lundi 27 octobre 2008

Confesiunea unui hibrid

Copil frumos, tu nu ştii oare, că-s mic şi eu şi că mă doare?

Poate că nu semăn eu a gândăcel şi, fie vorba între noi, nici nu mi-aş fi dorit să fiu unul. Sunt dizgraţioşi şi nu înţeleg de ce ar fi vrut doamne-doamne ca astfel de arătări să mişune într-o libertate sfidătoare prin toate ungherele întunecoase ale pământului, în timp ce alţii sunt condamnaţi la o existenţă statică, închisă între aceeaşi patru pereţi.

Nu zâmbiţi aşa, nu sunt nici pe departe arogant. Uitaţi-vă la mine preţ de câteva clipe! Dar nu-mi aruncaţi o privire, în treacăt, pretinzând mai apoi că mă cunoaşteţi! Ci îndrăzniţi să mă analizaţi, să vă plimbaţi scrutător privirile asupra fiecărui centimetru pătrat ce-mi aparţine, şi nu vă temeţi! Nu va fi o treabă prea grea, sunt atât de mic încât vă va fi jenă să recunoaşteţi că aţi şi terminat. Şi-atunci, chiar pot fi bănuit de mândrie dispreţuitoare? De obrăznicie? Când eu însumi sunt dovada vie a greşelilor, sper involuntare, pe care entităţi ce depăşesc lumea imediat înconjurătoare şi ce au puterea de a dispune de ea şi de noi în egală măsură, le fac din când în când...

Şi cu toate că nu sunt un gândăcel, mă doare să nu cunosc împăcarea cu mine însumi. Mă doare să-mi privesc reflecţia în oglindă, ore întregi, şi să nu ştiu ce sunt şi de unde vin. Oamenii sunt răutăcioşi. Şi nu ştiu să disimuleze stupoarea în faţa unei creaturi ciudate. I-am auzit şuşotind despre originile mele. Cică aş fi produsul încrucişării a doi indivizi cu ereditate diferită, orice ar însemna asta. Deşi sunt convins de adevărul cuvintelor ăstora, aceasta fiind, de altfel, şi singura certitudine din viaţa mea, nu pot să le accept fără să lupt împotriva lor. Pentru că, de n-aş face-o, s-ar transforma în prejudecăţi ce mă vor urmări pentru tot restul vieţii.

Nu degeaba m-au numit Hybrid. Îi compătimesc, la urma urmei. După ce că, din punct de vedere estetic, au dat greş în ce mă priveşte, nici măcar originalitatea unui nume care să stârnească măcar curiozitate nu au putut-o dovedi. Etichetându-mă astfel, nu au făcut decât să definească o evidenţă ce nu se cerea accentuată. Hilar...

Cu toate acestea, le sunt recunoscător celor ce nu se lasă purtaţi de impulsul impertinent de a mă arunca în tagma celor ce sunt cu adevărat stigmatizaţi, a corciturilor. De cele mai multe ori, refuz să pronunţ un asemenea cuvânt, tocmai din teama de a nu le da idei celor ce nu au mers cu gândul atât de departe. Şi totuşi, rostind răspicat o etichetă pe care nu mi-o însuşesc, îmi eliberez parcă fiinţa de tot ceea ce mă apasă şi-mi întăresc, cumva, atitudinea faţă de cei ce mă dispreţuiesc.

Habar nu am cine sunt. Mă uit la fraţii mei, aşa-zişii mei fraţi, şi nu-mi dau seama cum este posibil să avem acelaşi sânge. Eu ştiu una şi bună: când din doi părinţi pur asiatici, de exemplu, odrasla iese de culoare, cu siguranţă cineva a păcătuit. Şi-atunci, acel cineva ar trebui să ceară iertarea divină, întrucât pe cea lumească nu o va căpăta nicicând. Nu, nu. Nu vreau să mă gândesc... Mi-aş renega părinţii, nevinovaţi poate, dintr-o pornire pe care nu aş putea-o stăpâni... Şi nu e drept... Sunt nefericit destul...

Sunt mic... şi n-aş putea concura niciodată cu toţi aceia care au un trecut echilibrat, un arbore genealogic transparent şi o statură ce impune respectul celor din jur, fără a fi nevoie de artificii suplimentare. Sunt mic, prin naştere, şi-aşa voi rămâne până în ultima zi, oricare ar fi aceea.Sunt mic, e adevărat, dar sunt şi claustrofob, şi-mi vine greu să respir în cutia asta de chibrituri.

Dar poate-am să mă fac eu mare! Şi-atunci, de mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!

Aucun commentaire: