur. Odată cu el, imaginea mea s-a conturat într-o singură direcţie, aceea a omului incapabil de sentimente exprimate în doi şi de poveşti siropoase ce-mi compromiteau existenţa. Nu îmi era decât teamă. O teamă exagerată, ce-i drept, pe care nici nu aveam vreun interes să o înlătur. Nu aş fi făcut decât să devin ca toţi ceilalţi oameni. Mi-aş fi trezit inima din starea de trândăvie cronică în care s-a complăcut fără voie până atunci pentru a-i da o utilitate ce mie îmi părea exagerată şi oricum cu mult peste puterile unui organ ce trebuie să mai şi ţină omul în viaţă. Aş fi devenit probabil sensibilă la imaginea altfel dezolantă a două mâini atingându-se timid, şi deci... vulnerabilă. Oamenii nu vor aşa ceva. Eu, cu atât mai puţin.

Dar a venit vremea când mi-am dorit să mă joc şi să îi arăt că o pot învinge cu propriile-i arme. Am vrut să îi arăt că e condamnată prin însăşi apartenenţa la fiinţa mea la o viaţă lipsită de fiorii şi emoţiile unui cuvânt pe care nu învăţasem să îl pronunţ. Şi i-am arătat.

Astăzi trăiesc într-o simbioză perfectă cu mp3 playerul de la el. Mânânc orez cu lapte sub cerul liber. Port şosetele roşii cu un zâmbet tâmp întipărit pe figură. Dansez deloc stingheră pe scările din faţa blocului şi nu-mi pasă că sunt aritmică. Capăt cucuie zilnic şi sunt mândră de ele. Astăzi visez la Andrada...

Iar inima mea nu se joacă...

À dieu!

Doar lumina îmi mai inundă camera ori de câte ori deschid larg fereastra, căutându-i urma dincolo de ea... Lumina şi milioane de gâze, generaţii de ieri şi de azi, care l-au cunoscut sau care doar au auzit vorbindu-se despre el. Astăzi nimeni nu o mai necăjeşte în drumul ei cotidian spre aşternuturile în care un trup tremurând tresaltă la atingeri neaşteptate. De fiecare dată trăieşte aceeaşi surpriză, a dispariţiei subite, cu care nu se va obişnui nicicând. Îi plăcea să-l alinte în dimineţile târzii şi să-i adulmece, în mişcări ameţitoare, crengile somnoroase, luând câte puţin din parfumul discret, dar familiar, al fiecărei frunze în parte.

Nu îmi mai bate în geam ca altădată, chicotind ştrengăreşte de nerăbdarea reîntâlnirii şi a cuvintelor ce nu mai pot fi tăcute. Nici crengile nu-mi mai intră neinvitate în casă, cucerind spaţii cunoscute şi neexplorate, deopotrivă, pe care le stăpânesc firesc şi ocrotitor.

Nu l-am văzut îngenunchind neajutorat în faţa celor ce, considerându-i existenţa inutilă, l-au condamnat la o pedeapsă în mod cert nemeritată. Iar asta mă ajută să mi-l imaginez tolănindu-se şi astăzi confortabil în locuri străine de el, îndemnând la conversaţie pe oricine ar fi dispus să asculte.

Îmi este dor de el, iar golul rămas în urmă mai poartă încă durerea despărţirii. De curând, am zărit un altul, dar simţurile mele sunt străine de el. Nu ne cunoaştem... şi cum este ceva mai departe... nici nu avem cum să socializăm... Şi-apoi, n-or fi destui aceia care îl ademenesc, aşa cum o făceam odinioară şi eu, pentru a mai răspunde încă unui glas ce se vrea a fi vindecat? À dieu, mon ami, à dieu!

