Urăsc ploaia mocănească de dincolo de ferestre, dar mai mult ca orice urăsc faptul că, în ciuda rugăminţilor insistente de pe tot parcursul ultimelor trei-patru ore, nimeni nu s-a sinchisit să alunge norii negri de deasupra oraşului şi să înceteze cu picăturile multe şi furioase ce lovesc pământul cu o înverşunare demnă de toată lauda. Ori invidia, după caz. În funcţie de posibilităţi, fără doar şi poate. O urăsc pentru că planurile mele pentru seara ce va să vină ar putea fi compromise, căci mă cunosc. Mereu găsesc motive pentru a nu ieşi din casă, iar o ploaie de genul celei ce se săvârşeşte chiar acum ar fi perfectă.
Mă surprinde însă nepăsarea cu care o privesc de aici, dinăuntru, unde este oricum dar nu suficient de cald. Sunt revoltată, căci nu mi s-a dat ascultare, dar ştiu sigur că în câteva minute voi înfrunta picăturile de apă cu mai mult curaj decât am avut vreodată. Acestea fiind spuse, simţindu-mi sângele clocotind în vene, spre a mă încălzi anticipat pentru temperaturile ce tind vertiginos spre zero de vreo săptămână încoace, mă reped pe scări cu un zâmbet irezistibil, completându-se perfect cu parfumul ce-l port de fiecare dată când simt că am nevoie de un adjuvant serios, care nu eşuează niciodată.
Cânt în ploaie cum n-am mai făcut-o din verile de demult, când îmi plăcea să stau desculţă sub cerul liber, ori de câte ori nori răzleţi îşi revărsau furia preţ de un sfert de oră, plecând mai departe fără a-şi cere iertare şi fără a mai privi înapoi. Cânt şi chiar dacă am o stare de bine inexplicabilă pentru un astfel de scenariu, îmi grăbesc paşii spre intersecţie, neştiind că aici îmi va dispărea zâmbetul de pe figură. Încă o dată mi se confirmă vechi suspiciuni: oamenii pot fi nebuni atunci când vor. În egală măsură, pot fi imprevizibili. N-aş fi crezut că domnul ce s-a oprit în dreptul meu, gesticulând într-un fel ce trădează o disperare ţinută cu greu sub control, ar putea îndrepta către necunoscuta ce-i sunt, plouată şi vizibil deranjată de faptul că, surpriză, coafura nu-i rezistă, propuneri indecente pe care, desigur, necunoscuta nu le înţelege. Mai mult decât atât, ajunge să-l compătimească suficient cât să îi ofere tot sprijinul pentru orice problemă ar avea. Ei bine, naivitatea ţi se răsplăteşte când te aştepţi mai puţin. Da, viaţa e o junglă, căci omul nu era nici rătăcit, nici bolnav, nici nicicum. Abia acum traduc obscenitatea gesturilor individului, aşa că întorc spatele, impunându-mi să nu-mi iau picioarele la spinare, de teamă să nu-l stârnesc şi mai tare. Mă opresc într-un loc ferit de ploaie, mult mai luminos şi populat, de unde pot să mă strâmb în voie la nenorocitul ce rămăsese nemişcat în locul de unde eu apucasem să fug. Imaginea pe care mi-a fost dat să o văd nu poate fi descrisă pe post. Nici nu merită. Tot ce pot spune acum este că it is raining, for god’s sake! Iar pe o vreme ca asta, nu dai niciun câine afară din casă... If you know what I mean...
************
Se cheamă Curtea Berarilor, un loc ce m-a întâmpinat cu o repriză de Cargo pe care am cântat-o urlând, cot la cot cu douăzeci şi cinci de oameni, toţi frumoşi, toţi îmbujoraţi, toţi infierbântaţi de metri întregi de bere. Nu eram decât noi şi scoţienii. Cu toţii la fel de cântători. Ne-am spus unii altora vorbe frumoase, vorbe de duh, vorbe de dulce, asemenea unor galerii ce se înfruntă pe un stadion arhiplin, asistând la un meci cu miză. Este, până la urmă, o avanpremieră a meciului de mâine. Ţin la băutură băieţii ăştia, nu glumă. Eu ţin doar la nişte cola. Precum pocăiţii, cum ar zice cineva. Ok. Şi la shoturile de tequila, pe care le dau pe gât ca la carte. „Lingeţi, beţi, sugeţi!”. Cei pudici se înroşesc pe loc, deşi cuvintele au fost cât se poate de nevinovat rostite. O cheamă Ruxi, mănâncă mult şi nu se vede, şi ne-a învăţat să bem tequila.
L-am cunoscut pe Alan, un scoţian mai scoţian ca toţi scoţienii, mândru de originile lui până în măduva oaselor. Şi cică în limba lui (dumnezeu ştie de-i adevărat ori nu, but I promised I will google it) numele pe care-l poartă înseamnă „handsome”. Ce mai potrivire fericită! He says I am beautiful. Oh, and smart. Şi vrea să mă ia la el acasă, să ne iubim până la adânci bătrâneţi, să avem copii şi să fiu o PR-istă de succes. Tentant. Şi-mi cere, nici mai mult, nici mai puţin decât o zi din viaţa mea. Sunt zgârcită în perioada asta a vieţii mele, cu toate că... he is handsome alright!
