mardi 8 septembre 2009

Plan de viitor

Sunt legată ombilical de orice conexiune de internet pe care simţurile mele reuşesc să o depisteze în imediata lor vecinătate cu aceeaşi precizie de invidiat cu care degetele mele explorează tastaturi familiare, străine, prietenoase, gălăgioase, recalcitrante sau oricum le-ar trece prin minte să fie. Atunci când mesaje de genul „Connection timed out” îmi apar pe ecran, simt că sângele îmi tâşneşte cu viteză spre inimă, urcând şi coborând învolburat, iar tâmplele îmi zvâcnesc a neputinţă şi nerăbdare. Adulmec aerul, căutând cea mai de nesesizat urmă a unor biţi rătăciţi şi sperând că cineva, mai milostiv ca toţi sfinţii, va binevoi să-mi ofere doza zilnică, dar insuficientă, de lume virtuală.

Dacă aş putea renunţa, pentru o zi, şi nu mai mult, doar pentru o zi, la nevoia care mă ţintuieşte într-un scaun de lemn de pe vremea bunicilor, scaun ce nu are altă treabă decât să-mi remodeleze coloana vertebrală, oricum năpăstuită de ani de zile, mi-ar plăcea să traversez Atlanticul. Dacă râzi, ei bine află că am auzit de dorinţe cu mult mai ciudate decât asta. Unii îşi doresc să se plimbe cu bicicleta în Japonia. Alţii vor să-şi facă de cap cu marocani în Maroc. Ba chiar ştiu pe cineva care se zbate pentru o incursiune de cel puţin două săptămâni în Venezuela, după ce a visat că a străbătut ţara în lung şi-n lat, imaginând peisaje incredibile ce au fascinat-o suficient cât să îşi facă un scop din a ajunge întocmai în locurile din expediţia nocturnă.

Mai mult, nici nu ai auzit cum mi-ar plăcea să-l traversez. S-ar putea să-ţi pară rău că nu ai aşteptat câteva clipe, pentru o porţie de râs cu mult mai savuroasă. Mijloacele de transport comune tuturor muritorilor nu îmi sunt pe plac. Avionul îmi provoacă senzaţii pe care nu le doresc nimănui şi îmi stârnesc imaginaţia mai mult decât Venezuela, căci o cădere în gol de la 10.000 de metri necesită treceri bruşte şi extrem de solicitante de la starea euforică pe care o provoacă libertatea şi „gustul” ei încărcat de adrenalină la groaza pe care o resimţi atunci când vezi pământul sub tine, apropiindu-se cu o viteză supersonică, şi când conştientizezi cam cât de dureros va fi impactul. Cât despre varianta de apă, din cauza antipatiei mele exersate constant faţă de diverşi Popeye, e lesne de înţeles că iese rapid din discuţie.

Aş traversa Atlanticul înotând. Şi nu pentru că eu pot, pentru că eu sunt magician. Ci tocmai pentru că nu pot, nu sunt magician. Sunt acel Cupitor Impossibilum care ar face orice pentru ca o mostră de imposibil să se transforme, prin propriile-i puteri, în realitate.

L-aş traversa cot la cot cu delfini ce-au să mă însoţească râzând frenetic şi fredonând neîncetat melodiile Patriciei Kaas. I-aş învăţa limba română, explicându-le că tot ce am visat vreodată este ca un cor de delfini să-mi cânte, din toţi rărunchii, de se vor cutremura apele oceanului, „delfini în furtună ne vor cânta”. Şi dacă sunt pe atât de inteligenţi pe cât se spune, atunci vor înţelege şi vor zâmbi în semn de recunoştinţă. Iar alaiuri de peştişori multicolori îmi vor destăinui din tainele de nepătruns ale unui univers din care îmi vor „împrumuta” şi mie o mică parte. Mă vor feri, acoperindu-mă din cap până-n picioare, de corăbiile de piraţi moderni ce nu aduc deloc cu cei pe care eu mi-i amintesc din poveştile copilăriei, aşa cum imaginaţia de atunci mi-i descria. Şi-mi vor permite un popas într-un recif de corali, ca un ultim şi imposibil de refuzat moft.

Şi nu visez acum. Chiar nu visez. Aş traversa Atlanticul înotând. Doar că, spre marele meu nenoroc, connection never times out. Astfel că îmi voi lăsa planul de viitor în seama viitorului. Pentru moment, eu sunt „online”.

Aucun commentaire: