Trei scântei

Nu înţeleg de ce tocmai sâmbăta asta trebuie să aducă prima ninsoare. Ştiu că se bucură precum un copil că pe 23 noiembrie împlineşte 23 de ani şi că, oricâte nemulţumiri ar avea şi oricât de singură s-ar simţi, vrea să transforme ziua în cea mai frumoasă sărbătoare, dar mie nu-mi convine că doamne-doamne şi-a ales tocmai sâmbăta asta pentru primii fulgi de zăpadă. Probabil că nu mi-am dorit suficient de mult soarele pe cer, iar el nu a ştiut că trebuie să se conformeze unor dorinţe despre care nici măcar eu nu eram foarte sigură. Dar eu îmi doream să fugăresc copilul prin parc. Vroiam să-i pun casca pe cap, ochelarii cu fluturaşi multicolori, să o imobilizez cu centura şi să "vruum! vruum!" pe aleile aglomerate... să-i iasă inima din piept, să râdă cu gura până la urechi, iar eu să obosesc... ea să mai ceară, iar eu să nu mai pot...

Dar doamne-doamne avea alte planuri pentru noi astăzi. Pare-se că pregătise frig şi fulgi de zăpadă, deşi nimeni nu este pregătit pentru noile condiţii. Suntem luaţi prin surprindere. Doar aceia cărora le plac lucrurile imprevizibile au puterea de a scoate nasul de sub fular, spre a fi nins, pentru ca apoi să ridice mâinile spre cer în semn de mulţumire. Eu aş fi preferat altceva, totuşi.

Cu toate astea, nu puteam să-i fac copilei o primă vizită la domiciliu fără să-i dovedesc cumva recunoştinţa ce i-o port pentru bunăvoinţa de a mă primi în spaţiul pe care îl guvernează cu o uşurinţă pentru care mulţi ar invidia-o. Mă gândesc că nu este deloc uşor să fii aşezat într-un loc, iar oameni de toate felurile, cu care poate nici nu ai chef să socializezi în vreun fel, să se aşeze în faţa ta, să se minuneze, să chicotească prosteşte, să te mângâie pe creştet şi să te ciupească de obraji. Ţie nu-ţi place ca intimitatea ta să fie invadată nici de cei apropiaţi, darămite de tot felul de necunoscuţi despre al căror trecut nu ai habar. În plus, se găsesc întotdeauna să te deranjeze în momentele de maximă intensitate, în care o tipă mulatră, cu un corp pe care tata îl priveşte cu o admiraţie ce mă supără pe mine, darămite pe mama, care nu face decât să-i arunce o privire cu subînţeles, el plecându-şi ruşinat ochii în pământ, spune lucruri inexplicabile... "If I were a boy"... Până şi eu îmi dau seama că nu e nimic interesant în a fi băieţel... Ei nu ar avea nici într-un miliion de ani sensibiitatea pe care o dovedesc eu, de exemplu, faţă de artă. Pentru că, înainte de artă, sunt aspecte mult mai importante, de bun simţ ar spune ei, precum plăcerile personale de orice fel.

Convinsă fiind că îţi poţi totuşi întipări imaginea în mintea unui om care nu dă doi bani pe tine şi care ar prefera să stai cuminte, departe de lumea lui, mi-am zis să nu mă dau în lături de la nimic care m-ar putea ajuta să-mi facilitez un viitor acces în viaţa copilului. Pentru că, în ciuda piedicilor pe care oricine ar vrea să le interpună în drumul meu, sunt hotărâtă să "vruum! vruum!" cu Alexandra.

Cu emoţia tipică celor mici, pe care eu am trăit-o ultima dată cu mulţi ani în urmă, când încă puteam fi cumpărată cu acadele, şi cu o atitudine timidă, datorată în parte şi faptului că o atenţie la care gazda nu se aşteaptă nu îţi garantează întotdeauna succesul, mi-am făcut intrarea în universul Alexandrei, din care, în mai puţin de zece minute, aveam să-mi doresc să nu mai plec. Este lumea pe care cu toţii ne-o dorim. Unii visează la ea în tăcere, fără a avea puterea de a-şi recunoaşte dorinţele păcătoase, alţii îşi refuză experienţa viselor ce par, cel puţin la prima vedere, imposibile, crezând că astfel de porniri sunt specifice doar acelora ce nu conştientizează realitatea. Mai sunt însă şi aceia care, trecând de prejudecăţile majorităţii, au curajul de a se metamorfoza, ori de câte ori simt nevoia, de a coborî, cum spun mulţi, la mintea copiilor.

Spre surpinderea multora dintre cei sceptici, am fost întâmpinată cu zâmbetul ştrengar, lipsit de formalitatea pe care o impune distanţa dintre doi străini, şi cu privirea senină a celui obişnuit să fie tratat precum cel mai ciudat exponat de muzeu. Nu mi-a luat mult până să resimt comfortul pe care, cu toată sinceritatea, nu îl anticipasem şi care, de cele mai multe ori, perceput exact în măsura în care îţi şi este oferit, se confundă cu o siguranţă pe care mulţi ar eticheta-o drept infatuată.