************
Unde mai pui că îi simt şi-acum parfumul, deşi s-a aşezat neinspirat în faţa mea, cocoţându-mă pe masă de câte ori prietenii lui gălăgioşi îşi aduceau aminte motivul venirii lor în ţara lui Dracula, tărâm lipsit de vampiri, spre marea lor dezamăgire. Îi simt parfumul ce răzbătea discret prin fumul de ţigară şi aburii de alcool. Dar chiar şi-aşa, vremea infectă şi limba încâlcită specifice meleagurilor scoţiene mă ţintuiesc locurilor ăstora, aşa cum sunt ele. În plus, am planuri marocane, iar Alexandra nu mi-ar ierta-o niciodată dacă le-aş da pe nişte snobish scottish handsome guys... No way!
mercredi 4 novembre 2009
Înainte şi după
M-a întrebat dacă mă mai doare ceva. În chiar momentul acela, legănându-mă pe scăunelul alb, cu vopseaua sărită pe alocuri şi fără o personalitate bine definită, servind şi ca masă atunci când situaţia o impunea, mi-am dat seama că eu nu l-am întrebat nimic. Încercând să-mi ofer o explicaţie, în gând, aşteptam o idee de geniu care să mă lămurească; întrerupându-mi parcă gândurile în care mă cufundasem fără voie, a râs. A râs într-un fel al lui, pe care nu l-am uitat, şi mi-a zis ceea ce ştiam deja. Că n-am fost curioasă.
M-am grăbit să-i detaliez, pe cât posibil, evoluţia sănătăţii mele. Cuvintele au venit uşor, cu toate că forma pe care au căpătat-o, în final, l-a luat prin surprindere. Cred şi eu. Comparaţii subtile şi nu prea, în miez de noapte, între doi oameni deveniţi străini, pot avea efecte dezastruoase.
Înainte, mă dureau toate, i-am spus, după cum de altfel ştie prea bine. Nu era zi de la dumnezeu în care o venă buclucaşă, un conglomerat de celule puse pe harţă, un oscior mai anemic decât celelalte, să nu-i dea bătăi de cap. Nu era cu putinţă să treacă douăzeci şi patru de ore fără ca trupul ei să nu se predea în faţa unei noi dureri. Iar dacă, prin cine ştie ce minune, ziua îndrăznea să treacă pe nesimţite, avea grijă să inventeze ceva. Doar EA trăia şi pulsa în ritmul cel mai vioi pe care îi fusese dat să-l cunoască vreodată. Doar EA n-o durea.
După, ca prin minune, durerile au dispărut pe rând. Coloana vertebrală a uitat de predispoziţia către spondiloză şi de cheful nebun, dovedit în seri reci şi târzii, de o doză dublă de diclofenac, articulaţiile au devenit mult mai maleabile şi rezistă cu stoicism frigului şi ploilor, plămânii s-au cuminţit, totul pare să fie în perfectă stare de funcţionare. Doar EA nu e bine acum. A căzut la pat, după cum şoptesc plămânii între ei. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat, nimeni nu are curaj să întrebe, de teamă de a nu răscoli răni ce nu au apucat să se cicatrizeze. Dar diafragma, cu sângele rece pe care i-l dictează meseria, îi scrie necrologul.
N-am avut curaj să-i spun pe nume. El, însă, a numit-o, stârnind valuri de lacrimi reci şi sărate. Nonşalant. People are strange. When you’re strange, no one remembers your name.
M-am grăbit să-i detaliez, pe cât posibil, evoluţia sănătăţii mele. Cuvintele au venit uşor, cu toate că forma pe care au căpătat-o, în final, l-a luat prin surprindere. Cred şi eu. Comparaţii subtile şi nu prea, în miez de noapte, între doi oameni deveniţi străini, pot avea efecte dezastruoase.
Înainte, mă dureau toate, i-am spus, după cum de altfel ştie prea bine. Nu era zi de la dumnezeu în care o venă buclucaşă, un conglomerat de celule puse pe harţă, un oscior mai anemic decât celelalte, să nu-i dea bătăi de cap. Nu era cu putinţă să treacă douăzeci şi patru de ore fără ca trupul ei să nu se predea în faţa unei noi dureri. Iar dacă, prin cine ştie ce minune, ziua îndrăznea să treacă pe nesimţite, avea grijă să inventeze ceva. Doar EA trăia şi pulsa în ritmul cel mai vioi pe care îi fusese dat să-l cunoască vreodată. Doar EA n-o durea.
După, ca prin minune, durerile au dispărut pe rând. Coloana vertebrală a uitat de predispoziţia către spondiloză şi de cheful nebun, dovedit în seri reci şi târzii, de o doză dublă de diclofenac, articulaţiile au devenit mult mai maleabile şi rezistă cu stoicism frigului şi ploilor, plămânii s-au cuminţit, totul pare să fie în perfectă stare de funcţionare. Doar EA nu e bine acum. A căzut la pat, după cum şoptesc plămânii între ei. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat, nimeni nu are curaj să întrebe, de teamă de a nu răscoli răni ce nu au apucat să se cicatrizeze. Dar diafragma, cu sângele rece pe care i-l dictează meseria, îi scrie necrologul.
N-am avut curaj să-i spun pe nume. El, însă, a numit-o, stârnind valuri de lacrimi reci şi sărate. Nonşalant. People are strange. When you’re strange, no one remembers your name.
mercredi 28 octobre 2009
Rodrigo
Rodrigo, soy yo... Mariposa... y si, soy boracha. Por que te quiero. Si. Boracha. Te quiero!!!
Trăienutz este un individ care a intrat, la un moment dat, în viaţa mea, şi a naibii să fiu dacă simt că ar avea vreun gând să mai iasă vreodată. Nu ştiu nici acum dacă asta mă face fericită sau nu, sau dacă îmi este confortabil.
