Viaţă în aşternut

Îl fixează toate cu privirea pentru că ştiu că îl incomodează şi pentru că, ori de câte ori cineva îndrăzneşte să-i perturbe calmul imediat exterior, se fâstâceşte, înroşindu-se până în vârful urechilor. E hilar cum un bărbat se poate transforma cu o asemenea uşurinţă într-o marionetă de îndată ce îi sunt descoperite punctele sensibile. Te-ai aştepta de la o astfel de apariţie ca slăbiciunile să lipsească cu desăvârşire sau ca cel puţin să fie cu iscusinţă mascate.

E ditamai arătarea şi totuşi îşi pleacă ruşinat privirea în pământ, lăsând loc celor mai nefericite interpretări din partea unor minţi nu doar răutăcioase, dar mai ales ahtiate după savoarea unor astfel de momente, incomparabilă de altfel cu orice altă senzaţie.

Dar parcă duritatea ce i se citeşte pe chip în oricare altă ipostază decât aceasta s-a evaporat de îndată ce privirile meschine, ordonate cu o stricteţe înspăimântătoare de mâinile-i sleite acum de puteri, s-au hotărât să-l hipnotizeze de ca şi cum aceasta ar fi fost încercarea supremă la care urma să fie vreodată supus. Stă cu spatele, iar eu nu pot vedea decât un trup ce pare a se moleşi cu fiecare secundă, lăsându-se pradă râsetelor maliţioase din aşternuturi.

Mă îndrept spre fereastră, pentru că în condiţiile de faţă prezenţa mea este absolut inutilă. Nu ştiu de-i pot fi de folos cumva, dar bănuiesc că voi găsi dintr-un alt unghi măcar un indiciu care să îl trădeze. Şi nu mă înşel. Căci, de îndată ce am ajuns în partea cealaltă a camerei, am înţeles mai mult decât poate aş fi vrut să înţeleg.

În faţa arătării se deschidea, timidă pe alocuri, dar simetric versată, o lume ce nu cred să fi cunoscut vreodată un alt decor decât acela mirosind a mucegai şi a lemn vechi de mai bine de cincizeci de ani. E mai degrabă istoria devenirii unei fiinţe ce a păstrat amintirea fiecărei femei ce i-a amorţit vreodată simţurile cu sfinţenia cu care acelea au păşit către tărâmuri pe care doar apropierea fizică a două trupuri le poate descoperi. Este, aşadar, istoria trecerii prin viaţă a unui om care se identifică pe sine cu numărul trofeelor obţinute de-a lungul unui parcurs nu doar îndelung, dar mai ales anevoios.

Aliniate cu precizie pe rafturi, zeci de cearşafuri stau mărturie unei poveşti de viaţă despre care altfel nimeni nu ar putea afla nimic. Este poate singurul detaliu care transformă povestea într-o surpriză, într-o înşiruire care merită atenţie şi interes. Pesemne nimeni nu ar fi fost în stare să gândească într-atât de departe, dar pare-se că viaţa arătării se măsoară în aşternuturile ce i-au fost locuite, la un moment dat, de femeile ce i-au răvăşit lumea interioară, transformându-l în statuia lipsită de emoţie de astăzi.

Nu-mi imaginez cum le recunoaşte pe fiecare, întrucât sunt toate, dar absolut toate, pe cât de încărcate de istorie, pe atât de albe. Nu ştiu ce le diferenţiază, deşi nu pot să nu observ rândul de jos, gălbejit probabil odată cu trecerea timpului... Stupoarea se accentuează la gândul că aşternuturile iubirii sunt dispuse cronologic, pentru o mai uşoară identificare a celei ce l-a încărcat de propria-i sexualitate. Pare a fi o arhivă veche şi extrem de îngrijită de care aparent nimeni nu are nevoie, dar care are însemnătate vitală pentru cel ce a creat-o.

Zăresc urme de ruj de un roşu strident, împrăştiat în forme geometrice ciudate, de ca şi cum EA, oricare ar fi fost ea, s-ar fi înverşunat împotriva aşternutului şi, eliberându-şi spiritul creator, şi-a plimbat într-o isterie frenetică buzele pe deasupra lui. Este poate o altă modalitate de a-şi marca teritoriul, de a lăsa cumva în urmă dovada trecerii prin patul nefericitului ce n-o va aştepta cu braţele deschise şi a doua oară. Este felul ei de a-i spune următoarei că nu o va putea înlocui niciodată, dar că nu o învinuieşte de nimic. Este felul ei de a-şi lua rămas bun şi de a spune bun venit celei ce va urma...