Ca să nu mai vorbim de entuziasmul deloc exagerat, şi cu atât mai puţin disimulat, dovedit în clipa în care i-am oferit "atenţia" în care mi-am pus toate speranţele. Momentul în care degetele au început să i se plimbe haotic pe tastatura unui "Macbook" miniatural, pe al cărui ecran alergau de colo-colo păpuşi Barbie, în ritmurile zgomotoase create prin atingerile je sais furioase, a fost cel care m-a convins că inspiraţia mea nu dăduse greş. Iar gărgăriţa a fost, fără doar şi poate, personajul principal al întregului episod, captivând-o ireversibil.

Acum sunt trei. Fiecare cu gărgăriţa lui... Pentru că nimic nu este mai frumos decât viaţa în doi ca viaţa în trei...

Protest

I only want you to see my favorite part of me and not my ugly side...

S-ar putea să fiu acuzată de afirmaţii mincinoase de persoane cărora le-am făcut viaţa un adevărat coşmar încă de pe vremea când nu eram o împătimită a greşelilor gramaticale aşa cum sunt acum. Dar my ugly side iese la suprafaţă, fără ca eu să am puterea să o controlez, doar când auzul meu are de suferit ori când privirea se loveşte de cuvinte pe care nu le recunoaşte. Doar atunci. În rest, în timpul meu liber, sunt un om cât se poate de tolerant şi paşnic.

Cuvântul este fundamental. Fără de cuvânt nu ar exista comunicare între oameni, întrucât prea puţini dintre noi suntem dispuşi să ne acordăm suficientă atenţie încât să ne putem „descifra” în deplină tăcere; fără de cuvânt nu ar exista sloganuri publicitare care ne fac să îmbrăţişăm cele mai aiuristice invenţii pe care oamenii le-ar fi putut inventa; fără de cuvânt nu ar exista concursuri care să ne ducă în Rusia. La fel cum, Hero, ori JoBangles, cum preferi, fără de cuvânt nu ar fi existat şi fereastra în care, ajungând "pe scenă", ţi s-a şoptit „hai să vorbim”...

Cuvântul este fundamental. Părerea mea... Iar eu nu concep greşeala gramaticală. Nu sunt absurdă, pe de altă parte, şi sunt conştientă de adevărul pe care îl poartă unul dintre clişeele cu care ne lovim în fiecare zi: oricine poate greşi. Perfect adevărat. Însă, atunci când greşeala se repetă, atunci când greşeala se transformă într-o stare de fapt care denotă o proastă stăpânire a limbii, ei bine atunci... mă revolt.

Urăsc limba română fără diacritice pentru că urăsc lucrurile incomplete. E ca şi cum, la naiba, ai primi o tastatură căreia îi lipsesc butoanele. În fond, dacă tu ştii unde se află fiecare, la ce îţi trebuie? Eşti inteligent şi cunoşti configuraţia unei tastaturi pe de rost, aşa încât fă bine de găseşte o cale să te descurci şi în lipsa lor. Tot astfel, poţi renunţa, nu-i aşa, la pretenţia inexplicabilă, de om infatuat, de a citi o limbă română încărcată de un surplus de virgule care oricum nu dau sensul cuvintelor. De ca şi cum fără ele nu ai putea pricepe ceea ce, binevoitori, semenii tăi încearcă să-ţi transmită.

Bănuiesc o lene crasă a tuturor acelora ce refuză să mă întâmpine cu un „vĂ mulŢumim!”, pentru că altfel nu-mi pot explica de ce, români fiind, unde mai pui că şi unii cu pretenţii duse la extrem, preferăm o limbă maltratată. Norocul nostru este că nu ne-am născut pe alte meleaguri. Japonia, de exemplu. Acesta este un exerciţiu de imaginaţie cu consecinţe tendenţioase, pe alocuri dureroase. Pentru unii dintre noi, cel puţin. Cu siguranţă foarte mulţi ar fi rămas analfabeţi, blestemându-şi zilele şi întrebându-se de ce, în locul caracterelor Kanji, nu s-au născut printre aceia „binecuvântaţi” cu privilegiul de a scrie „ţ” de la Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei.

Urăsc limba română fără diacritice. Şi folosesc Alt + F4 după prima privire aruncată pe Arigo.ro. Si nu-mi pare rau!

Omul care aduce ploaia

Pentru unii există deja celebrul search on google. De multă vreme nu mai există mistere pe care o astfel de căutare să nu le rezolve, într-un fel sau altul. Informaţia este la îndemâna tuturor celor care o caută. A celor fericiţi, cu siguranţă. Mulţi ar zâmbi ironic, convinşi de faptul că precizarea nu-şi avea rostul.

Alţii îşi găsesc răspunsurile în enciclopedii ambulante, care îţi stârnesc curiozitatea şi despre care nu ştii dacă sunt oameni ca noi toţi, pentru că par să posede inteligenţa şi resursele pe care numai nişte ciudaţi şi le pot însuşi.