Dar... nu există decât două posibilităţi în ceea ce-l priveşte: fie să-i suport prezenţa, în continuare, ca şi până acum, dintr-o inerţie pe care nu pot să mi-o explic – transformată adeseori într-o maladie de care habar n-am să scap şi pariez că nici el nu are să mă ajute în sensul ăsta – fie să mă transform eu într-un personaj malefic, cum sunt, de altfel, de multe ori, care să-i ia gâtul pentru a-i face viaţa mai uşoară. He knows too much, if you know what I mean.
Totuşi, Trăienutz este un rău necesar. Mă duce la stadion, chiar şi când ne „vizitează” Unirea Urziceni sau Juventus Bucureşti, îl înjur pe Farmache indiferent dacă se află sau nu pe teren, şi ce bucurie mai mare ca discuţiile aprinse cu toţi septuagenarii constănţeni, spărgători notorii de seminţe, care se bucură de prezenţa fermecătoare a două domnişoare atât de agreabile... did I just say „două”?... şi cu singura condiţie ca intrarea să fie pe bază de „Cuget Liber”.
Mă ia cu el la pariuri, pentru că are încredere în intuiţia mea sau, bine, pentru că îi este lene şi urât să se ducă singur. Dar nici prezenţa mea nu-i de ici, de colo. Aleg aleatoriu echipele câştigătoare, anonime de cele mai multe ori, şi îi cânt „I am lonely”, cu voce tare. El zice că I embarass him. Eu zic că şi mai embarassing e să refuzi adevărul. ’cause, you know, he is actually lonely...
De atâtea ori a luat decizia „de a se retrage din această lume”, dar niciodată nu o duce la capăt. Am încercat să-i insuflu acea doză de curaj ce îi lipseşte, dar se ţine scai de ultimele speranţe, mai mult sau mai puţin mulatre.
M-a învăţat definiţia eficienţei, într-un mod cât se poate de concret, şi mai ales al economiei de cuvinte, de cenţi şi de orice altceva ar presupune un cost (pecuniar sau nu). „Sunt la Maria. Daţi un buzz dacă...”. Aflu şi eu printr-un status că vine, află şi restul unde să-l caute. În plus, ştiu că trebuie să pregătesc masa. De obicei, vine lihnit. Ceea ce uneori se dovedeşte o experienţă extrem de educativă, pentru că ştiu sigur că bomboanele expirate (de cel puţin câteva luni) nu au efecte secundare asupra organismului uman, că hamsiile servite în faţa uşii, pe scară, sunt absolut delicioase, dar că „garnitura” face totul, că un codru de pâine astâmpără foamea, că trebuie să fii foarte fast and furious pentru a prinde o prăjitură dintr-un platou „aglomerat”, atunci când te afli în preajma lui Trăienutz.
Cheile de la uşile scărilor în care ai treabă – sau nu – sunt cea mai bună afacere. Nu rişti niciodată să nu ţi se răspundă sau să fii ţinut în faţa scării sau să urli în interfon că ţi-e frig şi că vrei înăuntru. Unde mai pui surpriza de pe chipul celui vizitat...
Trăienutz nu sună niciodată şi nu mă scoate la suc decât în cazuri excepţionale. Mi se destăinuie frecvent, una dintre cele mai minunate şi mai amuzante experienţe din viaţa mea. E luat la mişto de tata, când Rapidul nu prinde o zi foarte bună. O pune pe winnie să-mi deschidă uşa. Mă cară în oraş pentru a cumpăra cadouri prietenelor (sau cel puţin aşa le numeşte el... noţiunile sunt confuze şi complicate, şi nu doar pentru el!).
Trăienutz îmi face viaţa un calvar. Dar nu pot renunţa la el, întrucât este roata mea de rezervă. Pentru că, dacă doamne fereşte... punem bazele ;) Mai ales că... „nu mi-ai dat eugenii şi tot te-am iubit”. And I appreciate it! Who does that nowadays?!
Trăienutz este un individ care a intrat, la un moment dat, în viaţa mea, şi a naibii să fiu dacă simt că ar avea vreun gând să mai iasă vreodată. Nu ştiu nici acum dacă asta mă face fericită sau nu, sau dacă îmi este confortabil.
Dar... nu există decât două posibilităţi în ceea ce-l priveşte: fie să-i suport prezenţa, în continuare, ca şi până acum, dintr-o inerţie pe care nu pot să mi-o explic – transformată adeseori într-o maladie de care habar n-am să scap şi pariez că nici el nu are să mă ajute în sensul ăsta – fie să mă transform eu într-un personaj malefic, cum sunt, de altfel, de multe ori, care să-i ia gâtul pentru a-i face viaţa mai uşoară. He knows too much, if you know what I mean.
Totuşi, Trăienutz este un rău necesar. Mă duce la stadion, chiar şi când ne „vizitează” Unirea Urziceni sau Juventus Bucureşti, îl înjur pe Farmache indiferent dacă se află sau nu pe teren, şi ce bucurie mai mare ca discuţiile aprinse cu toţi septuagenarii constănţeni, spărgători notorii de seminţe, care se bucură de prezenţa fermecătoare a două domnişoare atât de agreabile... did I just say „două”?... şi cu singura condiţie ca intrarea să fie pe bază de „Cuget Liber”.
Mă ia cu el la pariuri, pentru că are încredere în intuiţia mea sau, bine, pentru că îi este lene şi urât să se ducă singur. Dar nici prezenţa mea nu-i de ici, de colo. Aleg aleatoriu echipele câştigătoare, anonime de cele mai multe ori, şi îi cânt „I am lonely”, cu voce tare. El zice că I embarass him. Eu zic că şi mai embarassing e să refuzi adevărul. ’cause, you know, he is actually lonely...