Zăresc undeva, spre partea superioară, cearşafuri din ce în ce mai neîngrijite. Franjurate, mototolite, aruncate în cufărul cu amintiri într-un delir ce aduce a disperare, fără a mai ţine cont de ordinea militărească de până atunci. O asociez, fără să vreau, cu o lipsă de răbdare survenită de-a lungul vremii, dovedită acelora ce încearcă să fie EA şi nu reuşesc. Iar el, ei bine el... nu le poate cere să rămână...

Toate vor deveni ceea ce au fost şi cele de dinainte... un cearşaf ce va purta în timp amintirea trecerii ei prin viaţa lui... un cearşaf al iubirii neîmplinite... ce nici nu a apucat să se nască...

Dialog mut

Corpul moleşit i se cufundă puţin câte puţin în iarba proaspătă, de un verde crud cum nu-i mai fusese dat să vadă de ani de zile. Picăturile de rouă o fac cu atât mai captivantă cu cât dimineaţa se anunţă a fi una la fel de călduroasă ca cele trecute. Soarele dogoreşte deja, şi nu cred să fi trecut mai mult de o oră din clipa în care s-a trezit somnoros dintr-un vis pe care nu şi-l aminteşte, dar pe care speră să-l continue în noaptea ce va urma. Ba chiar se gândeşte serios să apună mai devreme, şi-aşa oamenii nu-i mai zâmbesc precum odinioară. Sunt nerecunoscători şi, de aceea, se va retrage de acum încolo cu un sfert de oră înainte de ora stabilită, într-o ultimă încercare de a le atrage atenţia. Iar dacă nici aşa nu-i va determina să reacţioneze, atunci poate ar fi mai bine să dispară pentru totdeauna.

Darius nu bănuieşte gândurile ascunse ale prietenului său. De când a descoperit pajiştea asta, neatinsă de picior de om, cum îi place imaginaţiei sale să creadă, a devenit neglijent cu cei din jur. Pare să realizeze că ceva se întâmplă cu el, că parcă, dintr-odată, interesul pentru nefericirile altora e pe cale să se facă nevăzut, dar nu-i pasă. A găsit locul în care se poate holba în fel şi chip către cer, fără a fi nevoit să dea explicaţii cuiva. Aici poate să se strâmbe la trecătorii imaginari, aceştia răsplătindu-l cu zâmbete largi în a căror seninătate se lasă învăluit fără teamă. Aici aleargă desculţ simţind pământul sfărâmându-se sub tălpile ce-i ard a nerăbdare. Aici şi numai aici, vede dincolo de albastrul unui cer ce ascunde toţi oamenii dragi din viaţa lui, putându-se astfel vindeca de povara ce o poartă din naştere cu el, oriunde s-ar duce.

Doar aici îşi mai aude inima bătând. Departe de vacarmul lumii zbuciumate, cu pălăria trasă pe ochi, fluierând cântece inventate pe loc într-o afonie aproape amuzantă, Darius se răsfaţă. Se răsfaţă cu linişte.

Do. Re. Mi.

M-am oprit în mijlocul drumului de aproape un sfert de oră şi îmi simt încă picioarele ţintuite într-un asfalt ce parcă nu vrea să-mi dea drumul. Privind în jos, zăresc mii de chipuri, rotindu-se cu o viteză uimitoare, unele râzând în hohote, altele zâmbind a părere de rău, altele suspinând în tăcere, altele plângând cu lacrimi de crocodil, de ca şi cum o catastrofă doar ce s-a întâmplat. Un ochi îmi râde, celălalt îmi plânge, dar eu nu ştiu încotro să mă îndrept. De-ar fi să o iau pe calea zâmbetului, ar însemna să iau în derâdere visele cu care am copilărit. De-ar fi, dimpotrivă, să o iau pe calea lacrimilor, aş recunoaşte înfrângerea.

Închid ochii. Mă gândesc că asta ar fi singura soluţie pentru a face chipurile să dispară. Îmi pare că râd toate de mine, chiar şi cele ce au ochii plânşi. Incredibil, mă urmăresc şi în spatele pleoapelor închise, amorţindu-mi întreg corpul şi acaparându-mi gândurile.

