À toi seul, mon ami!

Bunicul din partea tatălui meu n-a fost niciodată un om bătrân, nici măcar în cel de-al optzeci şi cincilea an al vieţii sale, care doar dintr-o întâmplare nefericită a fost şi ultimul. Nu ţin minte să-l fi întrebat vreodată ce vârstă are, iar el să fi răspuns, cu seriozitatea specifică unui octogenar respectabil, cu adevărul, numai adevărul, nimic mai mult decât adevărul. Optsprezece, spunea el mereu. Vreme de un sfert de secol – cât viaţa mea şi-a lui s-au intersectat – el a trăit un majorat continuu.

Şi mi-a fost tare drag de el, cu tot cu felul lui copilăresc de a vedea mersul firesc al lucrurilor şi-al vieţii proprii, dar mai ales cu teama, uneori imperceptibilă, alteori forţat evidentă, de boala care să-l imobilizeze la pat, de singurătate şi, până la urmă, de moarte. Mi-a fost atât de drag (se poate să-mi fi fost prea drag) încât acum, că nu mai e, nu îmi găsesc, nici de aş vrea, liniştea. Iată, îmi spun cu vocea gâtuită, nodul în gât! Simte-l cu tine toată!

Dar cel mai grav este că am rămas cu o sensibilitate care mi-e foarte incomodă, dar care, într-un fel bizar, mă ţine în continuare conectată cu el. Şi această sensibilitate importunează cum nu se poate. Căci bătrâni bolnavi şi singuri se găsesc la tot pasul, dar mai ales la tot pasul meu. Am început să cred că-i o conspiraţie nefericită la mijloc, căci prea mă urmăresc necontenit figuri ridate şi ochi rugători ce-mi amintesc de omul ce cândva a fost şi astăzi nu mai este. La început, mă opream cu lacrimi în ochi, întinzându-le prea puţin comparativ cu ce şi cât ar fi avut nevoie şi neînţelegând ce fel de oameni se pot afla în spatele acestor destine nefericite. Acum, însă, testez o atitudine indiferentă care-i menită să-mi facă viaţa mai uşoară, deoarece, până la urmă gestul frumos nu se amplifică dacă e însoţit de lacrimi de compasiune.

Nu pot pricepe şi nici nu concep să existe motive plauzibile pentru ca un om ajuns la vârsta la care ar trebui să se lepede conştient şi fericit de orice grijă să fie nevoit să întindă mâna (poate umil, poate arogant, după cum îi este felul), complăcându-se într-o poveste cu şi despre cerşetori la care nu s-ar fi gândit vreodată.

Îmi amintesc de demnitatea lui şi îmi dau seama cum l-ar fi zdruncinat un astfel de statut, de om al nimănui, de om al străzii şi al trecătorilor, pe care doar mila unora şi-a altora l-ar fi putut menţine pe linia de plutire. Este absurd. Şi de aceea nu înţeleg cum oamenii se transformă în neoameni şi îi tratează pe cei asemenea lor cu o atotputernicie îngâmfată şi răzbunătoare care nu face bine nimănui. Şi tot de aceea m-am arătat excesiv de înverşunată, scoţând colţi de care cei din jur nu mă credeau în stare, când mi-am dat seama că, de-ar fi să fie cazul, există oameni ce mai degrabă ar întinde o mână de ajutor unui copil perfect sănătos şi supradotat (sau cel puţin cu un minim de potenţial ce ar putea fi exploatat în viitor), spre a-i înlesni calea către un succes mai facil (a se înţelege aici copil care să-şi merite banii, dovedindu-se în final o investiţie profitabilă) decât unui bătrân care, spre marele lui nenoroc, nu mai are puterea de a produce nimic. Pragmatic, zice-se.