De atâtea ori a luat decizia „de a se retrage din această lume”, dar niciodată nu o duce la capăt. Am încercat să-i insuflu acea doză de curaj ce îi lipseşte, dar se ţine scai de ultimele speranţe, mai mult sau mai puţin mulatre.
M-a învăţat definiţia eficienţei, într-un mod cât se poate de concret, şi mai ales al economiei de cuvinte, de cenţi şi de orice altceva ar presupune un cost (pecuniar sau nu). „Sunt la Maria. Daţi un buzz dacă...”. Aflu şi eu printr-un status că vine, află şi restul unde să-l caute. În plus, ştiu că trebuie să pregătesc masa. De obicei, vine lihnit. Ceea ce uneori se dovedeşte o experienţă extrem de educativă, pentru că ştiu sigur că bomboanele expirate (de cel puţin câteva luni) nu au efecte secundare asupra organismului uman, că hamsiile servite în faţa uşii, pe scară, sunt absolut delicioase, dar că „garnitura” face totul, că un codru de pâine astâmpără foamea, că trebuie să fii foarte fast and furious pentru a prinde o prăjitură dintr-un platou „aglomerat”, atunci când te afli în preajma lui Trăienutz.
Cheile de la uşile scărilor în care ai treabă – sau nu – sunt cea mai bună afacere. Nu rişti niciodată să nu ţi se răspundă sau să fii ţinut în faţa scării sau să urli în interfon că ţi-e frig şi că vrei înăuntru. Unde mai pui surpriza de pe chipul celui vizitat...
Trăienutz nu sună niciodată şi nu mă scoate la suc decât în cazuri excepţionale. Mi se destăinuie frecvent, una dintre cele mai minunate şi mai amuzante experienţe din viaţa mea. E luat la mişto de tata, când Rapidul nu prinde o zi foarte bună. O pune pe winnie să-mi deschidă uşa. Mă cară în oraş pentru a cumpăra cadouri prietenelor (sau cel puţin aşa le numeşte el... noţiunile sunt confuze şi complicate, şi nu doar pentru el!).
Trăienutz îmi face viaţa un calvar. Dar nu pot renunţa la el, întrucât este roata mea de rezervă. Pentru că, dacă doamne fereşte... punem bazele ;) Mai ales că... „nu mi-ai dat eugenii şi tot te-am iubit”. And I appreciate it! Who does that nowadays?!
dimanche 25 octobre 2009
Reumatism
Îmi scârţaie oasele într-un mod cât se poate de bizar şi tot ce mai sper acum este ca zgomotul metroului să acopere trilul femural ce-mi răsună înăuntru. Mi se pare deranjant până şi mie, având în vedere că her morning elegance capătă accente stridente. Poate că este reumatismul timpuriu de vină, despre care ştiam că într-o bună zi va învăţa să-mi şi vorbească, el dovedindu-se de-a lungul vremii extrem de sensibil şi empatic la tot ceea ce înseamnă persoana mea. La urma urmei, îi sunt gazdă, şi ca orice musafir cu bun-simţ, trebuie să mă trateze cu ceva mai multă consideraţie decât ar face-o cu străinii din jur. Cu atât mai mult cu cât, nu-i cer nimic în schimbul simbiozei pe care mi-am însuşit-o fără a cere explicaţii, de îndată ce mi-a poposit înăuntru.
Coloana vertebrală îmi trimite şi ea semnale sonore indescifrabile şi mă întreb ce anume a fost în stare să declanşeze simfonia interpretată cu atâta patos de o astfel de orchestră, destul de neobişnuită şi ingenioasă, trebuie să recunosc. Până acum nu erau decât durerile ce-mi săgetau unul sau mai mulţi muşchi deodată, de ca şi cum arcuri mânuite cu o dibăcie demnă de toată invidia s-ar fi declanşat la intervale regulate de timp, avându-mă pe mine drept ţintă preferată. Şi mi-am tot imaginat că duşmani imaginari, despre ale căror motive interioare nu am avut habar niciodată, încearcă să-mi facă felul prin practici obscure, înţepând, aleatoriu, cu ace de diverse mărimi şi culori, corpul unei păpuşi de cârpă întruchipându-mă. Este o aiureală, fără doar şi poate, dar o astfel de explicaţie a reuşit mereu să-mi aducă zâmbetul în mijlocul avalanşelor de săgeţi ce mi-au tot străpuns corpul într-un dans păgân devenit cu timpul familiar.
Îmi scârţâie femurul şi asist neputincioasă la replici intempestive ale vertebrelor, ce par să transmită ceva, într-un limbaj pe care însă eu nu îl recunosc. Mi-e ciudă că tocmai corpul meu îmi devine din ce în ce mai străin, că nici măcar eu nu sunt în stare să-l desluşesc.
Îmi scârţâie oasele, fiecare pe rând, apoi în cor, la unison. Sunt oase de rasistă mică, aşa cum mi-a fost dat să fiu numită deunăzi. „Nouă nu ne dă, mă, că suntem albi. E rasistă asta mică!”, au fost cuvinte ce m-au trăznit. M-au condamnat pe loc, fără drept de apel. Dar mai ales, fără nici cea mai mică justificare, cel puţin după judecata mea. Aşa îmi trebuie dacă împart oricui şi fluturaşi, şi zâmbete, fără o selecţie riguroasă prealabilă. La cât negru a ieşit din palmele mele în ultimele zile, sub jetul zdravăn de apă rece, nici nu este de mirare să fiu bănuită de o astfel de discriminare. Şi-apoi, cui îi pasă? La naiba, mie-mi scârţâie oasele!