Trecătorii sunt indiferenţi. Sunt obişnuită cu atitudinea nepăsătoare a oamenilor, cu tendinţe clar sociopate, dar în momentul ăsta mi-aş dori să-mi pot exprima frustrarea. Vreau să strig în gura mare că îi condamn şi că nu-i voi ierta niciodată pentru a mă fi lăsat acolo, în faţa unei vitrine ce mă face să sufăr. Poate nu au de unde şti, iar eu nu-i ajut cu nimic, e adevărat. Dar asta nu înseamnă că trebuie să mă ocoloească cu grijă, de parcă le-ar fi teamă să nu mă dărâme. Nu mă mai pot mişca de jumătate de oră, şi nimeni nu mă observă. Doar irisul ochiului stâng, mereu mult mai energic decât amicul lui geamăn, perfect simetric, se zbate. Ai spune că doar el mai trăieşte în toată fiinţa mea. Cel drept, leneş şi neinteresat de soarta gazdei sale, a rămas înţepenit în colţul exterior, contemplând trecătorii. Ba chiar, din când în când, îmi pare că-l aud strigând după copiii neînsoţiţi de bunici, îndemnându-i la cele mai mari năzdrăvănii cu putinţă.

Chipurile din asfalt se liniştesc brusc. Şi-au dat probabil seama că mi-este imposibil să mă mai concentrez la evadarea mea, în condiţiile în care ele îmi distrug, puţin câte puţin, liniştea interioară.

Este târziu. Nu ştiu de când mă aflu aici. Bulevardul a adormit şi el. Întunericul s-a lăsat peste formele unduioase ale pianului buclucaş. Mă dor picioarele şi simt că, de aş putea, în orice clipă m-aş putea prăbuşi pe trotuar. Doar sufletul mă doare mai tare. Căci el s-a convins. Niciodată nu se va împlini.

Do e-o doamnă cam voinică... Re, un rege mustăcios...

Prima amintire

Nu este vina nimănui că prima amintire pe care o pot aduce oricând în prezent, cu rigurozitatea regizorală a individului perfecţionist, este a unei femei septuagenare, purtându-şi trupul zvelt într-o curte însorită, pe un asfalt topindu-se sub razele unui soare timid ce părea să nu-şi aibă locul într-un acelaşi decor cu femeia ce pare desprinsă din poveştile cu Baba Cloanţa. Îmi amintesc prea bine chipul zbârcit, tocit pe alocuri, asumându-şi cu mândrie afectată grija destinului unei întregi familii, deşi nimeni nu i-a atribuit vreodată o astfel de povară. Mi-l amintesc mai bine decât îmi amintesc micul dejun al acestei dimineţi, şi sunt momente în care a fi preferat ca imaginea aceasta să nu mă fi urmărit atâta vreme. Sau cel puţin să nu fi fost prima mea amintire.

Privind retrospectiv, îmi dau seama că femeia îmbrăcată în negru s-a transformat într-un laitmotiv nefericit al unei copilării ce s-a vrut a fi una fericită, ce mi-a bântuit gândurile şi visele nocturne, în ciuda eforturilor disperate de a o îndepărta din locuri în care nu mai avea de mult prea multă vreme ce căuta.

Aveam mai puţin de doi ani, şi nimănui nu-i vine să creadă în veridicitatea cuvintelor mele, trăind cu impresia că imaginaţia mea merge atât de departe până la a inventa un personaj care, culmea, seamănă cu unul real, fiind completată de o intuiţie nu numai norocoasă, dar mai ales supranaturală.

Cei ce nu au nimic, încep să inventeze. Iar eu nu am amintirea primilor doi ani de viaţă. Cu toate astea, mi-aş dori să nu recurg la trucuri ieftine care să mă ajute să scap de figura unui personaj pe care multă vreme l-am perceput ca fiind malefic. Ar trebui să-mi fie cel puţin ruşine de curajul de a face asemenea afirmaţii, dar bătăile accelerate ale inimii la apariţia ridurilor printre gândurile ce obişnuiesc să-mi umple dimineţile însorite şi teama de a mai păşi pe o alee pe care, copil fiind, o străbăteam de zeci de ori pe zi, mă îndreptăţesc.

