À toi seul, mon ami!

Bunicul din partea tatălui meu n-a fost niciodată un om bătrân, nici măcar în cel de-al optzeci şi cincilea an al vieţii sale, care doar dintr-o întâmplare nefericită a fost şi ultimul. Nu ţin minte să-l fi întrebat vreodată ce vârstă are, iar el să fi răspuns, cu seriozitatea specifică unui octogenar respectabil, cu adevărul, numai adevărul, nimic mai mult decât adevărul. Optsprezece, spunea el mereu. Vreme de un sfert de secol – cât viaţa mea şi-a lui s-au intersectat – el a trăit un majorat continuu.

Şi mi-a fost tare drag de el, cu tot cu felul lui copilăresc de a vedea mersul firesc al lucrurilor şi-al vieţii proprii, dar mai ales cu teama, uneori imperceptibilă, alteori forţat evidentă, de boala care să-l imobilizeze la pat, de singurătate şi, până la urmă, de moarte. Mi-a fost atât de drag (se poate să-mi fi fost prea drag) încât acum, că nu mai e, nu îmi găsesc, nici de aş vrea, liniştea. Iată, îmi spun cu vocea gâtuită, nodul în gât! Simte-l cu tine toată!

Dar cel mai grav este că am rămas cu o sensibilitate care mi-e foarte incomodă, dar care, într-un fel bizar, mă ţine în continuare conectată cu el. Şi această sensibilitate importunează cum nu se poate. Căci bătrâni bolnavi şi singuri se găsesc la tot pasul, dar mai ales la tot pasul meu. Am început să cred că-i o conspiraţie nefericită la mijloc, căci prea mă urmăresc necontenit figuri ridate şi ochi rugători ce-mi amintesc de omul ce cândva a fost şi astăzi nu mai este. La început, mă opream cu lacrimi în ochi, întinzându-le prea puţin comparativ cu ce şi cât ar fi avut nevoie şi neînţelegând ce fel de oameni se pot afla în spatele acestor destine nefericite. Acum, însă, testez o atitudine indiferentă care-i menită să-mi facă viaţa mai uşoară, deoarece, până la urmă gestul frumos nu se amplifică dacă e însoţit de lacrimi de compasiune.

Nu pot pricepe şi nici nu concep să existe motive plauzibile pentru ca un om ajuns la vârsta la care ar trebui să se lepede conştient şi fericit de orice grijă să fie nevoit să întindă mâna (poate umil, poate arogant, după cum îi este felul), complăcându-se într-o poveste cu şi despre cerşetori la care nu s-ar fi gândit vreodată.

Îmi amintesc de demnitatea lui şi îmi dau seama cum l-ar fi zdruncinat un astfel de statut, de om al nimănui, de om al străzii şi al trecătorilor, pe care doar mila unora şi-a altora l-ar fi putut menţine pe linia de plutire. Este absurd. Şi de aceea nu înţeleg cum oamenii se transformă în neoameni şi îi tratează pe cei asemenea lor cu o atotputernicie îngâmfată şi răzbunătoare care nu face bine nimănui. Şi tot de aceea m-am arătat excesiv de înverşunată, scoţând colţi de care cei din jur nu mă credeau în stare, când mi-am dat seama că, de-ar fi să fie cazul, există oameni ce mai degrabă ar întinde o mână de ajutor unui copil perfect sănătos şi supradotat (sau cel puţin cu un minim de potenţial ce ar putea fi exploatat în viitor), spre a-i înlesni calea către un succes mai facil (a se înţelege aici copil care să-şi merite banii, dovedindu-se în final o investiţie profitabilă) decât unui bătrân care, spre marele lui nenoroc, nu mai are puterea de a produce nimic. Pragmatic, zice-se.