Şi-mi cer iertare acum pentru vehemenţa cu care m-am împotrivit, susţinând sus şi tare că aşa ceva nu este posibil într-o lume normală, dar am gândit cu sufletul şi nu pot gândi altfel. Aşa cum, demult (de demult de tine taica îmi spunea mereu poveşti), cântând colinde în faţa unor bătrâni „condamnaţi” să-şi petreacă restul zilelor într-un azil, două copile (fetiţa ce eram pe-atunci şi cea mai bună prietenă a ei) plângeau în hohote: una de dorul bunicii abia plecate dintre cei vii, iar cealaltă de dorul căţeluşei lovite, cu aproape un an în urmă, de o maşină ce-şi vedea de treaba ei într-o grabă ce i-a curmat zilele prematur. Da, suferinţele şi empatiile diferă de la poveste la poveste.

Iar povestea mea este a unui om căruia îi lipseşte până la pragul nebuniei un alt om. Tu, moşule, ai lăsat aşa un gol, că n-ai habar ce dor mă doare!

Incredibilele 24 de ore ale micului Hitler

În dimineața asta, dresurile de culoarea piersicii îmi fac cu ochiul ostentativ. La cât de lasciv atârnă de spătarul scaunului, reușind să se distingă în mormanul dezordonat de haine, mai-mai să nu îi iau în seamă. Au însă noroc, căci între acel vino-ncoa pe care fără doar și poate îl au (ba chiar cu vârf și îndesat) și euforia-mi neobișnuită din acest început de zi destul de întunecatexistă o chimie pe care n-aș putea-o ignora. E-un quelque chose ce stârnește și impune acțiune.

Dar ce nesăbuință să-mi las gambele descoperite, lepădându-mă de cizmele în care le-am sufocat o iarnă-ntreagă și urând un bun venit forțat primăverii, în pași timizi de balerini! Căci iubitori de modă și frumos se găsesc la orice pas, chiar și – ori poate cu atât mai mult - la orice pas timid de balerini. Iar ei, iubitorii de modă și frumos, se înțelege, răsar încă din zorii zilei din Dacii neîncăpătoare pentru suflete de bărbați cum nu se poate de simțitoare și de zgomotoase, precum o turmă de adolescenți aflați la pubertate târzie. Și pentru că niciodată un singur claxon, fie el și răgușit, nu este suficient pentru a-i arăta unei domnișoare stima nemărginită, e musai ca Dacia, în hohotele de râs ale domnilor și întru spaima purtătoarei dresurilor de culoarea piersicii, să-i taie acesteia calea, oferindu-le ocazia să-și manifeste încă o dată admirația, mai degrabă onomatopeic și grotesc.

***

Se mai întâmplă să te saturi de cei patru pereți ai camerei tale și să gândești spontan o evadare. Tu o plănuiești de ceva vreme încoace, dar gândul gestului necugetat îți dă o stare de bine pe care nu ai mai trăit-o de prin generală, când, pe furiș, făceai temele colegilor prin telefon, asumându-ți riscul unei facturi ce îți va atinge serios economiile. Și-atunci alegi un loc despre care ai tot auzit, un loc din și în care ies și intră oameni neîncetat și pe care trebuie să îl încerci, spre binele conversațiilor de a doua zi, când va trebui să etalezi cu multă grijă programul încărcat al serii trecute. Este un pub irlandez care te atrage prin decorul ingenios, dar care se descoperă mincinos trecătorilor curioși, căci surprizele apar prea târziu. Îți primești cocktail-ul pe care îl așteptai cu sete și entuziasm mai diluat decât ai fi fost în stare să ți-l imaginezi, iar scaunul prietenului tău, plecat într-o scurtă călătorie impusă de frig și de o halbă de bere, dispare într-un moment de neatenție, fără ca spoliatorul să se fi făcut simțit în vreun fel. Poate că, dintr-un exces de toleranță, ai putea zâmbi rece și chiar ierta micile scăpări, dar dialogul dintre ospătărițe, purtat în gura mare, este deja prea mult. Cocktail-ul mi-e apă chioară, Gavroche va sta în picioare, dacă a săvârșit greșeala de a-și ”rezolva” problemele fiziologice, iar astea sunt lucruri pe care deja le-am acceptat tacit. Dar ”vai! ce buze ai tuuuu!”, ar fi sunat cu mult mai bine-n șoaptă, ca o declarație misterioasă și complice între două domnișoare ce-ar fi făcut mai bine să se preocupe de slujba pentru care cel mai probabil sunt plătite și azi.

