Un fel de Cinderella

Cornuleţele mamei au făcut mereu minuni. De obicei, erau de-ajuns câteva pentru ca, dintr-odată, respectul meu de sine să capete un cu totul alt fel de-a fi. De data asta, însă, mi-am zis că o supradoză ar fi suficientă pentru a-mi trata proasta consideraţie faţă cea ce mi se arată în oglindă, cu un ochi mai roşu decât celălalt, cu o durere de cap teribilă împrăştiată, ca un virus letal, în tot corpul, dar concentrată, spre marea mea dezamăgire, în privirea aproape resemnată, implorând îndurare.

Interesul meu pentru evenimentul din seara asta există, cum s-ar zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Ştiu doar atât: sunt doi oameni pe care nu vreau să-i refuz, chiar dacă mă simt leneşă şi antipatică. Unde mai pui şi durerea de cap pe care nici n-am luat-o în considerare atunci când am simţit pentru prima dată nevoia de a mă răzgândi. Acum am un motiv în plus, care va să zică, dar am cuvânt, şi dacă mi l-am dat, I shall not be the party pooper.

Mai sunt câteva ore, dar am de gând să dorm. Mai sunt câteva ore, dar mie îmi lipsesc mici accesorii vestimentare, fără de care ştiu sigur că nu voi ieşi din casă. Şi totuşi nu-mi pasă. Probabil că se vor rezolva toate pe ultima sută de metri, iar eu mă dau în vânt după ultimele sute de metri. Şi dorm cu atâta patimă şi dăruire, că, dormind, eu am impresia că stau. Că stau şi că-mi imaginez scenariile idioate ce mi se desfăşoară în faţa ochilor închişi. Ei bine, nu.

Delăsarea este uneori sănătoasă. Dezinteresul tău coincide, de obicei, cu interesul celorlalţi. Tu nu vrei să lupţi, dar o fac alţii în locul tău, şi poate că o fac mai bine. Iar lucrurile merg pe un făgaş ce poate fi calificat, cu indulgenţă, ca fiind perfect. Aşa că îmi capăt accesoriile fără să mişc un deget, durerea de cap dispare miraculos, iar eu... ei bine, eu... arăt într-un fel. Un fel pe care nu am niciun chef să-l analizez în oglindă.

Tot drumul mi-l petrec bombănind. Fredonând melodii stupide, dintr-un trecut pe care îl tratez cu respectul cuvenit lucrurilor ce nu mai sunt, şi bombănind. Îmi imaginez o încăpere simandicoasă, oameni simandicoşi, pe care nici nu-i cunosc şi cărora va trebui să le zâmbesc frumos, pentru a nu-i face de râs pe cei ce m-au trimis acolo, mâncăruri simadicoase şi ele, despre care va trebui să mă documentez după, ca să ştiu cu ce să mă laud, în caz de forţă majoră. În plus, mi-e teamă că prea multă fericire mă va face mai invidioasă decât sunt deja şi că un exces, cât de mic, de frumuseţe exterioară, va duce, inevitabil, la o şi mai mare desconsiderare a mea. Şi nici măcar nu m-am uitat în oglindă, iar acum îmi pare rău. Mă caut cu privirea în oglinda retrovizoare aburită, în geamurile maşinilor, pe care curg în neştire şiroaie de apă, în privirile prea puţin limpezi ale celor de lângă mine. Sper la şansa unui prim şi ultim retuş.

Dar mă înşel amarnic. Căci cei doi oameni ce mă întâmpină sunt atât de simpli şi de sinceri în mulţumirea lor, încât mi-e greu să-mi păstrez aerul clevetitor. Zâmbesc înapoi fără să vreau. Sunt atât de frumoşi, dar nu-i pot invidia, căci lor nu le pasă. Îşi aparţin unul celuilalt şi acesta este cel mai mare câştig. De aici, probabil, zâmbetele largi şi uşurinţa conversaţiei cu oameni pe care îi întâlnesc doar sporadic, în împrejurări asemănătoare acestuia.

Parcă m-aş fi dat, dintr-odată, de trei ori peste cap. Sunt frumoasă. Da, marinăraşule, între atâtea femei superbe, etalându-şi toaletele sub candelabre uriaşe, în mişcări delicate, sunt frumoasă. Fără a mă fi uitat în oglindă. You look good, kid. You really do. I do look good. I really do. Chiar şi acum, la opt dimineaţa, în pijamalele roz, cu aceleaşi cornuleţe de-a dreapta mea... cu masca jos şi cu ochelarii pe nas.