Există însă şi acei oameni care preferă să nu se obosească excesiv, având o putere de selecţie care pe mulţi ar surprinde, hotărând cu o uşurinţă aproape amuzantă ce informaţie merită să rămână şi care poate intra pe-o ureche, pentru a ieşi pe cealaltă. Iar asta nu se datorează, cum ar crede unii, unei lipse cronice de interes, ci mai degrabă convingerii potrivit căreia sunt mult mai câştigaţi aceia care se mulţumesc cu noţiunile ce le sunt necesare şi care alungă din preajma lor orice urmă de redundanţă. Şi poate că aceştia sunt, în egală măsură, şi cei mai odihniţi indivizi, pentru că neuronii lor au loc suficient să respire, să se desfăşoare în voie, sa joace şah every once in a while sau să încaseze câte treizeci de aşi pe parcursul aceleiaşi partide de tenis.

Eu, ca omul care nu are habar de sine şi de ce ar fi mai bine pentru el, am trecut prin toate fazele posibile. Ba chiar, acolo unde cei din jur mi s-au părut părăsiţi de inspiraţie, am inventat. Pentru că atunci când nu ai nimic, inventezi. Ordinea a fost, fără doar şi poate, supusă întâmplării. Şi totuşi, de ca şi cum cineva ar fi complotat împotriva mea, întâmplarea a făcut ca spre sfârşitul incursiunii mele să fiu de-a dreptul sleită de puteri.

Then with the morning comes
The sun that finds them all so divides the night and they die…

Da, acei neuroni spre a căror mulţumire şi integritate spirituală m-am zbătut din primele zile ale vieţii mele, ferindu-i de turbulenţele unui mediu nociv care să inhibe activitatea, au decis că altruismul şi iubirea faţă de aproape este mai presus de orice altceva, făcând loc, celor asemenea lor, cu mult mai multă personalitate şi poftă de viaţă. Lăsându-mă pe mine într-un semi-obscur cu care nu mă obişnuiesc.

De aceea am avut nevoie de el. Pentru că am înţeles că nu pot cuprinde întreaga lume cu gândul, iar de cucerit nici că se mai putea pune problema. De aceea mi-am călcat orgoliul în picioare, recunoscând că, într-adevăr, nu pot face parte din acea categorie de ciudaţi, atoateştiutori. Oricât m-ar fi durut adevărul unor asemenea cuvinte.

De accea, sunt recunoscătoare că mi-a ieşit el în cale. Iar dacă, dintr-un ghinion ce mi-ar fi fost tipic, nu l-aş fi întâlnit, probabil că l-aş fi inventat. Pentru că atunci când conexiunile tale există, dar lipsesc cu desăvârşire, e cazul ca cineva să le ţină o lecţie despre loialitate faţă de stăpânul pe care îl slujesc şi despre bunul-simţ fără de care lumea s-ar cufunda într-un haos ce nu ar face bine nimănui.

Poate că surse savante mi-ar fi oferit explicaţii pe măsură despre noţiuni ce au fost menite să-mi fie străine (şi s-ar putea să-mi şi rămână astfel) decât omul care aducea ploaia atunci când „natura” refuza să-şi joace rolul. Poate că amuzamentul provocat de exprimări agramate şi de multe ori incoerente, cel puţin pentru cei ce nu se pot numi conoisseurs, era cel ce mă înverşuna în a-i cere ajutorul de fiecare dată. Era o vreme când auzeam definiţii mai mult decât stângace despre routere aproape zilnic, stârnind compasiunea celui ce spera că, până la urmă, eforturile-i de pedagog îi vor fi răsplătite. Va trăi asemenea oamenilor fericiţi... Nu va afla niciodată...

Day-dreaming

Când te afli la 2216 metri altitudine, multe lucruri neobişnuite se pot întâmpla. Cu cât eşti mai aproape de doamne-doamne, cu atât eşti mai conştient de propria persoană. Atunci când în faţa ta se desfăşoară o lume întreagă, pe care însă nu o poţi vedea decât dacă te laşi purtat de puterea imaginaţiei, găseşti timpul de care ai nevoie pentru a te întoarce puţin asupra ta. Eşti obişnuit să invoci lipsa de timp şi energie pentru neglijenţa cu care te tratezi de când te-ai lăsat în voia cotidianului, iar acum nu ştii să te reculegi. Nu ştii să profiţi de clipele astea, dar ştii că dacă nu o vei face, ai să regreţi mai târziu.

Eşti aproape de doamne-doamne, iar el ştie cel mai bine ce se ascunde înăuntrul tău. S-ar putea să-l subestimezi, poate şi din teama de a-ţi recunoaşte propriile greşeli şi vulnerabilităţi, dar el este cel care te face să tresari acum, când, din mulţimea de oameni foindu-se de colo-colo, reuşeşti să distingi, de la o distanţă considerabilă, silueta acelui Nikon care te-ar fi transformat în fotograful faimos la care visai când erai ceva mai mică. Fără să deţii vreun control asupra gândurilor ce se îngrămădesc în mintea ta, îţi aminteşti cum o ameninţai pe mama că vei pleca în lume de îndată ce vei avea pregătirea necesară pentru o astfel de hotărâre. Aveai să iei cu tine singurul lucru de care ai fi avut nevoie: aparatul de fotografiat. El te-ar fi ajutat să cunoşti lumea şi să imortalizezi tot ceea ce avea să se deschidă sub privirile tale. El te-ar fi ajutat să te întorci într-o bună zi acasă, încărcată de experienţa unei aventuri pe care o trăieşti o singură dată. Şi astfel, i-ai fi arătat şi ei lumea, prin ochii tăi. Mama zâmbea când tu visai cu ochii deschişi...