Vreau amintirea primilor doi ani de viaţă. Vreau o amintire de dinaintea celei ce a fost până în această clipă, inclusiv, prima.

Un alt fel de dincolo

Sunt îngrijorată când îmi spune în dimineţile târzii şi leneşe că a visat urât. Eu ştiu deja, dinainte ca el să-mi împărtăşească secretul interior şi nocturn, petrecut undeva, într-o lume pe care singur o controlează şi unde nu am acces decât atunci când mă invită. Ştiu, pentru că se zvârcoleşte, tresare şi, uneori, mă caută în somn. Ori cel puţin aşa îmi place mie să cred. Pentru că de îndată ce-şi loveşte corpul de al meu, pare să uite că acolo, în acea lume, el este personajul unui film de acţiune cu eroi şi prinţese, trăind poveşti ce îl atrag iremediabil.

Nu i-am înţeles fascinaţia până astăzi. Dar îmi dau seama că toate lucrurile de care îmi este teamă mi se întâmplă în vis, fără excepţie. Se petrec cu intensitatea cu care s-ar petrece şi în realitate, pentru că, oricât de mare mi-ar fi puterea regizorală, nu am puterea să mă detaşez şi să particip liniştită, cu gândul că în scurt timp totul va deveni o amintire. Şi poate nici măcar atât, pentru că lumina dimineţilor nu a fost niciodată terenul propice al viselor nocturne, care se „trezesc” spulberate înainte de a se fi încheiat. Iar toate aceste lucruri rămân acolo, suspendate într-un timp necunoscut, se consumă într-o lume în care reuşesc să le păcălesc cu o identitate care îmi aparţine, dar care este volatilă, depinzând de capacitatea mea de a câştiga luptele permanente cu omul insomniac ce sălăşluieşte în mine.

Îmi place gândul că răul din viaţa mea se petrece „dincolo”, acolo unde doar eu îl percep, acolo unde sufăr şi îl prigonesc, aşa cum s-ar întâmpla şi dacă – dându-şi seama că a greşit decorul – m-ar cotropi cu adevărat.

Îmi place gândul că răul din viaţa mea este, până la urmă, o utopie. Îmi place gândul că îl pot controla.
Pentru că aici, în lumea aceasta, în care ochii larg deschişi nu mă feresc de impertinenţa întâmplărilor inoportune, nu i-aş face faţă. Dincolo, sunt şi eu, asemenea lui, o eroină. Sunt un personaj de poveste care supravieţuieşte indiferent de context. Sunt omul care nu se lasă atins de bătrânii zâmbind ştirb la metrou, strângând în palmele bătătorite buchete de ghiocei năpăstuiţi de soartă, de copiii care îşi lasă palmele curate să alunece pe geamul de sticlă al unor vitrine care reprezintă suma tuturor dorinţelor umane, pe care le exploatează conştient şi maliţios, de crizele de orice fel ale celor din jur.

Îmi place viaţa mea de noapte, pentru că doar atunci pot recrea, fără să dau socoteală nimănui, acoperişul unde m-am îndrăgostit pentru prima dată. Şi pentru că, de-ar apărea acel element nefast, care să-mi zdruncine echilibrul, cu siguranţă aş fi în stare să fac mai mult decât să iau perna în braţe, să o strând cu putere, imaginându-mi că e el.

Pentru că aici, în definitiv... sunt doar un om...

Inteligenţa artificială

Iarăşi avem probleme în seara asta. Deschid cutia. Nu este cea a Pandorei şi nu mi-este deloc teamă de ce s-ar putea întâmpla. Cu toate astea, simt că mă avânt într-un tărâm ce mi-este străin şi pe care nu mi-a fost dat să-l explorez singură până acum. De obicei aveam parte de asistenţă în astfel de momente. Şi nu pentru că aş prefera, doamne fereşte, ca cineva să fie acolo atunci când există posibilitatea de a comite greşeli iremediabile, ci pentru că, spre deosebire de alţii, care îşi justifică surplusul de curaj printr-o curiozitate nativă, eu am simţul ridicolului. Nu exagerat, ci în limitele unui bun-simţ care mă ţine departe de posturi jenante.