Sevraj

„Rămân la Rox”. Sunt din ce în ce mai dese mesajele de genul ăsta, iar mie nu-mi rămâne decât să înghit în sec şi să mă obişnuiesc cu gândul că nu am fost niciodată legaţi ombilical şi că este vremea să îmi asum singurătatea. Pe lângă faptul că mi-e groază de ideea încă unei nopţi albe forţate de împrejurări – căci întunericul ce se deschide în afara pereţilor ce-mi ţin mai frig decât mi-ar ţine aerul geros de afară nu este deloc propice somnului – i-aş fi fost etern recunoscătoare dacă, în drumul spre casă, s-ar fi abătut pe la magazinul din colţ. Asta ca să nu vină cu mâna goală. Nu vreau decât să-mi umezesc buzele cu licoarea care mă energizează instant. Este autosugestie cu siguranţă, dar simt deja o stare de rău pe care ştiu că nu o voi putea potoli în niciun fel.

Îmi tremură organele înăuntru, sângele pare să se învolbureze şi el, pe nepusă masă, căci obrajii mi s-au încălzit dintr-odată, iar gâtul mi-e uscat... Cel mai rău este însă faptul că nu-mi pot stăpâni gândurile şi le las să imagineze sfârâitul nelipsit al sticlei purtătoare de păcat. Este trecut de miezul nopţii şi prin faţa ochilor mi se desfăşoară, în întunecimea înfricoşătoare şi frigul de nesuportat, bulevardul pe care ar trebui să-l traversez. Nu e ţipenie de om pe stradă. Nu zăresc nici maidanezii ce-şi fac veacul în intersecţie, lătrându-mă nemotivat ori de câte ori îndrăznesc să le invadez teritoriul. Aduc mereu în discuţie cel mai stupid motiv pentru care m-au condamnat la hărţuire pe viaţă, acela de a fi fost empatică unui om ce i-a persecutat vreme îndelungată.

Peisajul este dezolant şi-mi provoacă fiori pe şira spinării. Doar că nu este nimeni prin preajmă care să mă aducă cu picioarele pe pământ, nu e nimeni care să-mi spună că ora este mult prea târzie pentru ca eu să bântui pe străzi pentru o sticlă blestemată de suc. Nu este nimeni prin preajmă care să-mi ţină pornirea aproape sălbatică în frâu. Zâmbesc a victorie, gândind, pentru câteva secunde, că aceasta este forma cea mai dulce a libertăţii mele. Mă amăgesc. Căci sunt singură, cum nu am mai fost de multă vreme. Sunt roz din cap până-n picioare, cu fularul înfăşurat de prea multe ori în jurul gâtului şi cu buzele mirosind a pepene galben. Rotesc pe degetul privilegiat al mâinii stângi inelul de la el. Ciudată potrivire a lucrurilor, căci inelul stă aruncat, alături de alte mărunţişuri, într-un colţ al uitării.

Fie, mă resemnez. Rămân cu Erykah Badu şi-ale ei tânguiri depresive. Şi cu regretul că cei 225 de kilometri sunt iarăşi lungi şi apăsători. I guess I’ll see you next lifetime... I’m gonna be there...



Erykah Badu - Next Lifetime

Feel Good Inc.

E al naibii de frig şi, pentru al nu ştiu câtelea început de toamnă, îmi blestem zilele pentru încăpăţânarea cu care mă zbat să-mi dau cuvântul dat. Nici măcar nu este vorba despre promisiuni aruncate, în vârtejul plin de emoţie al vreunor întâmplări neobişnuite, pe care, cel mai probabil le regret a doua zi, ci doar despre un obicei prostesc ce se poate întoarce oricând împotriva mea. Am nevoie de un răgaz pentru a mă adapta noilor condiţii meteorologice, dar mai ales tendinţelor vestimentare specifice anotimpului rece, care promovează înfofolirea excesivă. Ca atare, aştept noiembrie înfrigurată... cu palmele reci, cu întreg corpul dârdâind neîntrerupt, cu un rictus deja nervos pe figură.

Însă e al naibii de frig, iar Magheru la fel de aglomerat precum mi-l aminteam. Când nu fac slalom printre personaje pe care le-aş invita la o cană de ceai de iasomie dacă buzele nu ar refuza să se desprindă una de cealaltă, în semn de protest, îmi îndrept paşii într-un ritm alert spre trecerea de pietoni. Mă aşez cuminte pe marginea bordurii. Sunt în primul rând. Asist într-un tremur continuu la spectacolul de şaizeci de secunde al traficului de Bucureşti.