***

Și nu, cele 24 de ore incredibil din viața micului Hitler contemporan nu se încheie aici, pentru că astrele s-au aliniat în așa fel încât ziua asta să fie de departe cea mai urâtă zi. Când auzi, vuind în tot metroul, ”Solo, solo! Pentru toate fetele grăsuțe din vagoane!”, nu-ți vine decât să te ciupești spre a te trezi din ceea ce trebuie să fie un coșmar. Și da, o astfel de dedicație răsună în metroul bucureștean, pe ritmuri manelist-zgomotoase, și nu din vina domnului care îl poartă prin tunelurile groazei zi de zi, ci din vina unor ”turme” de teribiliști (a nu se confunda cu amatorii de frumos din Dacia de mai devreme, dar a se lua în considerare ipoteza unor rădăcini comune) care au deturnat practic metroul punând stăpânire pe cabina liberă, din ultimul vagon, la ceas de seară, și hotărând să-l transforme într-un circ ce trântește civilizația și ordinea de nu se văd. Noroc că băiețeii nu au avut decât gânduri pașnice, muzicale. Curat noroc!

***

Și-atunci îmi zic, cum o fac din ce în ce mai des, că-i rost de-un dram de dictatură, la naiba, căci e clar că unii dintre noi nu știu să-și folosească libertatea. Și mi-aș cam scoate mustăcioara de mic Hitler din buzunar de-aș ști că ar face vreo diferență. Mi-e teamă însă că-i în zadar, căci n-ar avea credibilitate nici cât negru sub unghie o mustăcioară de mic Hitler purtată pe ici, pe acolo, de o pereche de dresuri de culoarea piersicii, nu-i așa? Să mă scobor, zic, cu mustăcioara pe pământ!

Caut cerul stelelor care cad

Mereu sunt pe fugă atunci când vreau să-mi iau rămas bun de la el. De cele mai multe ori, mă îndeletnicesc cu mărunţişuri la care refuz să renunţ, reducând timpul pe care i l-aş putea acorda la două, trei minute, laconice până la nesimţire şi încheiate apoteotic într-o îmbrăţişare scurtă. Îl pun să-mi promită încă o dată cei „100 de ani cel puţin”, îi fac cu ochiul ştrengăreşte şi-mi văd de drum. De viaţă, de povestea mea.

De data asta, însă, mă roagă să mai stau. Mă trage de mână uşor, dar ferm, aşezându-mă foarte aproape de el. E timorat cum nu l-am mai văzut niciodată şi se fâstâceşte. Nu mă priveşte decât după primele cuvinte, căpătând curaj odată cu zâmbetul din ce în ce mai larg de pe figura mea tâmpă. Îmi spune să fac ce vreau, dar să fac în aşa fel încât să fiu o mireasă suplă. Pentru că miresele aşa sunt frumoase. Suple. Râd în hohote, deşi înăuntru sunt un pic crispată, dar îl asigur că nu are motive de îngrijorare şi mă retrag, curmându-i discursul stingher.

A fost ultima dată. Şi-acum mă privesc obsesiv în orice oglindă prind în cale şi-mi văd talia – subţire – şi vreau să i-o arăt. Vreau să-i arăt că m-am ţinut de cuvânt, dar nu mai am cui. Cică stelele care cad nu pier / stelele care cad se duc pe un alt cer. Îhîm, să-mi arate şi mie cineva cerul ăla, că eu îl caut, îl tot caut, şi nimic! Asta-i poveste pentru copii, pentru fetiţa căreia îi împleteai cândva părul, iar eu nu mai sunt copil. Sunt o mireasă cu talia subţire şi cică frumoasă, cum spunea el. Dar habar nu avea că miresele nu sunt frumoase cu lacrimi în ochi.

Poftim necaz, domnule bunic!

Abandon

Mă răscoleşte-un dor nebun de colţul meu de poveste, dar am neputinţa în oase şi-n suflet. Nici n-am avut inspiraţia lui Hansel spre a mă putea întoarce după o convalescenţă prea lungă, dar nici lacătul nu mai ştiu a-l descuia. Fir-ar!

