samedi 18 octobre 2008

Child of fury lost his way

Ştiu ce-am făcut astă-vară... Şi probabil că nu voi uita niciodată, oricât de mult mi-aş dori ca cele trei luni pe care în anii trecuţi le aşteptam cu nerăbdarea şi entuziasmul celui ce se vedea îndreptăţit să-şi odihnească trupul extenuat atâta vreme să se şteargă din memoria mea. Ştiu ce am făcut şi trăiesc cu impresia că nici nu vreau, până la urmă, să mă eliberez de povara gândurilor ce îmi fac rău aşa cum nu mi s-a mai întâmplat vreodată.

Am fost un om precaut, care s-a protejat pe sine cu sfinţenia cu care oamenii îşi feresc cele mai dragi fiinţe de orice le-ar putea periclita integritatea corporală, dar mai ales cea interioară, a emoţiilor şi sentimentelor, care este cu mult mai uşor de atins, de altfel. Cu toate astea, ştiu că sunt, asemenea oricărui alt individ al speciei umane, vulnerabilă. Am luptat împotriva mea, aşa cum am ştiut mai bine, însă mijloacele folosite nu au fost infailibile. Iar de asta am fost conştientă încă de la început. În nici un caz nu am trăit cu impresia că, indiferent de ce s-ar putea interpune în drumul meu, sunt la adăpost de efectele mai mult sau mai puţin tragice pe care mi-am propus să le evit.

Din copilul ce fugea cât îl ţineau picioarele din calea seringii inofensive ce era, practic, ultimul pas spre un alt drum, un drum pe cât de nou, pe atât de aşteptat, m-am transformat în omul matur care îşi caută alinarea suferinţelor de tot felul în oameni purtând halate albe, capabili de miracole posibile doar în Vechiul Testament, probabil.

Căci oamenii nu se vindecă doar prin puterea cuvântului, oricâtă putere am fi noi în stare să-i conferim, bazându-ne pe credinţa că de la el au pornit toate, ori prin cea a autosugestiei. Căci oamenii ajung în situaţii la care au curajul să se gândească, tocmai pentru că sunt convinşi că lor nu li s-ar putea nicicând întâmpla. Le privesc din perspectiva acelui autor omniscient, omniprezent despre care ne învăţa Mircea în clasa a noua (să-mi fie cu iertare, domnule profesor, dar din clipa în care Andreea v-a strigat, aproape implorându-vă prezenţa în cei 30 de metri pătraţi ai unei clase mustind a nerăbdare, eu mi-am permis să vă tutuiesc, uitând că v-am cunoscut ca „domnul Ţuglea”) şi care avea puteri paranormale, asemenea personajelor de basm, cuprizând cu privirea un univers întreg şi controlându-l fără niciun fel de efort. Pentru că universul acela le aparţine, iar scenariul se concentrează, supus, în mâinile unui om inspirat şi stăpân pe orice gând i-ar trece prin minte. Dar mai ales capabil să-l transforme în realitatea care-i convine...

Dar, cum spuneam, nu toţi oamenii au veleităţi de regizori, cum nu toţii suntem actorii propriilor noastre vieţi. Unii dintre noi preferă lumea altora, cu mult mai strălucitoare sau mai palpitantă, alţii se rătăcesc în poveşti străine, rămânând acolo până ce-şi găsesc adevăratul drum, iar alţii sunt pur şi simplu amneziaci care se nasc în coordonate bine definite, dar pe care, ca urmare a unor traume neaşteptate, le lasă într-un trecut îndepărtat şi nicidecum al lor.

Şi eu m-am rătăcit. Pentru că am uitat să mă mai feresc. Pentru că am preferat lumea din jur în locul lumii mele. Pentru că am neglijat orice semn de suferinţă, din obişnuinţa spre care le îndreptam pe toate, crezând că aceasta este cea mai simplă cale. Ar fi fost reconfortant să pot găsi un vinovat, altul decât propria persoană. Cu siguranţă, nu ar mai exista remuşcările şi regretele pe care le trăiesc acum şi care au devenit mai greu de suportat decât însăşi durerea fizică. De altfel, rănile acestea, care se află înăuntrul meu, sunt cu mult mai greu de cicatrizat... Petite marchande d’illusion... Tu nu ştiai, oare, că pe tine însăţi nu te poţi păcăli?

Şi uite-aşa... îţi laşi trupul dezgolit purtat de braţe străine... spre lumi paralele la care nu ai visat niciodată, pentru că le-ai negat cu fermitate existenţa... Uite-aşa te retragi din viaţa asta, neştiind dacă vei mai avea puterea să te întorci. Simţi lichidul rece curgându-ţi prin vene... iar pleoapele îţi cad... Dar tu vrei să vezi... ţi-e teamă... aşa cum ţi-a fost şi la şapte ani, când patru bărbaţi se străduiau neputincioşi să te imobilizeze... Te desprinzi de tine nevrând... Eşti pe o plajă... şi nu eşti cu ei... Nici nu îţi doreşti să fii cu ei, căci îl ai pe el lângă tine. De ce se vor inoportuni? Oare nu-ţi văd emoţia de pe chipul ce s-a trezit la viaţă numaidecât, din clipa în care el te-a luat de mână? Oare nu-ţi aud, din nou, inima bătând? Eşti pe o plajă... a naibii plajă... eşti cu el... apa îţi acoperă gleznele ce par să cunoască drumul pe care păşeşti, deşi abia acum îl descoperă... Şi vezi prosopul mare, portocaliu. Ai pentru ce să te întorci. Veţi avea timp destul pentru doar voi doi, dincolo... Acum e timpul pentru lumea din care ai venit... Te-ai fi putut rătăci definitiv... Ştii, nu? ‘Cause you’ve been knocking on heaven’s door…

Aucun commentaire: