dimanche 28 février 2010

Omul cu harta în cui

De-o viaţă simt furnicături în tălpi şi tot de-o viaţă visez să le transform în paşi – mai mici, mai mari, mai peste mări, mai peste ţări, mai împotriva obstacolelor, mai întru împlinirea ursitei. Sunt furnicături ce trădează dorul nebun şi de nestăvilit de lumea de-afară, de zgomotul de dincolo, de necunoscutul din priviri de străini. Sunt furnicături care, în ciuda tuturor şi a toate, se încăpăţânează să spună nu gândului din călcâie, mult mai cu „picioarele” pe pământ. De-o viaţă alerg, desculţă, dintr-un colţ în altul al lumii, şi tânjesc după delirul sufletului călător ce se încarcă, neaşteptat, cu fiecare meridian cucerit.

Şi nu ştiu alţii cum sunt, dar mie-mi clocoteşte înăuntru vocaţia călătoriei veşnice pe care abia o ţin în frâu, rupând astfel din propria fiinţă, spre a mă conforma unor tipare de trăire. Şi-mi ţintuiesc cu bună ştiinţă tălpile într-un acelaşi pământ, mereu acelaşi, fir-ar să fie, ce, ştiu şi eu, ştie şi el, trebuie să-mi fugă de sub ele, şi doar atunci când simt că mă sufocă, mă retrag, spre a-mi vindeca deznădejdea, în singurul cotlon doar de mine ştiut, în stare să mă facă să zbor stând pe loc.

Acolo, îmi aşez harta lumii sub picioarele entuziasmate până la lacrimi şi mă reped haotic la insulele japoneze pe care le şoptesc şi astăzi, după atâţia ani, cu aceeaşi vioiciune în glas. Hokkaido, Honshu, Kyushu, Shikoku. Şi sunt pe bicicletă, cu extraterestra mea. De fapt, eu sunt extraterestra ei. Şi ne strâmbăm la creaturile cu ochi oblici, le facem cu mâna şi strigăm în gura mare mata ne. De simt nevoia unei aventuri, pun piciorul pe continentul african. Mă învăluie de îndată căldura sahariană şi mă îngrop, până la genunchi, într-un nisip fierbinte şi mătăsos, privind spre cerul limpede, uitând de timp. Mă răsfăţ cu firimituri de India şi Tailanda şi mă înfrupt din farmecul contrastelor, cu rigoarea şi decenţa scandinavilor, cu romantismul desuet al unei plimbări de-a lungul Senei, şi, când îmi simt inima pregătită, cu frenezia unui salt de-a lungul stepei siberiene. De îndată ce pornirile tahicardice vor fi ţinute sub control în mod eficient, voi porni în călătoria vieţii mele, căci, într-adevăr, mechti sbivautsia.

Am harta lumii sub picioare. Sunt nebună, desculţă şi îndrăgostită. Doar din când în când, în clipe de nesiguranţă, de uitare a propriei predestinări, îmi agăţ, cu furie exagerată, şi harta, şi poftele în cui. Şi mă aşez în fund, pe podeaua rece, pe care s-au scuturat, în semn de solidaritate, oceanele toate. Se spune că apa spală păcatele celor nesăbuiţi. Păcatele celor ca mine, ce se leapădă, la fiecare răscruce, de vise şi de harta lumii.

vendredi 19 février 2010

Kurt, vinul fiert şi Nirvana

Doarme. În galbenul-arămiu al aşternutului meu. Pot privi până ochii îmi obosesc şi se sting şi ei, spre lumea de dincolo. Tâmpla îmi stă, leneşă, pe clavicula-i stângă, proeminentă şi cu mult mai fâşneaţă decât oricare alta. Mi-am oprit bătăile inimii, respiraţia o controlez în stil elveţian, iar zvâcnirile din priviri sunt surdo-mute. Totuşi, îmi simt corpul pulsând. În disonanţa rătăcită a arpegiilor inimii lui. Măsuri aritmice se zăresc pe perete, descrise într-un fum înecăcios de mâna firavă a unei copile de opt-nouă ani, supravegheată atent de doamna cu păr artificial. Măsuri de forma unui triunghi pe care îl desenează când echilateral, când oarecare. Doar uneori îi vine-o poftă nebună de unghiuri drepte, peste care însă trece numaidecât.

E haos şi e linişte, deodată, e suflu şi e totul dinăuntrul lui. E intro de chitară închipuit de-un Kurt Cobain mioritic ce mă ademeneşte cu o cană de vin fiert cu multă scorţişoară şi bucăţi din portocale uriaşe. Îmi place paradoxul vinului mustind a scorţişoară, dar care nu lasă papilelor gustative aroma-i nedefinită. Mă ademeneşte cu o carte în rusă din care nu pricep nimic, dar care mă amuză copios şi cu o muzică în care un individ rage a nerv. E Kurt Cobain al meu, propriu şi personal, poate prea brunet pentru a fi sosia perfectă, dar mă duce, de pe fundul unei căni de vin fiert, direct în Nirvana.

mardi 9 février 2010

Degete murdare

Pe zi ce trece îmi plac oamenii mai puţin. Şi este ciudat, căci mie mi-e drag de oameni, chiar de-i vorba despre cei mai străini dintre străini, oameni de trec pe lângă mine o singură dată în viaţă şi pe care mai mult ca sigur nu-i voi mai zări vreodată în apropierea mea. Mi-e ciudă că se-ntâmplă asta şi ce-i mai rău e faptul că cineva, habar n-am cine, se-ndeletniceşte uneori să-mi dea cu propriile convingeri peste ceafă, învăţându-mă minte. Da, lumea este, într-adevăr, o junglă.