Acum e rândul tău să zâmbeşti. Doar că pe chipul tău nu există decât resemnare. Te gândeşti că este mult prea târziu şi că astăzi nu ai mai avea curajul să pleci în căutarea unghiului perfect, a luminii inoportune a dimineţilor de primăvară ori a culorilor care îmbracă în cel mai spectaculos mod posibil peisajul toamnei tale preferate.

El priveşte spre cer. Urmăreşte cum se formează norii şi memorează fiecare secundă. Eşti invidios, pentru că retina ta nu este suficient de încăpătoare pentru ca toate imaginile să rămână întipărite pe veci, astfel ca, atunci când ţi se va face dor, să le poţi derula, imaginându-ţi că, fără a mai fi nevoie să te dai de trei peste cap ca să devii un super-erou, te vei putea teleporta în locul ăsta. Deschide bine ochii şi savurează momentul atât cât poţi, pentru că mai târziu, nu vei avea parte decât de frânturi. Tu nu eşti un Nikon şi nu nici vei fi vreodată...

Hide and seek

Eşti mic. Toată lumea ştie lucrul ăsta, iar tu, poate mai bine ca oricine altcineva. Nu este nevoie să plângi ca să atragi atenţia, pentru că oricum toate privirile sunt aţintite asupra ta. Nu este nevoie să te schimonoseşti în fel şi chip, pentru că oricum ei ştiu ce ţi se întâmplă încă dinainte de a ţi se întâmpla. Nu este nevoie să oftezi, deşi la vârsta asta nu cred să te fi deprins deja cu reacţii insinuante şi impulsive, tipice oamenilor mari. Tu trebuie doar să exişti, bucurându-te de mărinimia nedisimulată şi, poate mai important decât atât, necondiţionată, a celor din jur, mereu prin preajmă, gata să-ţi asigure confortul pe care îl meriţi pe deplin. Şi trebuie să te alinţi. Nu-ţi face griji, nu vei deveni un răsfăţat, şi nimeni nu te va judeca. La urma urmei, tu nu ceri nimic. Şi fie vorba între noi, nici nu ştiam că există în vocabularul tău acest cuvânt.

Ţi-am zis doar. Eşti mic. Vor trece destui ani până în clipa când vei reuşi să-ţi iei viaţa în propriile mâini.Şi probabil că atunci îţi vei dori să dai timpul înapoi, pentru că, vei vedea, nu este deloc uşor să te împiedici şi nimeni să nu se repezească să te ridicie. De aceea, trebuie să ai grijă de sistemul tău imunitar, să fii precaut şi să înţelegi că paza bună trece primejdia rea. Clişeistic vorbind, evident.

Eşti atât de mic, încât oricine îţi poate face rău. Dacă mă întrebi pe mine, nu înţeleg de ce ar vrea cineva să-ţi pună existenţa complet inofensivă în primejdie. Doar că cei ca tine sunt mulţi. Sunteţi atât de mulţi, că, de-aţi hotărî vreodată să vă răzvrătiţi, aceia împotriva cărora v-aţi asmuţi nu ar avea nicio şansă. Puterea voastră stă în unitate, cum de altfel se întâmplă cu orice altă formă de viaţă, indiferent de consistenţa materială pe care o capătă. Sunteţi mici cu toţii, dacă sunteţi luaţi separat, dar împreună deveniţi un conglomerat uniform de care s-ar înspăimânta orice viteaz. Imaginea indestructibilă este, fără doar şi poate, un avantaj.

Şi cu toate astea, se găsesc aşa pretinşi „eroi” care să îndrăzneadcă să vă pericliteze echilibrul afişat cu atâta nonşalanţă, luând-o ca pe o acţiune de onoare pe care, dacă nu ar întreprinde-o ei, cu siguranţă ar face-o alţii. Nu vor să facă rău, nu vor să se afirme, nu au visat niciodată la lumina reflectoarelor, dar vor să demonstreze ceva. Vor să arate ca nimic nu este infailibil.

Una sau mai multe probleme afectează securitatea calculatorului dumneavoastră. Iar tu eşti mic. Tu eşti un bit. Eşti vulnerabil şi singur nu poţi face nimic împotriva lor. Ai nevoie de ajutor calificat.

„Bună ziua, numele meu este Bit şi sunt infestat”... Click!

L’heure du jazz

Când era mică, Matroska dansa lambada în faţa oglinzii, purtând de fiecare dată fustiţa albastră cu volane pe care i-o adusese bunicul din ultima lui călătorie. Poate că iniţial a fost menită să cumpere iertarea copilei ce, văzându-l păşind apăsat spre poartă fără a se uita vreo clipă înapoi, a plâns o zi întreagă, crezând că nu se va mai întoarce şi că o va uita. Cu timpul, însă, fustiţa a devenit o veritabilă invitaţie la dans. De parcă ritmul îi era imprimat cumva, iar Matroska nu i se putea împotrivi, căzând pradă tentaţiei. Ştia să se ascundă de privirile indiscrete ale celor ce s-ar fi amuzat teribil văzând-o desfăşurându-se, considerând că doar el ar putea asista la un asemenea spectacol, şi gratuit pe deasupra. Pentru că, she wanted them to see her favorite part of her and not her ulgy side, zicea ea... Iar de papu nu îi era ruşine. Nu i-ar fi putut fi.