Fairytale

Au fost odată ca niciodată un prosop mare, portocaliu, şi doi extratereştri. Prosopul nu a intenţionat nicicând să existe, dar cum universul îl dorea inventat, energii conspirative au fost puse în mişcare numaidecât. Căpătând consistenţă în visul încăpăţânat şi inoportun al unuia dintre extratereştri, este aruncat, spre marea lui surprindere, într-o lume nepregătită pentru rolul ce i-a fost atribuit. Căci oamenii nu au nevoie de emoţii născute din atingeri timide şi nevinovate, de fiori ce însoţesc cuvinte şoptite. Căci oamenii sunt ancoraţi în realitatea lor stereotipă, care le conferă un sentiment al suficienţei artificial şi pe care nu l-ar înlocui cu nimic, atâta timp cât aceasta presupune un minim efort din partea lor. Căci oamenii nu au timp să se ia de mână, să se aşeze şi să se desprindă dintr-un perpetuum mobile monoton şi sufocant.

Convingerea extratereştrilor că misiunea nu este imposibilă nu a fost de ajuns, după cum nici credinţa că, odată îndeplinită, va schimba ceva, nu şi-a dovedit forţa. De aceea, a fost rătăcit prin colţuri obscure, ale nimănui, împrumutat unora şi altora, fără a se încredinţa că integritatea nu îi va fi periclitată, călcat în picioare în momente de nesiguranţă şi deznădejde... ba chiar, împotriva propriei voinţe, a fost obligat să adăpostească personaje ce ar fi contrariat prin prezenţă pe cei mai binevoitori dintre muritori. A fost prosopul mare şi portocaliu al tuturor, pentru că ei, cei care ar fi trebuit să îi descopere şi să îi perpetueze sensul, au preferat teama şi resemnarea.

Au irosit ceva timp până să accepte că locul lor este acolo... că prosopul nu este degeaba portocaliu, asemenea luminii din camera lui, că povestea nu se completează decât cu el... Pentru că, atunci când tânjeşti după ieri, trebuie să fii dispus să sacrifici o zi de mâine...

Mechti sbivautsia, ar spune extraterestrul acum...

Joc

Un mecanism inevitabil se pune în funcţiune ori de câte ori o melodie nouă ajunge la urechile mele. Mă concentrez, fără doar şi poate, asupra acelor frânturi care o particularizează, care îmi rămân întipărite şi care îmi creează senzaţii diferite, de la emoţie, entuziasm, la nelinişte sau disconfort... dar, în paralel, se întâmplă şi asocierea sunetelor cu locuri şi oameni care au determinat prezenţa lor în viaţa mea. Îmi este efectiv imposibil să mă împotrivesc, chiar şi atunci când îmi doresc ca imaginea de ansamblu pe care mi-o creez să fie nealterată de porniri ce nu ţin de propria-mi voinţă. Mai frustrant decât atât este faptul că, fără excepţie, acest impuls interior nu poate fi direcţionat sau prelucrat. Mă trezesc, aşadar, zâmbind fără motiv ori de câte ori îmi dau seama că „there’s no more rabbits in my hat to make things right” sau urlând extaziată „child of fury lost his way”...

Şi totuşi, nu este decât un alt „joc”... un joc care amplifică trăiri şi semnificaţii, altfel superficiale... un joc care mi-a devenit indispensabil...

Amerimacka (Thievery Corporation) – Mihai; Zmeul (Vama Veche) – Dana; Heal me, I’m heartsick (No Vacancy) – Mihai; Bring me the disco king (David Bowie) – Corina; The reason (Hoobastank)– Mimi; Here without you (3 Doors Down)– Traian; Fairytale gone bad (Sunrise Avenue)– Georgi; Hey you (Pink Floyd)– Alexandra; To build a home (The Cinematic Orchestra)– Danni; Ojala (Silvio Rodriguez)– Ana Maria; Chop Suey (System of a Down)– Radu; Dintr-o cafea (Pasărea Colibri)– chitarist anonim ; Mademoiselle chante le blues (Patricia Kaas)– Tata; Don’t let me be misunderstood (Nina Simone)- Vasi; Sweet Sixteen (Billy Idol) – Bogdan.

Later edit. 05:36. Shuffle mode on. Ooh, look what you've done, you made a fool of everyone... Mi-e dor de el, oricum... căci doarme între alţi patru pereţi. Dar poate mă aude...