Şi-mi cer iertare acum pentru vehemenţa cu care m-am împotrivit, susţinând sus şi tare că aşa ceva nu este posibil într-o lume normală, dar am gândit cu sufletul şi nu pot gândi altfel. Aşa cum, demult (de demult de tine taica îmi spunea mereu poveşti), cântând colinde în faţa unor bătrâni „condamnaţi” să-şi petreacă restul zilelor într-un azil, două copile (fetiţa ce eram pe-atunci şi cea mai bună prietenă a ei) plângeau în hohote: una de dorul bunicii abia plecate dintre cei vii, iar cealaltă de dorul căţeluşei lovite, cu aproape un an în urmă, de o maşină ce-şi vedea de treaba ei într-o grabă ce i-a curmat zilele prematur. Da, suferinţele şi empatiile diferă de la poveste la poveste.

Iar povestea mea este a unui om căruia îi lipseşte până la pragul nebuniei un alt om. Tu, moşule, ai lăsat aşa un gol, că n-ai habar ce dor mă doare!

Incredibilele 24 de ore ale micului Hitler

În dimineața asta, dresurile de culoarea piersicii îmi fac cu ochiul ostentativ. La cât de lasciv atârnă de spătarul scaunului, reușind să se distingă în mormanul dezordonat de haine, mai-mai să nu îi iau în seamă. Au însă noroc, căci între acel vino-ncoa pe care fără doar și poate îl au (ba chiar cu vârf și îndesat) și euforia-mi neobișnuită din acest început de zi destul de întunecatexistă o chimie pe care n-aș putea-o ignora. E-un quelque chose ce stârnește și impune acțiune.

Dar ce nesăbuință să-mi las gambele descoperite, lepădându-mă de cizmele în care le-am sufocat o iarnă-ntreagă și urând un bun venit forțat primăverii, în pași timizi de balerini! Căci iubitori de modă și frumos se găsesc la orice pas, chiar și – ori poate cu atât mai mult - la orice pas timid de balerini. Iar ei, iubitorii de modă și frumos, se înțelege, răsar încă din zorii zilei din Dacii neîncăpătoare pentru suflete de bărbați cum nu se poate de simțitoare și de zgomotoase, precum o turmă de adolescenți aflați la pubertate târzie. Și pentru că niciodată un singur claxon, fie el și răgușit, nu este suficient pentru a-i arăta unei domnișoare stima nemărginită, e musai ca Dacia, în hohotele de râs ale domnilor și întru spaima purtătoarei dresurilor de culoarea piersicii, să-i taie acesteia calea, oferindu-le ocazia să-și manifeste încă o dată admirația, mai degrabă onomatopeic și grotesc.

***

Se mai întâmplă să te saturi de cei patru pereți ai camerei tale și să gândești spontan o evadare. Tu o plănuiești de ceva vreme încoace, dar gândul gestului necugetat îți dă o stare de bine pe care nu ai mai trăit-o de prin generală, când, pe furiș, făceai temele colegilor prin telefon, asumându-ți riscul unei facturi ce îți va atinge serios economiile. Și-atunci alegi un loc despre care ai tot auzit, un loc din și în care ies și intră oameni neîncetat și pe care trebuie să îl încerci, spre binele conversațiilor de a doua zi, când va trebui să etalezi cu multă grijă programul încărcat al serii trecute. Este un pub irlandez care te atrage prin decorul ingenios, dar care se descoperă mincinos trecătorilor curioși, căci surprizele apar prea târziu. Îți primești cocktail-ul pe care îl așteptai cu sete și entuziasm mai diluat decât ai fi fost în stare să ți-l imaginezi, iar scaunul prietenului tău, plecat într-o scurtă călătorie impusă de frig și de o halbă de bere, dispare într-un moment de neatenție, fără ca spoliatorul să se fi făcut simțit în vreun fel. Poate că, dintr-un exces de toleranță, ai putea zâmbi rece și chiar ierta micile scăpări, dar dialogul dintre ospătărițe, purtat în gura mare, este deja prea mult. Cocktail-ul mi-e apă chioară, Gavroche va sta în picioare, dacă a săvârșit greșeala de a-și ”rezolva” problemele fiziologice, iar astea sunt lucruri pe care deja le-am acceptat tacit. Dar ”vai! ce buze ai tuuuu!”, ar fi sunat cu mult mai bine-n șoaptă, ca o declarație misterioasă și complice între două domnișoare ce-ar fi făcut mai bine să se preocupe de slujba pentru care cel mai probabil sunt plătite și azi.