În căşti se aude un râs isteric, uşor recognoscibil, pe care însă nu-l pot asocia în mintea mea cu nicio figură. Iar asta îmi provoacă un disconfort, căci nu-mi plac vocile care râd de mine, exceptând situaţia când vocile sunt ale prietenilor imaginari cu care am crescut. Feel Good Inc. Surprinzător sau nu, chiar mi-e bine. Mi-e bine, chiar dacă un 381 îmi trece la doar câţiva centimetri prin faţa nasului de clovn zgribulit, aflat în timpul lui liber, în haine civile, în mijlocul celor pe care seară de seară îi binedispune, fără a le cere nimic în schimb.

Râsul isteric îşi vede în continuare de ale lui. Şi capătă, preţ de câteva secunde, o înfăţişare. Este figura veselă a unui individ la nu mai mult de treizeci de ani, cu părul blond, cârlionţat şi dezordonat, râzând cu poftă la volanul unei maşini ce nu se grăbeşte asemeni celorlalte. Sincronizarea este perfectă...


Gorillaz-Feel Good Inc.

Desculţă

Sunt cioburi şi nori în calea mea, pe-un drum pavat minuţios de-un meşter anonim, a cărui singură preocupare este de a-mi croi mie drumuri miraculoase şi întortocheate către orizonturi îndepărtate. Nările mi se îmbată cu aroma biscuiţilor de casă pe care mama nu i-a făcut niciodată în zi de sărbătoare, iar tălpile sângerează mareic, în fluxuri şi refluxuri sacadate. În capătul zării, spre sfârşitul nesperat al zorilor, în singura zi din an când pot pretinde că sunt cine vreau să fiu, îţi zgârii chipul nebărbierit cu unghiile roase în minute de groaznică aşteptare. După ce voi fi săvârşit capodopera, caricatura perfectă a iubirii, pe chipul tău ce-a fost cândva şi el perfect, îmi voi lua zborul. Printre cioburi şi nori.

Rătăcesc spre soare.


Millenium - Fata sihastra

Violet

Draperia de un violet aprins ce-mi anesteziază de câteva minute bune privirea cade leneşă pe podea. Leneşă şi greoaie, evocând lentoarea serilor de mai întârziat, când sub cerul roşiatic se mai găsesc doar tăceri ce nu vor dezgropa amintiri niciodată. Nu se aud mişcări dincolo de ea, şi totuşi lemnul bătrân, putrezit probabil în dedesubturi, scârţâie ritmic, de ca şi cum cineva ar păşi de-a lungul şi de-a latul încăperii interpretând note furioase.

Este deja cald aici şi-mi doresc aerul proaspăt al libertăţii pe care-o trăgeam adânc în plămâni până ca silueta ofilită să-şi facă apariţia. Ies de după draperia violetă, dar sunt timidă, căci niciodată nu poţi şti la ce să te aştepţi de la figurile străine ce-ţi pot apărea în cale, oricât de prietenoase ar părea. Oamenii sunt imprevizibili, chiar şi când nu depun eforturi spre a fi, iar loviturile lor te pot mutila pe viaţă, în locuri pe care nu le vei pansa, oricât de mult ţi-ai dori, nici cu escapade în Budapesta, nici cu voinţa de fier pe care o dovedeşti atunci când îi alungi definitiv din lumea ta. Căci Budapesta nu este nici vodkă, dar nici Nospa, până la urmă. Dar nici nu adânceşte rănile.

Silueta cântă la pian, atingându-i clapele în mişcări furtunoase pe care le invidiez, căci eu, abia poposind în partea asta a încăperii, de dincolo de draperia fluierândă, nu am putere nici pentru a clipi. Ochii-mi de culoare incertă, căci pupilele acaparează, odată cu trecerea timpului, irisurile căprui, nu se mai forţează... văd mai limpede ca oricând.

Este frig aici. Este frig şi violet. Melodia ce răsună între pereţii atacaţi din toate părţile de igrasie este o chemare frenetică la desfrânare. De-aş răspunde, anii ce-au fost în urmă, până acum, îşi vor pierde însemnătatea. Şi nimeni nu va putea opri vacarmul şi remuşcarea de după. Mi-e de-ajuns iluzia păcatului săvârşit pe jumătate.