Coloana vertebrală îmi trimite şi ea semnale sonore indescifrabile şi mă întreb ce anume a fost în stare să declanşeze simfonia interpretată cu atâta patos de o astfel de orchestră, destul de neobişnuită şi ingenioasă, trebuie să recunosc. Până acum nu erau decât durerile ce-mi săgetau unul sau mai mulţi muşchi deodată, de ca şi cum arcuri mânuite cu o dibăcie demnă de toată invidia s-ar fi declanşat la intervale regulate de timp, avându-mă pe mine drept ţintă preferată. Şi mi-am tot imaginat că duşmani imaginari, despre ale căror motive interioare nu am avut habar niciodată, încearcă să-mi facă felul prin practici obscure, înţepând, aleatoriu, cu ace de diverse mărimi şi culori, corpul unei păpuşi de cârpă întruchipându-mă. Este o aiureală, fără doar şi poate, dar o astfel de explicaţie a reuşit mereu să-mi aducă zâmbetul în mijlocul avalanşelor de săgeţi ce mi-au tot străpuns corpul într-un dans păgân devenit cu timpul familiar.
Îmi scârţâie femurul şi asist neputincioasă la replici intempestive ale vertebrelor, ce par să transmită ceva, într-un limbaj pe care însă eu nu îl recunosc. Mi-e ciudă că tocmai corpul meu îmi devine din ce în ce mai străin, că nici măcar eu nu sunt în stare să-l desluşesc.
Îmi scârţâie oasele, fiecare pe rând, apoi în cor, la unison. Sunt oase de rasistă mică, aşa cum mi-a fost dat să fiu numită deunăzi. „Nouă nu ne dă, mă, că suntem albi. E rasistă asta mică!”, au fost cuvinte ce m-au trăznit. M-au condamnat pe loc, fără drept de apel. Dar mai ales, fără nici cea mai mică justificare, cel puţin după judecata mea. Aşa îmi trebuie dacă împart oricui şi fluturaşi, şi zâmbete, fără o selecţie riguroasă prealabilă. La cât negru a ieşit din palmele mele în ultimele zile, sub jetul zdravăn de apă rece, nici nu este de mirare să fiu bănuită de o astfel de discriminare. Şi-apoi, cui îi pasă? La naiba, mie-mi scârţâie oasele!
jeudi 22 octobre 2009
Pierdut cititor.
Locul acesta este perfect. Am vrut să fiu mai puţin francă, deoarece mi-e teamă că dovada mea de sinceritate, frapantă probabil, va fi luată drept îngâmfare. doamne-doamne ştie că nu sunt. Însă locul acesta, virtual, zice-se, este un ţinut de poveste. Căci au fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit, un hero şi o supergirl, unul jumătatea celuilalt.
De jumătate de oră stau cu mâinile în sân. Am teancurile de mesaje păstrate pe sute de foi chiar în faţa mea, telefonul deasupra lor, păstrând şi el dovada acceselor de dragoste tânără şi exuberantă de odinioară, folderul cu numele lui deschis şi el, cu o derulare neaşteptată a evenimentelor, din perioada în care cei doi au fost doar două ferestre, mii de fotografii, dezvăluind doi oameni ce s-au iubit prea mult, şi, poate, mai important ca orice altceva, îmi am sufletul. Toate la dispoziţia mea. Dar nu-mi vine a spune o vorbă.
Atâta doar. Locul acesta este perfect. Căci era refugiul lor, al lui hero şi supergirl, pe când îşi erau, unul celuilalt, singurul cititor. Ce este ironic, într-o lume ce caută afirmarea continuă şi celebritatea efemeră, e faptul că lor le era de ajuns. Îşi aparţineau.
Dar pentru că nothing lasts forever, not even a cold november rain, şi pentru că all good things must come to an end, povestea s-a sfârşit, cei doi ajungând să-şi tocească creioanele de colorat pe chiar ultima pagină a ceea ce a fost un vis pe scenă.
Vestigiile acestui loc au rămas, curajoase, ca mărturie a ceea ce a fost cândva. Lipseşte cititorul, acel cititor, singurul. Ca atare, desfiinţez postul de singur cititor, pe termen nelimitat. Şi pentru că locul acesta este fără doar şi poate inalienabil şi nici nu poate fi colonizat cu vreun personaj străin, iar cititorul dintâi a căpătat şi statutul de „ctitor” al lăcaşului de faţă, prin prisma avantajului de a fi fost primul venit, îi deschid porţile, spre a invita pe oricine, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială, să îi calce nestânjenit pragul. Fără a avea nimic din alura sobră a unui muzeu sau a unei case memoriale, curajoşii vor primi la intrare o cană de ceai negru cu lapte. În cinstea ta, sweet child of mine.
Indubitabil, locul acesta este perfect.
De jumătate de oră stau cu mâinile în sân. Am teancurile de mesaje păstrate pe sute de foi chiar în faţa mea, telefonul deasupra lor, păstrând şi el dovada acceselor de dragoste tânără şi exuberantă de odinioară, folderul cu numele lui deschis şi el, cu o derulare neaşteptată a evenimentelor, din perioada în care cei doi au fost doar două ferestre, mii de fotografii, dezvăluind doi oameni ce s-au iubit prea mult, şi, poate, mai important ca orice altceva, îmi am sufletul. Toate la dispoziţia mea. Dar nu-mi vine a spune o vorbă.
Atâta doar. Locul acesta este perfect. Căci era refugiul lor, al lui hero şi supergirl, pe când îşi erau, unul celuilalt, singurul cititor. Ce este ironic, într-o lume ce caută afirmarea continuă şi celebritatea efemeră, e faptul că lor le era de ajuns. Îşi aparţineau.