Nod în gât

Dar ce să răspunzi unor ochi de bărbat aproape emoţionat, dacă n-ar fi fost mai degrabă curios, şi unor mâini îndrăzneţe apropiindu-se deloc discret, şi totuşi nici incomod, de pântecele ascuns astăzi mai mult ca niciodată? Ce cuvinte să rosteşti acelui zâmbet spontan ce nu cerşeşte altceva decât confirmarea celei mai tandre bănuieli ce s-a-ndreptat vreodată către tine? Căci nu, pântecele-ţi nu este locuit de nicio Andradă blond-cârlionţată, cu ochi albaştri de niciunde moşteniţi. Şi parcă-ţi pare rău, aşa, pe nepusă masă, şi parc-ai vrea să inventezi pe loc ceea ce fix acum nu ai, spre a nu dezamăgi zâmbetul din faţa ta.

Mai rău e că, dintr-odată, din tălpi urcă vertiginos spre partea stâng-toracică suspinul celui ce, de luni bune încoace, întoarce capul după fiece pui de om ce-i iese pe neaşteptate în cale. Te-ncearcă pe tine, femeie-la-început-de-drum, un simţ patern cum nu s-a mai văzut. Şi-l întorci pe toate părţile, şi-l arunci cât colo când ţi se face frică, şi-apoi îl priveşti cu coada ochiului şi ţi se face milă, şi-atunci îl ridici, îl scuturi de praf şi-l aşezi cu grijă în buzunarul cămăşii largi ce a stârnit tot acest haos neobişnuit.

Ce mai întâmplare, nu-i aşa, să simţi întâi şi-ntâi însufleţirea-i paternă ce n-are, fără doar şi poate, ce căuta în trupul de copil-azi-cândva-mamă!

Ochi mici de om mare

Cu nişte seri în urmă, am pus capul pe pernă fiind mai copilă ca toţi copiii. Şi nu pentru că aş creşte într-un an cât alţii în zece, căci asta se-ntâmpla doar în basmele lui Ispirescu, dar dimineaţa, a doua zi, mi s-au deschis fără să vrea ochi mici şi dezorientaţi, de om mare. Nici nu ştiau să privească, nu ştiu, ce-i drept, nici acum. Şi totuşi, nerăbdători să cuprindă şi să descopere lumea în noile haine, s-au năpustit în toate colţurile, au scotocit până la lacrimi de deznădejde, au importunat într-atât încât au fost daţi afară cu zgomot, s-au furişat spre a surprinde bucurii altfel inaccesibile.

Nu s-au târât, n-au mers de-a buşilea şi nici n-au acceptat mâinile întinse către ei, aşa că acum, la atât de puţin timp de la marea schimbare, lâncezesc şi atât. Şi habar n-au ce să facă – şi nici n-au pe cine întreba – cu „noul” din jurul lor. Inele pe degete ce strălucesc a uniri până nu demult înspăimântătoare, pui de oameni dragi, oameni cu care au crescut şi pe care nu şi i-au imaginat vreodată în posturi atât de serioase, planuri de zboruri către zări îndepărtate, zboruri ce dezrădăcinează definitiv şi responsabilizează.

Sărmani ochi ce v-aţi deschis "mari" într-un trup ce simte atât de mic şi simplu! Dar ce noroc pe tine, trup cotropit, că oamenii mari ce te privesc şi te adulmecă a curiozitate, nu văd aşa cum trebuie şi nici nu ştiu a citi vârsta de dincolo de el! Căci de! lor le e teamă de timp şi de trecerea lui. Aşa c-or să te vadă cum nu mai eşti, trup de puştoaică cu ochi mari. Măcar atât, femeie, măcar atât...

Dadaism cu gust de punch Dostoievski

Cu vreo patru ani şi jumătate în urmă am simţit pentru prima dată părerea de rău că mi-a fost dat să cunosc un anume om, nu doar frumos, dar mai ales limpede pe dinăuntru, mai târziu decât mi-ar fi plăcut mie, mai târziu decât ar fi fost necesar şi înţelept. Dar lucrurile se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple, indiferent de ceea ce îndrăznim noi să ne imaginăm ori de pretenţiile cu care vandalizăm ori de câte ori avem ocazia bunele intenţii ale Celui-de-Sus.