***

Și nu, cele 24 de ore incredibil din viața micului Hitler contemporan nu se încheie aici, pentru că astrele s-au aliniat în așa fel încât ziua asta să fie de departe cea mai urâtă zi. Când auzi, vuind în tot metroul, ”Solo, solo! Pentru toate fetele grăsuțe din vagoane!”, nu-ți vine decât să te ciupești spre a te trezi din ceea ce trebuie să fie un coșmar. Și da, o astfel de dedicație răsună în metroul bucureștean, pe ritmuri manelist-zgomotoase, și nu din vina domnului care îl poartă prin tunelurile groazei zi de zi, ci din vina unor ”turme” de teribiliști (a nu se confunda cu amatorii de frumos din Dacia de mai devreme, dar a se lua în considerare ipoteza unor rădăcini comune) care au deturnat practic metroul punând stăpânire pe cabina liberă, din ultimul vagon, la ceas de seară, și hotărând să-l transforme într-un circ ce trântește civilizația și ordinea de nu se văd. Noroc că băiețeii nu au avut decât gânduri pașnice, muzicale. Curat noroc!

***

Și-atunci îmi zic, cum o fac din ce în ce mai des, că-i rost de-un dram de dictatură, la naiba, căci e clar că unii dintre noi nu știu să-și folosească libertatea. Și mi-aș cam scoate mustăcioara de mic Hitler din buzunar de-aș ști că ar face vreo diferență. Mi-e teamă însă că-i în zadar, căci n-ar avea credibilitate nici cât negru sub unghie o mustăcioară de mic Hitler purtată pe ici, pe acolo, de o pereche de dresuri de culoarea piersicii, nu-i așa? Să mă scobor, zic, cu mustăcioara pe pământ!

Caut cerul stelelor care cad

Mereu sunt pe fugă atunci când vreau să-mi iau rămas bun de la el. De cele mai multe ori, mă îndeletnicesc cu mărunţişuri la care refuz să renunţ, reducând timpul pe care i l-aş putea acorda la două, trei minute, laconice până la nesimţire şi încheiate apoteotic într-o îmbrăţişare scurtă. Îl pun să-mi promită încă o dată cei „100 de ani cel puţin”, îi fac cu ochiul ştrengăreşte şi-mi văd de drum. De viaţă, de povestea mea.

De data asta, însă, mă roagă să mai stau. Mă trage de mână uşor, dar ferm, aşezându-mă foarte aproape de el. E timorat cum nu l-am mai văzut niciodată şi se fâstâceşte. Nu mă priveşte decât după primele cuvinte, căpătând curaj odată cu zâmbetul din ce în ce mai larg de pe figura mea tâmpă. Îmi spune să fac ce vreau, dar să fac în aşa fel încât să fiu o mireasă suplă. Pentru că miresele aşa sunt frumoase. Suple. Râd în hohote, deşi înăuntru sunt un pic crispată, dar îl asigur că nu are motive de îngrijorare şi mă retrag, curmându-i discursul stingher.

A fost ultima dată. Şi-acum mă privesc obsesiv în orice oglindă prind în cale şi-mi văd talia – subţire – şi vreau să i-o arăt. Vreau să-i arăt că m-am ţinut de cuvânt, dar nu mai am cui. Cică stelele care cad nu pier / stelele care cad se duc pe un alt cer. Îhîm, să-mi arate şi mie cineva cerul ăla, că eu îl caut, îl tot caut, şi nimic! Asta-i poveste pentru copii, pentru fetiţa căreia îi împleteai cândva părul, iar eu nu mai sunt copil. Sunt o mireasă cu talia subţire şi cică frumoasă, cum spunea el. Dar habar nu avea că miresele nu sunt frumoase cu lacrimi în ochi.

Poftim necaz, domnule bunic!

Abandon

Mă răscoleşte-un dor nebun de colţul meu de poveste, dar am neputinţa în oase şi-n suflet. Nici n-am avut inspiraţia lui Hansel spre a mă putea întoarce după o convalescenţă prea lungă, dar nici lacătul nu mai ştiu a-l descuia. Fir-ar!