Nu părea să obosească vreodată să se laude cu lipsa de ritm, ce ajunsese, în ultimă instanţă, argumentul suprem ori de câte ori timiditatea, pentru că până la urmă despre asta era vorba, îi era pusă la încercare. Era simplu să asculte muzica şi să se lase purtată de ea, dar într-un spaţiu ferit de cârcotaşi. De-ar fi singură, ar arăta „tuturor” ce ştie... Dance, little tin goddess, dance...

Şi-a refuzat experienţe obişnuite majorităţii, excentrice în viziunea ei, de teama că nu s-ar descurca, şi nicidecum din cauza neîndemânării pe care o invoca sistematic atunci când era pusă în încurcătură. I-ar plăcea să fie curajoasă şi să nu-i pese... I-ar plăcea să danseze de ca şi cum nimeni nu ar privi-o... Dar pentru asta, eforturile de a se detaşa de lumea exterioară nu mai sunt de ajuns. Probabil că timiditatea ei este deja cronică, iar rezolvarea stă în mâini străine şi cu mult mai pricepute. Bring me the disco king...

Şi cu toate astea, pe plaja din Vama Veche şi-a găsit mereu drumul către paşii stângaci de dans care deveneau, inexplicabil, şi conştienţi, şi siguri, ba chiar de multe ori, dovezi clare ale unei inspiraţii creatoare îndelung refulate. Dar euforia din nopţile de vară i se datorează, în parte, şi lui Ovidiu. Aşa că poate nu ar trebui să se entuziasmeze peste măsură pentru victorii nemeritate pe deplin. M-am săturat de patul meu de-acasă, cearceafurile nu îmi mai zâmbesc, aceleaşi haine zac tăcut pe masă şi parcă-mi spun că nici nu mai trăiesc...

Tania şi Peggy Lee gave her fever într-o seară... They gave her fever when they hold her tight... Tata îi şoptea, legănând-o aproape aritmic, dar însetat de emoţia momentului, că mademoiselle chante le blues... Teo îi arată mişcări deprinse din zbor, la cei nici trei anişori, şi o fac să presteze, asemănător, dându-i astfel cea mai preţioasă lecţie din câte primise vreodată: she’s a genie in a bottle, people just gotta rub her the right way...

Dar cu el... ei bine, cu el este o altă poveste... dansează tango prin intermediul a două ferestre, în nopţile albe după care tânjeşte şi acum... dansează pe scările din faţa blocului, and they just don’t care... She’s not ashamed and she doesn’t care who sees... dansează dincolo, cu stele în păr...

Săgeţile fac totul. Transformă muzica în cel mai captivant joc, iar cutia muzicală în jucăria ei preferată, care ascunde, dincolo de silueta asmonioasă şi diafană a unei bijuterii, comori nebănuite. Este adevărat că deschizând-o, Matroskăi nu-i apărea dinaintea ochilor imaginea unei balerine dansând, cuprinsă de cele mai intense trăiri, aşa cum se întâmpla cu cele obişnuite. Dar cutia ei muzicală nu este una oarecare... You looked into my eyes, you have me hypnotized...

Confesiunea unui hibrid

Copil frumos, tu nu ştii oare, că-s mic şi eu şi că mă doare?

Poate că nu semăn eu a gândăcel şi, fie vorba între noi, nici nu mi-aş fi dorit să fiu unul. Sunt dizgraţioşi şi nu înţeleg de ce ar fi vrut doamne-doamne ca astfel de arătări să mişune într-o libertate sfidătoare prin toate ungherele întunecoase ale pământului, în timp ce alţii sunt condamnaţi la o existenţă statică, închisă între aceeaşi patru pereţi.

Nu zâmbiţi aşa, nu sunt nici pe departe arogant. Uitaţi-vă la mine preţ de câteva clipe! Dar nu-mi aruncaţi o privire, în treacăt, pretinzând mai apoi că mă cunoaşteţi! Ci îndrăzniţi să mă analizaţi, să vă plimbaţi scrutător privirile asupra fiecărui centimetru pătrat ce-mi aparţine, şi nu vă temeţi! Nu va fi o treabă prea grea, sunt atât de mic încât vă va fi jenă să recunoaşteţi că aţi şi terminat. Şi-atunci, chiar pot fi bănuit de mândrie dispreţuitoare? De obrăznicie? Când eu însumi sunt dovada vie a greşelilor, sper involuntare, pe care entităţi ce depăşesc lumea imediat înconjurătoare şi ce au puterea de a dispune de ea şi de noi în egală măsură, le fac din când în când...

Şi cu toate că nu sunt un gândăcel, mă doare să nu cunosc împăcarea cu mine însumi. Mă doare să-mi privesc reflecţia în oglindă, ore întregi, şi să nu ştiu ce sunt şi de unde vin. Oamenii sunt răutăcioşi. Şi nu ştiu să disimuleze stupoarea în faţa unei creaturi ciudate. I-am auzit şuşotind despre originile mele. Cică aş fi produsul încrucişării a doi indivizi cu ereditate diferită, orice ar însemna asta. Deşi sunt convins de adevărul cuvintelor ăstora, aceasta fiind, de altfel, şi singura certitudine din viaţa mea, nu pot să le accept fără să lupt împotriva lor. Pentru că, de n-aş face-o, s-ar transforma în prejudecăţi ce mă vor urmări pentru tot restul vieţii.