Silueta se ridică. Este un bătrân. Puţin cocoşat, purtând haine zdrenţuite şi mirosind amestecat a naftalină şi seninătate. Are ochii închişi, iar degetele îi lipsesc. Degetele îi lipsesc. Sunt toate violete şi toate împrăştiate pe podeaua scârţâind a vals. Rămâi un vis. Un vis pierdut.

Mamihlapinatapai

Te crezi invincibil şi poate că ai toate motivele să o faci, dar nimeni nu-ţi va ierta infatuarea gratuită. Cu toate astea, nu uita că în faţa ta este ea, nu una dintre sutele de femei ce-şi lasă zilnic dâra de parfum ameţitor sub nările-ţi pofticioase şi niciodată sătule. Aminteşte-ţi că ţi-a curs prin vene ani de zile şi că nu există zvâcnire a tâmplelor tale pe care să n-o poată potoli.

Te provoacă, şi mare-ţi va fi mirarea când ai să te trezeşti, din nou, gol în faţa ei. N-ai să mai porţi nici pantalonii şifonaţi pe care-i plimbi atât de nonşalant de colo-colo, evident în ciuda ei, nici masca pe care o etalezi atât de mândru de săptămâni întregi, iar gândurile are să ţi le confişte, de nu vei binevoi să-i dai ascultare.

Îţi porunceşte să te lepezi acum de veşminte şi să îngenunchezi pe covorul aspru, nemăturat, încărcat de hârtii mototolite, purtând spre dizgraţie gânduri de care am râs în neştire în nopţile în care dragostea devenea război în toată regula, de mucuri de ţigară şi coji de fistic. Efectul hipnotic l-a desăvârşit în lipsa ta, căci nu eşti, cum nici n-ai fost vreodată, o pradă uşoară. Nu-i vor ajunge armele pe care le-a păstrat, pentru orice eventualitate, într-o cutie de pantofi prăfuită, iar acum se felicită, la fel de infatuată ca şi tine, pentru măsurile de irezistibilă precauţie.

Prostituează-ţi gândurile de bunăvoie, căci altfel va cotropi fiece ungher, oricât de întunecat, al unei minţi pe care a dezbinat-o spre a o cuceri, în deplina-ţi admiraţie. Nu ştiu nici eu ce caută, probabil că nici ea nu ştie, dar pare însetată. Iar de nu vrei să-ţi simţi mintea pângărită, aruncă moneda de argint cu care te va plăti, ca un ultim gest de josnicie, de la fereastra ce dă spre teiul cu care ea-şi dregea glasul în fiece dimineaţă, în discuţii stupid-interminabile. Va fi momentul tău de glorie, ridicolă în măreţia ei, dar ai să simţi răzbunarea şiroind pe fruntea obosită, dar mai luminoasă ca oricând, căci în sfârşit... şi-a luat gândurile negre... lăsându-te pe tine zeu, aşa cum ţi-a fost scris... Pariu pe-un gând nevinovat că eşti în stare să te vinzi?

Poveşti

În decor căutarea
descoperă bufoniada cu gândaci.
Se traduc dansând mediteranean...
fără coşmar nu se nasc.
cerebral stăpâneşti.
E vremea dacă teatru într-adevăr
se cuvine echilibru.
a murit PENTRU atitudine.

Paisprezece pietre

So the season of the fall begins / Down the crossroads in a sleepy little inn / By the fire when the sun goes down…

Este o zi de toamnă, aşa cum au tot fost, aşa cum vor mai fi, aşa cum mi le imaginez în zilele de vară, când mă desincronizez definitiv şi pierd contactul cu toropeala nesuferită de la nivelul asfaltului ce îmi arde tălpile. Este însă o zi de toamnă atipică, pe care mi-o petrec râzând mult şi neobosit, într-un Cişmigiu pe care l-aş fi preferat mai arămiu, mai galben-auriu, mai mult aprins decât pulsând a viaţă, mai răzvrătit împotriva frunzelor mustind de verde, pe care-l şi vezi clocotind „clorofilic” în nervuri. Este o zi de toamnă în care gândurile mele iau căi întortocheate, căutând să evadeze dintr-o grădină de biciclişti entuziaşti, de pensionari pentru care viaţa se traduce printr-o continuă umblătură, îmbrăţişată cu ochii zâmbind galeş în fiece dimineaţă, de părinţi la început de drum, care mai de care mai lipsiţi de răbdare, de tineri fugind mâncând pământul din captivitatea impusă de cei mai mari ca ei.