Dar pentru că nothing lasts forever, not even a cold november rain, şi pentru că all good things must come to an end, povestea s-a sfârşit, cei doi ajungând să-şi tocească creioanele de colorat pe chiar ultima pagină a ceea ce a fost un vis pe scenă.
Vestigiile acestui loc au rămas, curajoase, ca mărturie a ceea ce a fost cândva. Lipseşte cititorul, acel cititor, singurul. Ca atare, desfiinţez postul de singur cititor, pe termen nelimitat. Şi pentru că locul acesta este fără doar şi poate inalienabil şi nici nu poate fi colonizat cu vreun personaj străin, iar cititorul dintâi a căpătat şi statutul de „ctitor” al lăcaşului de faţă, prin prisma avantajului de a fi fost primul venit, îi deschid porţile, spre a invita pe oricine, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială, să îi calce nestânjenit pragul. Fără a avea nimic din alura sobră a unui muzeu sau a unei case memoriale, curajoşii vor primi la intrare o cană de ceai negru cu lapte. În cinstea ta, sweet child of mine.
Indubitabil, locul acesta este perfect.
mercredi 21 octobre 2009
O gură de fervex
Am împărţit fluturaşi şi zâmbete toată ziua, îndurând un frig ce mi-a fost străin în ultima vreme, căci de dincolo de fereastră, lucrurile par întotdeauna altfel decât sunt. Acum, îmi plimb palmele pe cana cu dungi multicolore, simţind cum căldura trece dincolo de epidermă, străpungând-o cu uşurinţa cu care şi frigul a făcut-o mai devreme. Nu este ceai şi nici nu mi-l imaginez a fi, de teama dezamăgirii inerente. Pliculeţul de Gyokuro Asahi, un ceai verde ce m-a falimentat, „one of the finest Japanese green teas”, cum zic unii, stă în bucătărie, alături de multe altele, împărţind aceeaşi soartă. O soartă nefericită, a căderii în dizgraţie.
Îmi apropii buzele de marginea cănii, văzând cum aburii îmbracă progresiv ochelarii de pe nasul fierbinte. Simt că obrajii îmi ard, iar ochii le ţin isonul. Iau o gură de fervex şi mă strâmb. O criză tahicardică însoţeşte ceea ce ar trebui să fie leacul acestui început de răceală, pe care sper că l-am depistat la timp.
Sunt într-o cameră în care, lipit de peretele rotunjit văruit în pasteluri primăvăratice, patul tronează despotic. Este singurul element de decor impunător, cu toate că înălţimea nu-l îndreptăţeşte să privească împrejurimile de sus, cu aerul superior pe care-l afişează. Cearşafurile de un alb imaculat mă ispitesc şi mă îndepărează în egală măsură. E wabi-sabi peste tot.
O altă gură de fervex. O doamnă pictată dubios pe figură, cu o apăsare legănată a mersului şi cu o îndemânare familiară, mă serveşte cu o cană de ceai. Răspund robotic la plecăciuni, de teama repercusiunilor pe care le-ar aduce o nesupunere a mea. Legea gazdelor dictează în astfel de momente. Sfârşesc băutura miraculoasă cu înghiţituri sacadate, nedesluşind încă aromele puternice. Se aude o frântură de melodie îngânată de un flaut fermecat, din bambusul perfect. Nu îmi mai trebuie nimic altceva.
O ultimă gură de fervex. Şi este Aleea Filosofului, în splendoarea primăverii ce se deschide, cu surle şi trâmbiţe, în haine de flori de cireş. Toyota, căci eşti japonez până-n străfundul fiinţei tale, deşi născut în cu totul alte meleaguri, o uiţi pe marginea drumului. „Avariată”, aşa cum obişnuieşti la tine-acasă, întrucât preconizezi că plimbarea va fi scurtă. O laşi acolo, sub semnul ce-ar trebui să-ţi sugereze interdicţia, căci vrei ca ea să încurce şi planurile altora, aşa cum ţi-au fost încurcate şi ţie. Dintr-odată, se aude din spate claxonul piţigăiat al unei bicle ale căror pedale sunt chinuite de două puştoaice. Extraterestre amândouă. Farurile maşinii clipesc în continuare, salutând parcă stângăcia delicioasă a celor două puştoaice. „Hanashi mashou”, par să spună.
Îmi apropii buzele de marginea cănii, văzând cum aburii îmbracă progresiv ochelarii de pe nasul fierbinte. Simt că obrajii îmi ard, iar ochii le ţin isonul. Iau o gură de fervex şi mă strâmb. O criză tahicardică însoţeşte ceea ce ar trebui să fie leacul acestui început de răceală, pe care sper că l-am depistat la timp.
Sunt într-o cameră în care, lipit de peretele rotunjit văruit în pasteluri primăvăratice, patul tronează despotic. Este singurul element de decor impunător, cu toate că înălţimea nu-l îndreptăţeşte să privească împrejurimile de sus, cu aerul superior pe care-l afişează. Cearşafurile de un alb imaculat mă ispitesc şi mă îndepărează în egală măsură. E wabi-sabi peste tot.
O altă gură de fervex. O doamnă pictată dubios pe figură, cu o apăsare legănată a mersului şi cu o îndemânare familiară, mă serveşte cu o cană de ceai. Răspund robotic la plecăciuni, de teama repercusiunilor pe care le-ar aduce o nesupunere a mea. Legea gazdelor dictează în astfel de momente. Sfârşesc băutura miraculoasă cu înghiţituri sacadate, nedesluşind încă aromele puternice. Se aude o frântură de melodie îngânată de un flaut fermecat, din bambusul perfect. Nu îmi mai trebuie nimic altceva.