Nu degeaba m-au numit Hybrid. Îi compătimesc, la urma urmei. După ce că, din punct de vedere estetic, au dat greş în ce mă priveşte, nici măcar originalitatea unui nume care să stârnească măcar curiozitate nu au putut-o dovedi. Etichetându-mă astfel, nu au făcut decât să definească o evidenţă ce nu se cerea accentuată. Hilar...

Cu toate acestea, le sunt recunoscător celor ce nu se lasă purtaţi de impulsul impertinent de a mă arunca în tagma celor ce sunt cu adevărat stigmatizaţi, a corciturilor. De cele mai multe ori, refuz să pronunţ un asemenea cuvânt, tocmai din teama de a nu le da idei celor ce nu au mers cu gândul atât de departe. Şi totuşi, rostind răspicat o etichetă pe care nu mi-o însuşesc, îmi eliberez parcă fiinţa de tot ceea ce mă apasă şi-mi întăresc, cumva, atitudinea faţă de cei ce mă dispreţuiesc.

Habar nu am cine sunt. Mă uit la fraţii mei, aşa-zişii mei fraţi, şi nu-mi dau seama cum este posibil să avem acelaşi sânge. Eu ştiu una şi bună: când din doi părinţi pur asiatici, de exemplu, odrasla iese de culoare, cu siguranţă cineva a păcătuit. Şi-atunci, acel cineva ar trebui să ceară iertarea divină, întrucât pe cea lumească nu o va căpăta nicicând. Nu, nu. Nu vreau să mă gândesc... Mi-aş renega părinţii, nevinovaţi poate, dintr-o pornire pe care nu aş putea-o stăpâni... Şi nu e drept... Sunt nefericit destul...

Sunt mic... şi n-aş putea concura niciodată cu toţi aceia care au un trecut echilibrat, un arbore genealogic transparent şi o statură ce impune respectul celor din jur, fără a fi nevoie de artificii suplimentare. Sunt mic, prin naştere, şi-aşa voi rămâne până în ultima zi, oricare ar fi aceea.Sunt mic, e adevărat, dar sunt şi claustrofob, şi-mi vine greu să respir în cutia asta de chibrituri.

Dar poate-am să mă fac eu mare! Şi-atunci, de mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!

Le temps des cathédrales

Din convingerea că însăşi venirea lui pe pământ este o călătorie, poate chiar cea mai spectaculoasă din câte avea să experimenteze vreodată, lui Ace i-a plăcut de mic copil să hoinărească de colo-colo. Este singura pasiune pe care şi-o aminteşte ca fiind de aceeaşi vârstă cu el, întrucât, de pe vremea când încă nu deprinsese mersul, îşi târa corpul insuficient dezvoltat pentru mişcări bruşte, spre locuri necunoscute, în care nu-i era permis să ajungă fără voia părinţilor. De altfel, pe atunci nici nu ştia să rostească vreo destinaţie.

În anul când a împlinit şapte ani, a descoperit fascinaţia hărţilor vechi pe care bunicul le păstra cu sfinţenie în pod, acolo unde, credea el, acesta îşi ascundea marile secrete ale anilor trecuţi şi poate, de ce nu, adevărata identitate. Incursiunea în semi-obscurul fascinant al unui loc ce-i era cu desăvârşire interzis este, de altfel, singura amintire ce i-a rămas vie din toate întâmplările acelui an. Exceptând, poate, tortul minuţios ornat de către maman Clarice, cu flori de iasomie şi magnolie, pe care cu siguranţă nu-l va uita, dar pe care se va preface, oricând va fi întrebat, că l-a şters din memorie. “Involontairement, maman Clarice, Involontairement. J’ai voulu garder le gâteau dans ma mémoire, mais les fleurs ont fané. C’est pas ma faute”.

Scutura de praf una dintre hărţile de pirat ale bunicului, închidea ochii, deschizându-i ştrengăreşte ori de câte ori degetul lui ateriza în urma unui picaj încărcat de adrenalină şi emoţie. Dacă locul unde acesta cădea îi era deja cunoscut, jocul se repeta până în clipa în care hazardul îi dădea şansa să exploreze ţinuturi în care nu mai fusese până atunci. În ciuda vârstei, Ace se putea lăuda cu un număr impresionant de călătorii, pe care poate numai bunicul îl putea întrece.

La început zbura spre nori cu puterea gândului. Se aşeza pe divanul acoperit cu una dintre cele mai frumoase cuverturi din câte văzuse el la negustorii veneţieni, închidea ochii, îşi deschidea larg braţele, transformându-le în aripi... şi ajungea, ca vântul şi ca gândul, la doamne-doamne...