Lor nu le pasă. Sunt prea mici să înţeleagă pericolul, poate şi pentru că recunosc doar femeia, în giganţii care se foiesc în jurul lor, neştiind că vor ajunge, peste ani, precum cel de lângă mine. Un asemenea tupeu, sincer şi neforţat, i-ar fi plăcut şi lui. El stă şi zâmbeşte ofticos, gândind că poate data viitoare va mai face un pas. Gesturile necugetate sunt cele ce îi lipsesc. Iar prichindelul din faţa mea pare să cunoască marele secret al vieţii. Îmi întinde mâna cu un aer atât de firesc, încât şi de m-ar peţi în clipa asta, n-aş şti să refuz. Îşi lasă greoi, dar mulţumit până în măduva oaselor, pumnul în palma mea. Atingerea produce fiori în toate taberele de faţă. Zâmbeşte cu doi dinţi, ca un final apoteotic al unui număr deloc simplu, dar care a fost dus la bun sfârşit fără sudoare.

Îi urmăresc paşii cu interesul pe care un asemenea gest îl merită. Ştie că m-a cucerit şi că inamicul a fost învins. Fără doar şi poate, în astă noapte, în aşternuturi, n-am să revăd chipul celui ce mi-a însoţit şederea ore-n şir, căci am să număr la nesfârşit cele treisprezece pietre ce mi-au rămas în palmă.

Este al doilea ce mă fericeşte astfel. Sunt paisprezece în total şi-am să mă recompun cu ele... mai copilă decât am fost vreodată şi mai femeie decât sunt acum... Thank you, kiddo!

Triluri de metrou

Privesc în ochii tăi / Privesc mereu ca-ntr-o fereastră / Şi văd prin ea cum lumea ta / Priveşte-n lumea noastră...

Fetele din dreapta îşi tot dau coate una celeilalte, chicotind, de ca şi cum s-ar afla prin preajmă un „el” care, prin atitudinea irezistibil de flegmatică, le-ar provoca simţurile. Sunt agitate, ca în urma unui cutremur visceral de proporţii, dar încearcă să-şi păstreze cumpătul, ştiind că, până la urmă, secretul stă în a potoli cumva miile de fluturi ce se îngrămădesc înăuntrul lor, lovindu-se unii de ceilalţi într-un râs nebunesc nefiresc.

Cânt mai departe, însă zâmbind complice, în semn că înţeleg. Dau din cap, în mişcări legănate abia perceptibile, despre care ştiu mai bine ca oricine că se cheamă „dans” şi de care sunt cum nu se poate mai mândră. Orgoliul meu ar fi terfelit dacă cineva ar îndrăzni vreodată să submineze statutul pe care li l-am oferit după ani de trudă şi încăpăţânare. Citesc pe buzele din geam versuri ce sper, însă, să nu se audă. Mi-ar fi ruşine. E adevărat că glasul cristalin mi-a fost lăudat cu ani în urmă, în repetate rânduri, de oameni cu har, dar ştiu, pe de altă parte, că a rămas la stadiul de diamant neşlefuit şi că seamănă mai degrabă cu sunetul de nesuportat pe care îl face o bucată de cretă căzând derutată, a neştiinţă, pe o tablă abia ştearsă cu buretele.

Fetele continuă să râdă, iar curiozitatea mea este pusă la grea încercare. Îmi rotesc privirea, până descriu un cerc în aer, fără a-mi mişca picioarele de pe podea, şi iscodesc aproape furioasă. Extraordinar! Personajul pe care mă aşteptam să-l găsesc, în toată splendoarea, în aria vizuală a fetelor, care din întâmplare coincide cu a mea, dacă binevoiesc să-mi schimb poziţia, lipseşte cu desăvârşire. Un cuplu de septuagenari apatici stau pe locurile ce le sunt destinate, dar tăcerea lor mormântală şi chipurile trase n-ar fi nici pe departe motiv de râs. Ar mai fi o doamnă multicoloră, ceva mai încolo, dar personajele curajoase cromatic nu mai sunt demult o noutate.