O ultimă gură de fervex. Şi este Aleea Filosofului, în splendoarea primăverii ce se deschide, cu surle şi trâmbiţe, în haine de flori de cireş. Toyota, căci eşti japonez până-n străfundul fiinţei tale, deşi născut în cu totul alte meleaguri, o uiţi pe marginea drumului. „Avariată”, aşa cum obişnuieşti la tine-acasă, întrucât preconizezi că plimbarea va fi scurtă. O laşi acolo, sub semnul ce-ar trebui să-ţi sugereze interdicţia, căci vrei ca ea să încurce şi planurile altora, aşa cum ţi-au fost încurcate şi ţie. Dintr-odată, se aude din spate claxonul piţigăiat al unei bicle ale căror pedale sunt chinuite de două puştoaice. Extraterestre amândouă. Farurile maşinii clipesc în continuare, salutând parcă stângăcia delicioasă a celor două puştoaice. „Hanashi mashou”, par să spună.
mardi 20 octobre 2009
A naibii făptură
Nu ştiu de ce, dar m-am trezit cu gândul că Japonia este mai aproape ca niciodată. I really feel like the Richest man in Babylon, capabil să ducă la bun sfârşit orice i-ar trece prin cap, în ciuda faptului că în juru-i totul se dărâmă... În jurul meu toate sunt bune şi frumoase, căci e linişte, iar nebuloasele dinăuntrul meu au dispărut, doar lumea celui mai bogat om din Babylon se face praf. Doar mai tânjesc din când în când, scoţând un oftat adânc, după un anume vals. Ce-ar fi fost dacă?...
Japonia pare să fie după colţ. Cu toate astea, mă aflu în aceleaşi aşternuturi în care mi s-au închis ochii spre dimineaţă şi nimic nu aduce cu grădinile zen din Kyoto, despre care mi s-a povestit aseară cu aerul cu care se pun pe tapet realităţi concrete a căror dimensiune nu poate fi cuprinsă în cuvinte. A naibii făptură ce sunt, de mă pricep cel mai bine la a-mi face sânge rece şi la a fi perseverentă într-o astfel de îndeletnicire. Aş face bine să mă potolesc şi să renunţ la refacerea hărţii lumii, aducând laolaltă doar locuri dragi mie, pe care mi-am promis să le păşesc, să le adulmec, să le inspir.
A naibii făptură ce sunt, de suspin atunci când văd că mai trece o zi, iar telefonul nu mai sună. Şi totuşi, cum spuneam cuiva ceva mai devreme, triunghiul amoros este mai degrabă un Triunghi al Bermudelor. Puţini ies din el, iar cei ce ies, sunt mereu uşor… şifonaţi.
A naibii făptură ce sunt de-mi rod unghiile şi mă frământ când „anonimi” din cine ştie ce colţuri ale lumii mă dezaprobă. De ca şi cum vreunul dintre noi s-ar afla în posesia vreunui adevăr suprem. Da, prea mă privesc prin ochii celorlalţi.
Aştept Bătrânul de sâmbătă seară. Chiar de va fi să mă însoţesc cum am făcut-o de atâtea ori pe vremea când mi-era bine cu mine. Într-o aceeaşi sală cu reflectoare prăfuite, cu tavanul de un alb murdar, cu aerul sufocant ce mă va îmbujora, cu un interior prea puţin... modern. Şi poate-am să mă cocoţ la lojă, domnule, dar nu dintr-un capriciu adolescentin, ci dintr-un dram de nostalgie!
Thievery Corporation - Richest Man In Babylon (G-Corp. Remix)
Japonia pare să fie după colţ. Cu toate astea, mă aflu în aceleaşi aşternuturi în care mi s-au închis ochii spre dimineaţă şi nimic nu aduce cu grădinile zen din Kyoto, despre care mi s-a povestit aseară cu aerul cu care se pun pe tapet realităţi concrete a căror dimensiune nu poate fi cuprinsă în cuvinte. A naibii făptură ce sunt, de mă pricep cel mai bine la a-mi face sânge rece şi la a fi perseverentă într-o astfel de îndeletnicire. Aş face bine să mă potolesc şi să renunţ la refacerea hărţii lumii, aducând laolaltă doar locuri dragi mie, pe care mi-am promis să le păşesc, să le adulmec, să le inspir.
A naibii făptură ce sunt, de suspin atunci când văd că mai trece o zi, iar telefonul nu mai sună. Şi totuşi, cum spuneam cuiva ceva mai devreme, triunghiul amoros este mai degrabă un Triunghi al Bermudelor. Puţini ies din el, iar cei ce ies, sunt mereu uşor… şifonaţi.
A naibii făptură ce sunt de-mi rod unghiile şi mă frământ când „anonimi” din cine ştie ce colţuri ale lumii mă dezaprobă. De ca şi cum vreunul dintre noi s-ar afla în posesia vreunui adevăr suprem. Da, prea mă privesc prin ochii celorlalţi.
Aştept Bătrânul de sâmbătă seară. Chiar de va fi să mă însoţesc cum am făcut-o de atâtea ori pe vremea când mi-era bine cu mine. Într-o aceeaşi sală cu reflectoare prăfuite, cu tavanul de un alb murdar, cu aerul sufocant ce mă va îmbujora, cu un interior prea puţin... modern. Şi poate-am să mă cocoţ la lojă, domnule, dar nu dintr-un capriciu adolescentin, ci dintr-un dram de nostalgie!
