mercredi 16 avril 2008

À la guerre!

Sunt un insomniac veritabil. Exploatez toate nopţile pe care somnul nu îndrăzneşte să mi le răpească în momente de vulnerabilitate pasageră. Unele seri le dedic, cu un aer încrezut, propriilor gânduri, iar altele, prin reverenţe repetate şi sincere, gândurilor străine, de multe ori mai inteligente şi mai inspirate.
Cineva aprecia nişte sandvişuri mai devreme. Iar eu apreciam că îmi voi satisface pornirile cârcotaşe care nu adorm niciodată. Pentru a-mi fundamenta luarea de poziţie – şi pentru a mi-o întări, fie vorba între noi – îmi iau măsurile de precauţie necesare, dar le îndeplinesc ca pe simple formalităţi, fără să uit vreo clipă de respectul datorat unui search pe google. Trăiesc surprize nocturne pe care nu le aşteptam. DEX-ul recunoaşte cuvântul „sandviş”, aşa cum eu îmi recunosc obsesia descoperirii tuturor acelora care îşi folosesc limba în afara regulilor de gramatică elementare. Impulsul nu a pierdut din intensitate, dar mă simt nevoită să-l redirecţionez. Poate spre alte nemulţumiri...
Am fost luată prin surprindere, aşa încât recitesc definiţia acestui intrigant termen până în clipa în care cuvintele îşi pierd sensul căpătat în urma alăturării lor în propoziţii. Nu înţeleg. Dar descopăr o dramă care mă consolează şi care, de departe, o depăşeşte pe a mea. Nu e uşor să fii sandviş. Şi nici să accepţi că numele tău, încărcat de istorie şi o simbolistică aparte, purtat cu demnitate de atâtea generaţii trecute şi contemporane, este atribuit oricărei forme de viaţă asemănătoare cu a ta. Este revoltător să asişti la nonşalanţa cu care pretendenţi nedemni îşi atribuie o etichetă care nu le aparţine şi care le vine prea mare, bucurându-se de consecinţele şi privilegiile pe care le implică un asemenea statut. De aici şi existenţa dezonorantă a sandvişului, menit să înlocuiască „altceva”-uri inexistente, devenind astfel o soluţie în caz de urgenţă. Ignoranţa proprie, dar şi lipsa de interes manifestată spre originea unui astfel de produs, determină reacţia de sinceră şi firească stupoare, căreia i se adaugă la fel de sincer şi la fel de firesc compătimirea de rigoare. Şi pentru că mi s-a întâmplat nu doar o dată să constat cu dezgust şi resemnare că noţiunea mult prea largă şi deloc restrictivă de „om” mă asociază cu indivizi pe care i-aş fi preferat altfel „etichetaţi”, îndrăznesc să spun că înţeleg perfect. Solidarizez, ca atare, cu sandvişurile nemulţumite...

Incertitudine

Întotdeauna am avut impresia că sunt fericita posesoare a unei imaginaţii foarte bogate. Astăzi aş putea chiar să spun că e mai mult decât atât… că de fapt este una amnezică, dar nu înainte de a fi intuitivă. De ce spun asta? Pentru că adeseori mă plictisesc foarte uşor, adeseori ajung să mă pierd într-un cotidian destul de liniştit comparativ cu extazul şi energia pe care le-am folosit de-atâtea ori împotriva celorlalţi dintr-un reflex pur şi simplu incontrolabil de autoapărare. Şi, pentru a-mi învinge slăbiciunile cu propriile arme, am tot încercat să construiesc scenarii mai mult sau mai puţin verosi-mile în al căror prim-plan mă aflu indiscutabil şi fără excepţie eu. În mintea mea se derulează, ca şi cum ar proveni dintr-o memorie ce abia acum învaţă să iasă la suprafaţă, secvenţe ireale, dar cu un impact de multe ori greu de suportat. Iar de nu reuşesc să mă conving de adevărul celor imaginate, mă pedepsesc aspru pentru incapacitatea, firească până la urmă, de a regiza o piesă care să ţină. Ei bine, cred că acest joc al meu provine din dorinţa de a deţine controlul în orice situaţie. Neîmpărtăşită nimănui, dar mai ales neîmplinită.
Iar cel mai adesea îmi imaginez că, într-o zi obligatoriu sumbră, prevestind parcă dezastrul, ai mei au să mă anunţe că, de fapt, nu sunt ai mei. Mai precis că originile mele nu sunt cele pe care eu le credeam, că trecutul meu este unul iluzoriu, că totul, de la momentul apariţiei pe lume şi până la simplele gesturi şi afirmaţii sunt puse sub semnul întrebarii şi al incertitudinii. Ce mai încolo şi încoace? Vreau să mi se spună că sunt adoptată! Ce destin interesant mi se pare a fi acesta pentru un copil ce tânjeşte după aşa-zisul “centru al atenţiei”! O viaţă desprinsă parcă dintr-o poveste cu tâlc, nu-i aşa? La aşa ceva visez eu, deşi am avut din pântecele mamei, oricare ar fi aceea, trac, şi mi-a fost mereu teamă de înfruntarea cu publicul. Oare cum mi-aş putea juca eu rolul bine, în condiţiile în care nu aş suporta nici măcar pentru o clipă să fiu aratată cu degetul?
Bine că nu a fost nevoie totuşi să aflu răspunsurile pe care odinioară le căutam şi pe care, neavându-le la îndemână, le inventam. Pentru că am înţeles că nu e tocmai plăcut să nu existe cineva care să te înveţe să păşeşti, să vorbeşti sau să distingi nuanţele. Pe de altă parte, e atât de greu să fii nevoit să te speteşti încă dinainte de a te naşte pentru a-ţi câştiga dreptul la viaţă, pentru ca mai apoi să te trezeşti în situaţia de a plăti faţă de nu se ştie cine, taxa pentru porţia zilnică de oxigen.
Am înţeles că trebuie să fii de-a dreptul ipocrit să vrei ca, pentru un timp, să trăieşti în incertitudine, când pentru alţii aceasta este o obişnuinţă.
Acum, am învăţat că imperfectul implică o acţiune petrecută în trecut, dar care se află în desfăşurare…Şi mă întreb de ce oare l-am folosit atât de mult? Poate pentru că, până la urmă, este adevărat că există amănunte din copilărie care ne obsedează pe tot parcursul vieţii şi care se cuibăresc pentru totdeauna în sufletul nostru…
Cert este că, oricât de mult mi-ar plăcea să-mi îndeplinesc în această viaţă toate visele, sunt dispusă să renunţ la unele dintre ele. Şi nu pentru că nu aş avea puterea necesară pentru a-mi asuma responsabilităţile pe care le presupun, ci pentru că, uneori, unele lucruri trebuie lăsate nedescoperite. Şi-apoi, dacă am afla totul într-o singură viaţă, ce rost ar mai avea următoarele?