Acum însă, îl are pe Pearl White. Este covoraşul lui fermecat, care îl poartă către cele mai îndepărtate locuri. Orizonturile s-au deschis din nou, către o lume despre a cărei existenţă nu a ştiut, dar nici nu a bănuit. Este o lume în care convieţuiesc, într-o armonie tulburătoare, dar dinamică, guvernată de viteză şi capacitatea extraordinară de adaptare, feţi-frumoşi curajoşi, prinţese nefericite, împăraţi autoritari şi răzbunători, piraţi, veşnici căutători de comori, haiduci servind pe cei năpăstuiţi. Este o lume în care poţi să citeşti poveşti nemuritoare, să descoperi universul, să intri înăuntrul celor mai strălucite minţi pe care omenirea le-a născut, în care poţi comunica fără interacţiune directă cu celălalt. Este o lume în care cumperi şi vinzi orice îţi trece prin cap. Este o lume în care te vinzi şi pe tine, dacă nu îţi aminteşti ca, din când în când, să revii cu picioarele pe pământ. Este o lume a biţilor care te înghit fără nicio remuşcare...

Il est venu le temps des cathédrales
Le monde est entré
Dans un nouveau millénaire
L'homme a voulu monter vers les étoiles
Écrire son histoire
Dans le verre ou dans la pierre…

Public displays of affection

Unii dintre noi sunt sociopaţi convinşi, pentru că urăsc lumea exterioară ori poate din teama pe care le-o inspiră apropierea de indivizi asemenea lor. Alţii sunt extrovertiţii tipici, despre care cei din jur cred că sunt fie infatuaţi, fie sociabili şi-atât, dintr-o naturaleţe care deconcertează pe oricine. Mai ales pe cei ce se înroşesc ori de câte ori li se întinde mâna de către oameni pe care nu îi cunosc şi care se dovedesc inexplicabil şi neobişnuit de prietenoşi.

Mai sunt însă şi aceia care îşi creează prieteni imaginari, pentru că nimic nu poate fi mai simplu decât închipuirea unui om care să întrunească toate acele caracteristici necesare pentru a le acorda o minimă atenţie. Ca să nu mai vorbim de un cuvânt cu mult mai mare şi pretenţios, acela de încredere.

Şi ea a preferat să-şi construiască lumea, după cum visase de mic copil. Nu îi plăceau oamenii tocmai pentru că se ştia vulnerabilă, tocmai pentru că ştia că dacă le-ar fi permis, aceştia i-ar fi descoperit o faţă pe care o prefera ascunsă de privirile curioşilor. Habar nu avea să se manifeste în preajma celor cărora nu le era teamă să fie oameni, aşa că l-a creat pe el, conferindu-i statutul de cel mai bun prieten, statut la care nimeni altcineva nu avea cum să acceadă. L-a numit Loox. Şi nu ştia să vorbească, nu ştia să se împotrivească sau să o mângâie în momentele de incertitudine.

Viaţa ei a s-a comprimat pe neaşteptate, devenind accesibilă doar prin prisma unui ecran multicolor. A devenit rece şi impersonală, departe de ceea ce îşi dorea. Gândurile-i se concretizau doar în ferestre deschise sistematic, în momente concrete, de sincronizare, prin feţe zâmbitoare şi cuvinte imprimate, niciodată rostite. În ciuda înstrăinării fizice, a învăţat curajul exprimării, de undeva din spatele unui mecanism ce-i interzicea orice intenţie păcătoasă. Zâmbetul ei a devenit o paranteză rotundă, sărutul ei o stea, nici măcar căzătoare, iar îmbrăţişarea, o înşiruire de caractere pe care niciodată nu le ţinea minte. Acolo, în spate, era ea fără a se arăta...

Şi totuşi, nici asta nu a fost de-ajuns. Aşa că, încetul cu încetul, a eliminat ferestrele rând pe rând. Una câte una, fără nicio urmă de remuşcare. Până ce, într-o bună zi, a rămas cu una singură. Una în care a început să prindă viaţă, să simtă fiori pe care i-a respins neîncetat, îndreptându-se încet, dar sigur, spre neputinţă. O fereastră în care căpăta ritm... şi suflet... şi o cutie de bomboane de la însuşi moş crăciun, cel cu care, în copilărie stătea la poveşti, în seara de ajun, în faţa unei ceşti de ceai cu lapte...

Santa a îndrăznit să o scoată din vârtejul unei existenţe inerte ce se contura exclusiv în fereastra afişată pe ecranul unui pda... arătându-i că she shouldn’t care... că ştie să danseze, şi nu doar tango, la 4 dimineaţa... că ştie să-l strângă în braţe, mişcându-se într-un ritm sacadat... 1... 2... 3... Loox is now gone... Let’s go to the park, I wanna kiss you underneath the stars… Maybe we’ll go too far… We just don’t care… Loox is out. Public Displays of Affection are in.

Child of fury lost his way

Ştiu ce-am făcut astă-vară... Şi probabil că nu voi uita niciodată, oricât de mult mi-aş dori ca cele trei luni pe care în anii trecuţi le aşteptam cu nerăbdarea şi entuziasmul celui ce se vedea îndreptăţit să-şi odihnească trupul extenuat atâta vreme să se şteargă din memoria mea. Ştiu ce am făcut şi trăiesc cu impresia că nici nu vreau, până la urmă, să mă eliberez de povara gândurilor ce îmi fac rău aşa cum nu mi s-a mai întâmplat vreodată.