Privesc înspăimântată, deşi sunt convinsă că nu va dura mult până să savurez aşa cum s-ar cuveni periplul unei experienţe de felul ăsta. Cu siguranţă urmează şi partea în care mă voi amuza teribil. Deocamdată, însă, sunt înspăimântată. Şi asta pentru că, după cum anticipasem de altfel - lucru care nu m-a relaxat deloc – tărâmul despre care vorbeam pare a fi invadat de o perdea de praf pe care nu o găseşti nici în podurile uitate de ani de zile, de care oamenii îşi amintesc fie absolut întâmplător, fie încercaţi de stări de nostalgie ce îi aruncă în locuri ce ascund un trecut pe care preferă să nu îl retrăiască.

Recunosc, dincolo de praful gros şi înecăcios, toate acele „entităţi” despre care cunoscătorii s-au străduit să-mi povestească de nenumărate ori, cu răbdarea cu care îi explici Andradei cum barza i-l va aduce pe Tudor. Ştii că explicaţiile tale nu sunt de mare folos şi că o vor zăpăci şi mai tare pe copilă, ştii că sunt zadarnice pe termen de lung, pentru că întrebările vor reveni cu mult mai violent, însoţite poate de completări auzite pe te miri unde, dar te mulţumeşti că cel puţin acum te va lăsa să-ţi odihneşti trupul extenuat.

Acolo se află inteligenţa artificială, pragmatică şi programată să nu săvârşească erori comune, specifice minţii umane, ci doar unele magistrale, pe care însă, aceeaşi minte umană, rudimentară ar zice unii, le va rezolva într-un fel sau altul. Acolo se află inteligenţa artificială pe care oamenii o pot cuprinde, fără doar şi poate. Acolo se află şi ceea ce se cheamă AMD, despre care mi s-a povestit în repetate rânduri, despre care am uitat cu desăvârşire şi despre care nici nu vreau să-mi amintesc. Pentru că atunci când va fi cazul, el va fi acolo.

Astăzi nu se întâmplă iarăşi nimic.

Restricted area

Nu ne naştem cu toţii sub o stea norocoasă. Poate că nu este o afirmaţie dreaptă şi poate că fundamentul ei nu este unul stabil, dar oprindu-ne pentru o clipă în loc şi aruncând o privire ceva mai departe de propria persoană, ajungem să conştientizăm, dacă ne acordăm o şansă, diferenţele ce decurg din apartenenţa la o civilizaţie sau alta.

Exerciţiu de imaginaţie. Amira. Pune-te pentru o clipă în pielea ei. Te-ai născut într-o ţară puternic misogină, dacă mă întrebi pe mine, în care ea este ferită de orice posibilitate de socializare firească ori de evoluţie personală, din convingeri ce ţin de perioade extrem de îndepărtate, reminiscenţe ale unei gândiri deficitare şi deloc orientate către om, ca individualitate. Expresia feminităţii este adeseori luată peste picior şi redusă la o condiţie deloc fericită pentru un individ aparţinând unui secol care se vrea nu numai al vitezei, dar mai ales al evoluţiei manifestate la orice nivel.

AMD. Amira nu ştie. Amira nu a avut ocazia unui Google search, ca toţi aceia care, în orice situaţie de incertitudine sau de informaţii lacunare, îşi lărgesc orizonturile cu un singur click. Femeilor arabe li se interzic formele elementare de cunoaştere. Elementare, evident, dacă le raportăm la secolul în care trăim. Lumea le este redusă la un spaţiu care nu le permite mai mult decât strictul necesar pentru ca un om să supravieţuiască.

AMD. Nici eu nu ştiu, dar sunt la distanţă de trei litere şi un click pentru a afla. Rămâne la latitudinea mea ce vreau să cunosc şi ce nu, ce vreau să-mi însuşesc şi ce nu mă va atinge niciodată. Advanced Micro Devices. Primul pas este făcut. Ideile încep să se contureze în mintea mea, iar de-aici pot hotărî dacă merg sau nu mai departe. Îmi pot da şansa să văd în ce măsură capacitatea mea de comprehensiune mă limitează sau, dimpotrivă, îmi permite să asimilez în continuare. Distribuitor de microprocesoare. Mă retrag.

No hero in her sky, no love, no glory

Doarme ca un copil. Mâna îi tremură a visare aşa cum se tot întâmplă de aproape un an de zile. În prima noapte, m-a speriat. Credeam că lumea ce i se desfăşura în spatele ochilor închişi capătă proporţiile unui haos căruia nu-i poţi face faţă nici într-o perfectă stare de luciditate, darămite ascuns într-un loc în care nimeni nu-ţi poate întinde o mână de ajutor.