Thievery Corporation - Richest Man In Babylon (G-Corp. Remix)
lundi 19 octobre 2009
Spre Sziget
Sunt deja cincisprezece ore de când stau ţintuită în scaunul ăsta. Şi încă nu am reuşit să ieşim din ţară, spre nedumerirea celor ca mine, care experimentează pentru prima dată o astfel de călătorie. Nu găsesc nimic în jur care să-mi distragă atenţia de la durerea ce s-a instalat în oase, în muşchi, ori de la frigul pe care îl simt ghemuit confortabil în tălpi, făcându-mi favoarea de a nu se răspândi în tot corpul, efort pentru care îl voi răsplăti la un moment dat. Măcar de mi-ar fi somn. M-aş mai contorsiona puţin, de dragul spectatorilor, şi ei amorţiţi, în feluri ingenioase care să-i provoace la un joc al uitării deciziilor neinspirate şi, mai presus de toate, al uitării de sine. Le-aş arăta cum se doarme în spaţii incomode, deloc primitoare, dar ştiu că dincolo de ochii mei închişi s-ar putea întâmpla în orice clipă ceva ce nu ar trebui ratat. De aceea prefer starea de veghe continuă.
Doar că sunt cincisprezece ore de când îmi tot spun că nu mai e mult până departe. Cerurile se schimbă neîncetat. E-atâta cer deasupra noastră, cât n-aş putea cuprinde vreodată în braţele mele. Şi totuşi, nici el nu mai are acel quelque chose care să mă ţină în priză.
Ştiu ce anume m-ar dezmorţi. Şi îmi urăsc vecinul din stânga, cu laptopul lui cu tot, un ASUS UL30, căci şi-a gâdilat simţurile cu pelicule din anii ’50 din prima clipa când a pus piciorul în autocar. A streetcar named desire. Sunset Blvd. Quo Vadis. 12 angry men. Nu are gusturi proaste individul, şi totuşi mi-e antipatic. Fiecare grimasă pe care i-o surprind cu coada ochiului mă înfurie. Fiecare replică a personajelor încerc să o captez din aerul îmbâcsit şi greoi şi mi-e ciudă că unora dintre călători tocmai acum le-a venit cheful pentru şuete. Tocmai acum, când ar putea să închidă ochii şi să tacă naibii din gură.
Vecinul pare a fi mulţumit. Nici orele ce se scurg, una câte una, nu îl deranjează, nici mirosul obositor nu pare să-l perturbe, nici pe mine, frângându-mi gâtul, pentru un unghi mai bun, nu binevoieşte să mă bage în seamă. Privesc spre cer, cu o figură uşor descumpănită, dar care intuieşte, totuşi, motivul pentru care cineva îi arată de sus degetul arătător, în semn de mustrare. „O fi obrăznicie, o fi păcat, dar vecinul mi-e tare antipatic. Cu laptopul lui cu tot.”
Doar că sunt cincisprezece ore de când îmi tot spun că nu mai e mult până departe. Cerurile se schimbă neîncetat. E-atâta cer deasupra noastră, cât n-aş putea cuprinde vreodată în braţele mele. Şi totuşi, nici el nu mai are acel quelque chose care să mă ţină în priză.
Ştiu ce anume m-ar dezmorţi. Şi îmi urăsc vecinul din stânga, cu laptopul lui cu tot, un ASUS UL30, căci şi-a gâdilat simţurile cu pelicule din anii ’50 din prima clipa când a pus piciorul în autocar. A streetcar named desire. Sunset Blvd. Quo Vadis. 12 angry men. Nu are gusturi proaste individul, şi totuşi mi-e antipatic. Fiecare grimasă pe care i-o surprind cu coada ochiului mă înfurie. Fiecare replică a personajelor încerc să o captez din aerul îmbâcsit şi greoi şi mi-e ciudă că unora dintre călători tocmai acum le-a venit cheful pentru şuete. Tocmai acum, când ar putea să închidă ochii şi să tacă naibii din gură.
Vecinul pare a fi mulţumit. Nici orele ce se scurg, una câte una, nu îl deranjează, nici mirosul obositor nu pare să-l perturbe, nici pe mine, frângându-mi gâtul, pentru un unghi mai bun, nu binevoieşte să mă bage în seamă. Privesc spre cer, cu o figură uşor descumpănită, dar care intuieşte, totuşi, motivul pentru care cineva îi arată de sus degetul arătător, în semn de mustrare. „O fi obrăznicie, o fi păcat, dar vecinul mi-e tare antipatic. Cu laptopul lui cu tot.”
Going once, going twice
Vândut domnişoarei din ultimul rând, pe care o cunoaşteţi cu toţii sub apelativul dezonorant de „cea mai fraieră din curtea şcolii”. Nu zâmbiţi, domnilor, ar fi o blasfemie mai mare ca însăşi îndrăzneala cu care vă arătaţi binevoitori acum, în încercarea perfidă de a o cuceri, ori ca ocheadele neruşinate pe care i le-aţi aruncat neîncetat de la începerea licitaţiei. În plus, este lesne de înţeles că povara sintagmei n-o poartă, după cum probabil v-aţi fi aşteptat, pe umerii dezgoliţi pe care şi-i aşează, la sfârşitul zilei, în aşternuturi de mătase, ori în privirea mieroasă. Care va să zică, din spatele cuvintelor cu care îşi acoperă chipul, spre a se apăra de lovituri mişeleşti, se va dovedi o spadasină iscusită. Ori cel puţin aşa promite. Renunţând la crinolină, la camee şi vestita-i pălărie cu voaletă, vă va provoca, pe rând, la dueluri drepte, cuvânt la cuvânt. Vândut, aşadar, domnişoarei din ultimul rând, dreptul de a vă înfrunta. Pe cinstea mea că Cel de Sus are simţul umorului!
Inscription à :
Articles (Atom)