Am fost un om precaut, care s-a protejat pe sine cu sfinţenia cu care oamenii îşi feresc cele mai dragi fiinţe de orice le-ar putea periclita integritatea corporală, dar mai ales cea interioară, a emoţiilor şi sentimentelor, care este cu mult mai uşor de atins, de altfel. Cu toate astea, ştiu că sunt, asemenea oricărui alt individ al speciei umane, vulnerabilă. Am luptat împotriva mea, aşa cum am ştiut mai bine, însă mijloacele folosite nu au fost infailibile. Iar de asta am fost conştientă încă de la început. În nici un caz nu am trăit cu impresia că, indiferent de ce s-ar putea interpune în drumul meu, sunt la adăpost de efectele mai mult sau mai puţin tragice pe care mi-am propus să le evit.

Din copilul ce fugea cât îl ţineau picioarele din calea seringii inofensive ce era, practic, ultimul pas spre un alt drum, un drum pe cât de nou, pe atât de aşteptat, m-am transformat în omul matur care îşi caută alinarea suferinţelor de tot felul în oameni purtând halate albe, capabili de miracole posibile doar în Vechiul Testament, probabil.

Căci oamenii nu se vindecă doar prin puterea cuvântului, oricâtă putere am fi noi în stare să-i conferim, bazându-ne pe credinţa că de la el au pornit toate, ori prin cea a autosugestiei. Căci oamenii ajung în situaţii la care au curajul să se gândească, tocmai pentru că sunt convinşi că lor nu li s-ar putea nicicând întâmpla. Le privesc din perspectiva acelui autor omniscient, omniprezent despre care ne învăţa Mircea în clasa a noua (să-mi fie cu iertare, domnule profesor, dar din clipa în care Andreea v-a strigat, aproape implorându-vă prezenţa în cei 30 de metri pătraţi ai unei clase mustind a nerăbdare, eu mi-am permis să vă tutuiesc, uitând că v-am cunoscut ca „domnul Ţuglea”) şi care avea puteri paranormale, asemenea personajelor de basm, cuprizând cu privirea un univers întreg şi controlându-l fără niciun fel de efort. Pentru că universul acela le aparţine, iar scenariul se concentrează, supus, în mâinile unui om inspirat şi stăpân pe orice gând i-ar trece prin minte. Dar mai ales capabil să-l transforme în realitatea care-i convine...

Dar, cum spuneam, nu toţi oamenii au veleităţi de regizori, cum nu toţii suntem actorii propriilor noastre vieţi. Unii dintre noi preferă lumea altora, cu mult mai strălucitoare sau mai palpitantă, alţii se rătăcesc în poveşti străine, rămânând acolo până ce-şi găsesc adevăratul drum, iar alţii sunt pur şi simplu amneziaci care se nasc în coordonate bine definite, dar pe care, ca urmare a unor traume neaşteptate, le lasă într-un trecut îndepărtat şi nicidecum al lor.

Şi eu m-am rătăcit. Pentru că am uitat să mă mai feresc. Pentru că am preferat lumea din jur în locul lumii mele. Pentru că am neglijat orice semn de suferinţă, din obişnuinţa spre care le îndreptam pe toate, crezând că aceasta este cea mai simplă cale. Ar fi fost reconfortant să pot găsi un vinovat, altul decât propria persoană. Cu siguranţă, nu ar mai exista remuşcările şi regretele pe care le trăiesc acum şi care au devenit mai greu de suportat decât însăşi durerea fizică. De altfel, rănile acestea, care se află înăuntrul meu, sunt cu mult mai greu de cicatrizat... Petite marchande d’illusion... Tu nu ştiai, oare, că pe tine însăţi nu te poţi păcăli?

Şi uite-aşa... îţi laşi trupul dezgolit purtat de braţe străine... spre lumi paralele la care nu ai visat niciodată, pentru că le-ai negat cu fermitate existenţa... Uite-aşa te retragi din viaţa asta, neştiind dacă vei mai avea puterea să te întorci. Simţi lichidul rece curgându-ţi prin vene... iar pleoapele îţi cad... Dar tu vrei să vezi... ţi-e teamă... aşa cum ţi-a fost şi la şapte ani, când patru bărbaţi se străduiau neputincioşi să te imobilizeze... Te desprinzi de tine nevrând... Eşti pe o plajă... şi nu eşti cu ei... Nici nu îţi doreşti să fii cu ei, căci îl ai pe el lângă tine. De ce se vor inoportuni? Oare nu-ţi văd emoţia de pe chipul ce s-a trezit la viaţă numaidecât, din clipa în care el te-a luat de mână? Oare nu-ţi aud, din nou, inima bătând? Eşti pe o plajă... a naibii plajă... eşti cu el... apa îţi acoperă gleznele ce par să cunoască drumul pe care păşeşti, deşi abia acum îl descoperă... Şi vezi prosopul mare, portocaliu. Ai pentru ce să te întorci. Veţi avea timp destul pentru doar voi doi, dincolo... Acum e timpul pentru lumea din care ai venit... Te-ai fi putut rătăci definitiv... Ştii, nu? ‘Cause you’ve been knocking on heaven’s door…