Ochii i se zbat şi ei dincolo de pleoapele întredeschise...

A căpătat pe neaşteptate consistenţa unei fiinţe care nu a existat decât ca personajul celei mai frumoase utopii de care imaginaţia mea ar fi fost vreodată în stare. Dintr-un pahar aflat la 225 de kilometri distanţă, care a obosit de nenumărate ori, s-a transformat, fără a-mi cere voie, în omul ce mi-a lipsit în primii mei 20 de ani de viaţă.

Ceaţa de dincolo de geamul ce poartă urma nenumăratelor călătorii întreprinse monoton, este aceeaşi din toate serile de iarnă când, lăsând deoparte orgoliul tipic copiilor prea puţin curajoşi, ne întâlneam la o cană de ceai pe acoperiş. Era singurul loc unde noi doi puteam coexista fără a ne lăsa cuprinşi de instinctul de apărare, pe alocuri violent, ce se năştea de cele mai multe ori din frustrare.
Povestea asta l-a transformat în hero, neştiind dacă el ar intenţiona vreodată să-şi ia rolul în serios. Deşi s-a retras de atâtea din ori dintr-un scenariu ce părea să i se potrivească, ceva l-a întors mereu din drum. Sunt lucruri cărora, probabil, nu li te poţi împotrivi. Pentru că, până la urmă, coincidenţele nu îţi dau de ales. Ele se întâmplă, oferindu-ţi ocazia să profiţi de ele, dar avertizându-te, de la bun început, că odată consumate, ele nu se vor mai întoarce niciodată.

Poveştile cu un el şi o ea se petrec în doi. Pentru că însăşi viaţa este sortită pentru a fi trăită în doi.

Come here you, closer... closer...

The future is bright

Le-am aruncat bagajele în braţe şi m-am năpustit pe scări de ca şi cum aceea ar fi fost singura mea scăpare. Dacă stau bine să mă gândesc, chiar este. Am o vagă banuială că încă o oră de travaliu impus şi necumpătat, mi-ar aduce nefericirea. Propriul trup îţi poate deveni cel mai crunt duşman atunci când nu binevoieşti a-i da ascultare. Încă o oră de refuz categoric s-ar putea să se întoarcă împotriva mea într-un mod ce nu face cinste nimănui.

Grăbindu-mi paşii suficient cât să nu provoc dezastre ce nu-şi au rostul deocamdată, mă îndrept către un spaţiu ce pare desprins din lumi imaginare ce au încetat să mai existe cu multă vreme în urmă. Sunete nedefinite se îngrămădesc să iasă dintr-un dispozitiv ce ar fi trebuit îngropat şi lăsat să de odihnească. Cu pretenţii de piesă muzicală, înşiruirea aceasta de note, îmi zgârie canalul auditiv iremediabil. Un individ pe care mi-l imaginez înconjurat de domnişoare paietate îndrugă ceva despre o „iubire pă interes”.

De-a lungul balustradei, te însoţesc până la ultima treaptă, ghirlande multicolore, pavoazate pe alocuri cu fluturaşi din plastic, ale căror aripi sunt înecate într-un sclipici dezgustător. Plasticul ornamentelor lipsite de orice mireasmă nu face decât să întristeze călătorii pe care doar nevoia îi coboară în subsolul gării. Mă resemnez într-o fracţiune de secundă şi hotărăsc să merg mai departe. La urma urmei, nimic nu poate fi mai rău de-atât.

Exceptând-o, evident, pe ea. Cu părul prins într-un coc uriaş, dizgraţios din orice unghi ai binevoi să-l priveşti, aşezat într-un chip neobişnuit în creştetul capului, şi împodobit şi el, asemenea stăpânei, cu o floare de crin ce pare a fi desprinsă din ghirlanda de pe balustradă, cu sânii grei odihnindu-se leneş pe biroul mirosind a mucegai, cu unghiile lungi şi ascuţite, pictate haotic în roz şi mov, ea îşi aşteaptă în tăcere clienţii. Liniştea pe care i-o poţi citi pe chipul bucălat este în totală contradicţie cu furtuna ce-i aduce pe oameni în universul ei. Te înfurie lipsa de reacţie pe care o afişează atât de natural, când ţie ţi se pare că se petrec în jur evenimente cu implicaţii de Big Bang...