Multă vreme am susţinut vehement că acela ar fi fost singurul om care mi-a lipsit în primii douăzeci de ani de viaţă, singurul om ce-ar fi trebuit să fie, dar n-a fost, şi de-a cărui prezenţă am fost privată cu bună ştiinţă de către cel ce veghează la bunul mers al lucrurilor. Teoria nu mi-a putut fi zdruncinată de niciun argument, căci statornicia gândurilor odată conturate îmi împiedică ochii să mai vadă în jur. Un văl născut din preaplin de iubire şi admiraţie pentru acel anume om a făcut ca restul pământenilor frumoşi, hărăziţi cu dramul acela de ghinion ce i-a adus în calea mea, să fie de îndată transformaţi în oşti din ce în ce mai numeroase de ei şi ele neindividualizaţi.

Dar vremea trece, oamenii se schimbă, vulcanii până nu demult cuminţi simt brusc furnicături în tălpi şi decid să erupă, norii negri umbresc cerurile suferinde şi aşteptânde de albastrul deschis al zilelor de vară toride, iar unele gânduri nu se pierd definitiv, dar se mai scutură de consistenţa şi avântul de odinioară. Ochii sunt întredeschişi, mai nou, porţile către înăuntrul locuit până azi doar de către acest anume om nu mai sunt ferecate, muşchii se relaxează, deşi-s încă timizi şi păstrează ca semn al nesiguranţei un tremur nedefinit.

Oameni frumoşi, oameni cu trecuturi abracadabrante, oameni-spectacol, oameni jumătate entuziasm, jumătate curiozitate, se îngrămădesc în faţa acestui personaj irezistibil ce se arată dispus la dialog. E un noroc neasemuit să-ţi ţii braţele larg deschise în fix clipa în care cineva, alergând râzând în direcţia ta, te-ntâmpină cu alte două braţe, la fel de deschise, la fel de nerăbdătoare să te cuprindă, la fel de predispuse la schimb.

E un noroc ce merită tratat cu toată consideraţia să împarţi miile de secunde ale câtorva ore cu oameni ce vor să se joace cu tine. Ghiceşte de poţi personaje, personaje precum Titi Herdelea, Gregor Samsa, Cenuşăreasa, Enkidu sau Habarnam. Plămădeşte cadavre vii din vorbe ascunse şi râzi cu gura până la urechi de cursul neinspirat şi nefericit al gândurilor atâtor oameni, atât de diferiţi. Şi de mai ai putere, scorneşte poezii dadaiste precum magicienii ce ştiu să scoată cele mai neaşteptate daruri din jobenul fermecat.

O ultimă gură de punch Dostoievski şi jur că am să prind curaj. Mai jur că n-am să mă feresc să spun, în gura mare, că, într-o seară de vineri prevestitoare şi nu prea, mi-am răsfăţat sufletul cu un party literar ce m-a convins că oamenii frumoşi sunt la tot pasul. N-ar mai trebui decât ca porţile să rămână pe veci măcar întredeschise. Lăsaţi oamenii să vină la mine!

Ce mă mai dau în vânt

Ce mă mai dau în vânt după senzaţia pre-strănut când mă holbez la bec, îl invoc şi-l aştept. Şi-ntru marea mea fericire, foarte aproape de împlinirea absolută, seriile de câte zece-cincisprezece în mai puţin de-un sfert de oră, academic sau nu, vin ca o binecuvântare pe care nici nu ştiu de o merit ori ba. Chiar mai mult, vocea răguşită pe care mi-am dorit-o mereu şi care mi-ar fi bătut în cuie soarta de menestrel al vremurilor noastre, mă face să vorbesc mai mult, şi mai mult, până la propria-mi epuizare, dar mai ales până la epuizarea ascultătorilor neastâmpăraţi.