Aseară, un tip dolofan, la vreo treizeci de ani, cu o pereche de pantaloni dintr-un denim spălăcit, ridicaţi până la refuz, şi cu ochelarii lipiţi de figură, se plimba de colo-colo, dintr-un capăt în altul al vagonului. Oricine şi-l poate imagina, pentru că nu-s puţini cei ce traversează vagoanele metroului între staţii, în sensul de mers, de ca şi cum vor să ajungă primii la destinaţie. Lumea din jur, inclusiv eu, este plictisită. Întâmplător, tot până la refuz. Omul cântă. N-aş putea spune ce, căci nu am nici răbdare, dar nici interes să ascult. Însă este incredibil de amuzant. Mă bufneşte râsul. Nu-mi pot da coate cu frati-miu, căci oboseala m-a răpus de îndată ce am pus piciorul în oraşul ăsta blestemat, lăsându-mi însă suficiente resurse cât să mă scurg leneş pe singurul scaun liber, iar el stă în picioare, în faţa mea. Îl fac totuşi atent, căci momentul nu trebuie ratat. Deasupra mea stă un semn... Sugestiv...

Sper că fetele râd şi acum...

Călcând viaţa în picioare

O singură dată mi s-a întâmplat să maltratez o carte cu bună ştiinţă. Era o culegere de matematică ce mi-a mâncat zilele în gimnaziu, pe vremea când credeam că am ceva de demonstrat unui om ce se încăpăţâna să nu-mi recunoască meritele nici în ruptul capului. În realitate, tot ce-mi doream era să-i dau peste nas unei femei intransigente despre care bănuiam că pur şi simplu nu mă place. Răzbunarea a fost dulce, chiar dacă astăzi o găsesc stupidă şi mai ales inutilă.

Bogdan mă enervase suficient în ziua aia cât să arunc cu Petrică după el. Traiectoria sigură a culegerii i-a suprins pe cei de faţă, rămânând cu toţii cu gurile căscate în aşteptarea deznodământului. În ciuda vitezei de invidiat cu care l-au urmărit pe condamnat, miile de exerciţii din paginile cărţii au sfârşit în acelaşi coş de gunoi cu care făcusem şi eu cunoştinţă cu ceva timp în urmă. Spre marea mea dezamăgire, nicio ecuaţie nu a rămas pe veci nerezolvată, ca o cicatrice care să ateste întâmplarea, aşa cum ochiul meu vineţiu a sugerat săptămâni întregi contactul nefericit. Ba dimpotrivă, am reuşit ca, dintr-o ambiţie prostească, să bifez orice exerciţiu, având acum o motivaţie în plus: dorinţa de a-mi ispăşi pedeapsa pentru a mă fi comportat necuviincios cu domnul Petrică.

Am promis atunci că va fi prima şi ultima dată când o carte îmi va cunoaşte the ugly side. Ce vină ar putea avea, în definitiv, o biată culegere de matematică, atunci când vine vorba despre conflictele cu lumea-mi exterioară ori despre luptele interioare ce nu ajung să îşi cunoască vreodată câştigătorul?

Până aseară. Cu paşi mici, la început timizi şi tocmai de aceea grijulii, am călcat cărţi dezmembrate în picioare. Curiozitatea mi-a croit drumul pe un covor de pagini încărcate de cuvinte, din care se auzea doar strigătul omului ce a născocit universuri şi noi teorii, ce a asudat până ce creionul a dat naştere unei vieţi pe un peron. Nu ştiu de s-a zvârcolit acolo unde e acum şi nici dacă s-ar fi simţit flatat văzându-şi gândurile zburând printre oameni nepăsători ori călcate în picioare cu nerăbdarea celor istoviţi de încă o zi de lucru, oameni ce nici nu catadicsesc să observe că trotuarul nu mai este trotuar, că iarba nu mai este verde ori că, dintr-o dată, cuvintele încep să geamă dinspre pământ.

Mă aşez cum îmi este obiceiul, turceşte, în mijlocul drumului. Cu noua înfăţişare, nici nu ştiu dacă dedesubt este asfaltul rece ori gazonul tuns scurt din faţa teatrului. Împrăştii paginile cu o dibăcie surprinzătoare, le arunc în aer, le privesc în zborul cu care nu sunt deprinse şi care seamănă mai mult cu o plutire desuetă, care nu are de-a face cu tumultul specific kilometrului zero al capitalei.

Tu lipseşti. De-ai fi fost acolo, te-aş fi provocat la un joc. Te-aş fi plimbat prin gări ale căror peroane mi-au descoperit în timp cuvinte. Ţi-aş fi dăruit şi ţie cuvântul meu, aşa cum am mai făcut-o altădată, cu un alt „el”... Ce bine că sunt, ce păcat că nu eşti...