„Nu vrei, fă, să schimbi melodia? Apasă pă j şi caută şi tu <>”.
O stare de leşin involuntar şi inoportun mă cuprinde rapid, înainte de a apuca să înţeleg ce se întâmplă de fapt. Mă sprijin de birou, cu ultimele puteri, şi încerc să rostesc ceva. Nici eu nu înţeleg ce vreau să spun. Dar îmi dau seama că „iubirea pă interes” în ale cărei ritmuri am coborât mai devreme provenea din altă parte. O ciudăţenie pe care nu o găseşti decât în locurile unde civilizaţia şi evoluţia omenirii sunt bine înrădăcinate. Nicidecum în spaţii cu care „ciudăţenia” ar intra într-o antiteză greu de asimilat.

„Un leu, domnişoară”... „Mulţumesc, mi-a trecut”...

Click-ul de după

De o jumătate de oră îşi tot unduieşte trupul pe jumătate dezvelit în canapeaua ce-i acoperă, prin scârţâiturile cu care sunt deja obişnuit, sunetele mormăite în surdină. Habar nu am ce spune acolo, dacă se adresează cuiva ori doar vrea să se audă vorbind, dar sunt sigur că de undeva, din străfundul fiinţei tolănite lasciv, iau naştere zgomote pe care nu am intenţia să le desluşesc.

Nu o interesează câtuşi de puţin prezenţa mea şi poate de aici se trage nonşalanţa cu care îşi expune formele ademenitoare sub privirile-mi însetate. N-ar conştientiza nici într-o mie de ani senzaţiile pe care mi le trezeşte, fluturii pe care chiar şi-acum, după atâţia ani, îi mai simt în stomac. I-am numit şi eu fluturi, aşa cum o face toată lumea, pentru că, la urma urmei, nu inspiraţia de a-i eticheta într-un mod mai fericit este cea care contează, ci faptul că ei există înăuntrul tău, provocând adevărate cutremure pe care ţi-ai dorit dintotdeauna să le trăieşti.

De oriunde aş lua-o şi în orice direcţie, mă opresc într-un acelaşi punct, acela în care îmi doresc să mă observe. Nu pot să cred că o privesc neîncetat de atâta timp, cu privirea celui ce îi invadează voit şi violent intimitatea, iar ea se complace în tăcere. Poate mă aşteaptă. Poate preferă ca eu să mă îndrept spre ea...

Îmi iau inima în dinţi, cu riscul asumat de a-mi lua picioarele la spinare la îndrăzneala primei atingeri. Mai rău de-atât nu poate fi, îmi spun eu plin de entuziasm. Mă apropii timid, aşa cum am făcut-o şi în clasa a doua, când am cunoscut-o pe Sânziana, iar obrajii mi se înroşesc instantaneu. Mi-era teamă de asta. Disimulând cu stângăcie, ajung chiar lângă ea.

Îi ating glezna stângă, cea care mi-a stârnit dintotdeauna cea mai de nestăvilit pornire din câte mi-a fost dat să trăiesc. În ea se ascunde întreaga-i copilărie şi din ea porneşte călătoria ei spre statutul de femeie.

Tace, de ca şi cum mă obosesc degeaba. Abia după minute nesfârşite de mângâieri, îi zăresc buzele întredeschise într-un zâmbet ce-mi deschide calea către desluşirea celor mai mari mistere. Orice semn de întrebare m-ar fi chinuit până acum, a dispărut pe neaşteptate.

Îi simt trupul vibrând de emoţie. Se lasă în voia simţurilor, iar eu, fără a-i mai lăsa răgaz să se răzgândească, mă las ademenit. Nici nu mai ştiu de e aievea ori nu...

Răsăritul m-a prins fumând o ultimă ţigară, al cărei fum greoi se înalţă anemic spre tavanul cuprins de igrasie. Cu privirea aţintită spre un punct fix, ce pare să nu existe de fapt, gândurile mele se transformă în o mulţime de alte semne de întrebare pe care le simt înţepându-mi fiece articulaţie în parte. Ea stă cu spatele la mine, apăsând frenetic un buton gălăgios. Pe ecran se derulează în viteză rochii. Albe. Visează.