Ce mă mai dau în vânt după mica mea rochie albastră ce cred să aibă aripi invizibile ataşate, căci de-ndată ce mă strecor în ea încep să caut primprejur oglinzi, care să-mi reflecte farmecul proaspăt dobândit, de necomparat nici măcar cu acela născut din parfumul irezistibil ce a născut poveşti de neuitat. Şi creşte inima în mine căci singura culoare interzisă mă-mbracă infinit mai bine decât portocaliul prăfuit deja de vreme ori verdele reflectorizant.

Ce mă mai dau în vânt după senzaţia de răţuşca-cea-urâtă, însuşită din clipa în care mă lepăd de rochia albastră. Şi nu mă transform în broasca râioasă, într-un dovleac sau cine ştie ce lighioană numai în basme trăinde, dar hainele de „scandal”, în care-mi tolănesc oasele spre odihnă, fac să dispară magia şi buna-mi dispoziţie. Aşa, pe nepregătite, ca după un hocus-pocus rostit în glumă.

Şi mă mai dau în vânt după dorul tău de mine, nestăvilit, dar păcătos, pe care-l ascunzi ingenios în şiretlicuri nedezlegate de nimeni. Cunoscându-ţi alfabetul pe de rost, cuvintele ce se deschid din ele, precum explozia magnoliilor primăvara, mă înconjură într-o horă deşănţată, făcându-mi complice cu miile de ochi străvezii. Le ţin isonul, râzând cu zgomot şi sughiţuri, şi tac întru tăcerea ta.

Şi-ţi trimit vântul la fereastră, căci porumbeii ce-i cresc de câteva zile încoace nu vor a pleca prea curând. Şi oricum ei nu ştiu drumul spre tine şi nici a vorbi limba ta. Sunt un el şi o ea ce mi-au promis să mă-nveţe iubirea. De parcă aş vrea să-mi duc sufletul spre un al doilea ştreang.

Note pentru surdomuţi

Eşti liber când ştii că, deşi unora îmbrăţişarea cu un trup prin care curge acelaşi sânge ca al tău le pare a fi incestuoasă, îi poţi mulţumi astfel celui ce te-aşteaptă acasă cu munţi de clătite arse, menite să şteargă cumva zbuciumul unei zile ce ţi-a dat, încă o dată, viaţa peste cap. Şi asta fără a stârni priviri acuzatoare ori valuri de cuvinte ce te trimit la eşafod.

Eşti liber când ştii că poţi să umbli hai-hui pe străzile pustii, la ceasurile târzii din noapte, când ţie lumea ţi-e mai dragă ca oricând, fără ca nimeni să îţi poarte grija exacerbată ce te sufocă şi te transformă în fata prea puţin bărbată pentru jungla de-afară. Şi mai ales când străzile te recunosc, după o îndelungă absenţă, nemotivată suficient ori măcar, în preapuţinul de care ai fost în stare, just.

Eşti liber când zâmbeşti cerului şi străinilor de pe stradă, fără a le cere nimic în schimb, nici cerului, căci el ţi se oferă oricum necondiţionat, precum o puştoaică aflată la prima iubire, nici străinilor de pe stradă, căci poate, în lumea lor, aceleaşi gesturi, familiare ţie, se încarcă de semnificaţii diferite, de care tu nu ai habar; şi-n graba de-afară, nu-i vreme de pierdut spre a le confrunta.

Eşti liber când poţi pune degetul oriunde pe hartă, lăsând hazardul să te poarte dintr-un colţ în altul al pământului, fără ca nimeni să te poată ţine locului. A naibii senzaţie să îţi dezlegi şireturile, înnodate până nu demult de copiii ce ţi-au trecut prin spaţiul de joacă, puşi pe cea mai neinspirată şotie din câte au fost inventate! Acum poţi păşi, acum nu te mai împiedici, acum distanţele nu mai există. Căci acum departe e mereu aproape.

Eşti liber când stomacul ţi se linişteşte ca după cea mai furioasă furtună din câte i-a fost să cunoască. Goana nebună a fluturilor captivi se sfârşeşte pe nepusă masă. Te aştepţi să se trezească la primul semn, eşti pregătit să le înfrunţi cu stoicism atacurile vijelioase, provocate de mp3 player-ul pe care-l porţi la gât de-atâţia ani, purtător de amintiri şi încărcat de propria-ţi viaţă aşa cum nici tu însuţi nu eşti. Acum, însă, sunt note pentru surdomuţi. Pentru fluturi surdo-muţi, de-al căror necaz te bucuri teribil. S-or zbate înăuntrul tău, a frig, a tăcere, a disperare, dar ţie ţi-e totuna.

Eşti liber când te loveşte necazul cel mai necaz şi totuşi ai puterea să zâmbeşti şi să te strâmbi ingenios la el, explicându-i că nu te-a prins în cel mai bun moment, dacă ce şi-a dorit a fost să te aşeze în fund, spre a-ţi plânge de milă.

Eşti liber când îi eliberezi, la rândul tău, pe cei din jur, redându-le aripile pe care le-ai păstrat ca pe nişte moaşte, într-o cutie de pantofi prăfuită în care aruncaseşi chei ale unor suflete dragi ţie, mirosul de hrean şi lumina portocalie, prosopul adolescenţei tale, cu toate visele de-atunci, şi-un şase aprilie ce va fi sărbătorit în fiece an, ca ziua pierderii şi-a recăpătării.

Eşti liber când tu eşti propriul tău stâlp.

Poftă bună!

Cele zece zile de mere verzi, uriaşe, precum pepenii mici vânduţi la colţ de stradă de oameni cu obraji arşi de soare, sunt date de multă vreme uitării. Au fost nesăbuinţa vieţii mele, deşi nu-mi amintesc să fi trăit vreodată o poveste mai frumoasă, mai de suflet şi mai intensă, care să fie descântec nu doar pentru înăuntrul meu, ci şi pentru papilele mele gustative, de obicei leneşe şi nepuse la încercare, veşnic neîndrăgostite.

Singurul măr ce a supravieţuit, sfidând mersul firesc al lucrurilor, este cel pe care de cu seară l-am adăpostit în cana cu dungi multicolore pe care ai compătimit-o mereu pentru că nu a cunoscut decât gustul fierbinte şi liniştitor al ciocolatei calde. Acum, nefericită soartă, tremură de frig şi abandon, de simbioză fortuită cu un măr ce nu face altceva decât să bombăne şi să prevestească cel mai neaşteptat dezastru.

Îl privesc de pe acoperişul blocului, sperând că-i voi putea distrage atenţia şi că, cel puţin până la clipa sfârşitului iminent, nu va putea să îl demaşte pe stăpânul ce l-a abandonat fără pic de remuşcare. Obişnuia, în vremurile bune, să-şi îndrepte degetul arătător, foarte ţeapăn şi neiertător, spre cei ce i-au adus, cumva, atingere. Ori spre cei ce-au păcătuit fără să vrea. Pe unii îi trimitea, cu o cruzime demnă de invidia celor purtători de astfel de seminţe, la eşafod, în timp ce pe alţii îi batjocorea, spre oprobriul cel mai crunt.

Îl privesc dârdâind şi tot sper ca ţurţurele uriaş de la etajul zece să se desprindă, să-l străpungă şi să termine odată cu el. Doar că, poftim necaz! Trecătorii ce trec pe-alături, pe trotuarul aglomerat, fac un ocol inexplicabil, primind c-un bogdaproste scurt şi sec răsplata – pentru unii binefăcătoare, pentru alţii nemeritată – a unui prânz neaşteptat. Şi uite-i cum se-nfruptă toţi din mărul discordiei noastre, şi uite cum furia dintre noi dispare în bucăţi de măr verde mestecate cu nesaţ de dinţi strălucitori şi de dinţi cariaţi, de dinţi de zidari şi de dinţi de psihologi, dar nu de dinţii mei sau ai tăi. Noi ne curăţăm unul pe celălalt de toate relele de până azi, ne depărtăm cu politeţea tipică sufletelor-cândva-pereche şi-i urăm drum bun mărului verde, drum bun către locul unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin. Doar viaţă fără de moarte.