Un viscol cum nu vezi decât de câteva ori pe an, şi asta dacă eşti mai norocos de fel, şi un frig numa’ bun să zbârcească şi cea mai catifelată piele; întindere albă cât poţi cuprinde cu privirea, de-i imposibil să distingi unde-i şoseaua şi unde-i trotuarul. Maşinile se mişcă greoi, oamenii sunt mai haotici decât de obicei, iar nămeţii cresc, şi cresc, şi cresc, în cele mai neaşteptate locuri.

Şi totuşi, mie-mi pare a fi decor de poveste. E vreme de plimbare şi de bulgăreală, de nasuri roşii şi degete îngheţate, de sănii alunecând pe derdeluşuri improvizate în decurs de numai câteva clipe. Şi dacă tot ne aflăm într-o poveste, ne luăm frumos de mână şi ne-ndreptăm paşii spre spaţiul ideal pentru socializarea de sfârşit de săptămână. Căci goana după de-ale gurii şi nu numai nu poate fi altfel decât revigorantă, dacă sentimentul de apartenenţă ce te încearcă din când în când se hrăneşte din astfel de experienţe.

Şi da, escapada duminicală în plin cod galben-portocaliu, a fost cum nu se poate mai revigorantă. Şi efervescentă pe deasupra, cam ca tabletele de vitamina C cu care m-am hrănit întreaga săptămână.

Eram pe ultima sută de metri: în grafic şi cu lista aproape completată. Un borcan de miere zaharisită şi periplul poate fi considerat încheiat. El cere ultimele informaţii înainte de a alege borcanul minune, eu îmi rotesc privirea de colo, colo, hipnotizată de gemuri de tot felul, de dulceţuri care mai de care, amintindu-mi de prima şi singura dată când am încercat să facem papanaşi à la maison, dar şi de promisiunea ca, de-atunci încolo, să îi servim fie prin vecini mai pricepuţi, fie în locuri avizate. Alături de mine, un cuplu ia decizii capitale. Îi invidiez, oarecum, pentru entuziasmul cu care dezbat, foarte aproape unul de celălalt, problema aromei gemului. Pare să fie un proces complex, dar atât de bine cunoscut amândurora, încât nu au cum să dea greş.

Nu-mi rămâne decât să-mi rotesc privirea în continuare şi să tânjesc după mărunţişuri ce, mai mult ca sigur, vor poposi într-o zi şi pe strada mea. Dar se aude ceva, un zgomot ce mi-este familiar. L-am auzit de mult prea multe ori pentru a-l putea confunda. Este zgomotul pe care îl face capacul unui borcan atunci când este forţat spre a fi deschis. Brusc, perspectiva unei astfel de apropieri nu mă mai încântă. Parcă mi-e dragă apropierea mea, cu lipsurile ei cu tot.

Încerc să desluşesc misterul, căci gândurile mele nu par doar imposibile, dar mai ales răutăcioase. Imaginaţia mea, de multe ori bolnăvicioasă, trebuie să fie de vină. Dar nu e. Bărbatul ţine borcanul, femeia îşi îndeasă degetul înăuntru, îl scoate în straie noi, de sărbătoare, iar în secunda imediat următoare, îl lasă fără de ele. Asist la o degustare. Privesc ca viţelul la poarta nouă, cam ca atunci când cineva îmi place atât de mult încât privesc intens, privesc cu drag, privesc nevinovat. Doar că de data asta, privesc stupefiată.

Femeia dă verdictul cu un calm descumpănitor, iar bărbatul, obedient, pune borcanul la loc şi ia un altul. Eu îi privesc în continuare şi nu mă feresc. Ba chiar privesc în aşa fel încât să ştie. Tremur şi simt o presiune la nivelul capului cum nu am simţit nici înainte de cele mai reuşite leşinuri din portofoliu. Vreau să reacţionez, dar ştiu că aş stârni nemulţumirea căutătorului de miere. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este o altă discuţie. Dar sângele îmi clocoteşte şi simt că sunt pe cale să explodez. Aşa că-i spun femeii, cu zâmbetul pe buze, că nu cu mult înainte desfăcusem acelaşi borcan. Reacţia de care am avut parte m-a lovit în creştetul capului. Mai zâmbitoare decât mine şi evident cu mult mai firească în bucuria-i nemărginită, individa mă roagă să-i spun dacă-i pe-atât de bun pe cât i s-a părut şi ei. Îmi iau răgaz de câteva secunde şi o întreb dacă îi pasă de toate celelalte locuri pe unde s-au mai plimbat degetele mele, înainte de a poposi în borcanul pe care îl ţinea atât de afectuos în mână. Nu sunt scârboasă.

E tot ce-am căpătat. Indiferenţă crasă. E-adevărat, de multe ori, luând atitudine, nu rezolvi nimic. Nici măcar tremurul nebun al genunchilor. Dar am ajuns acasă şi m-am uitat cu jind în toate borcanele din frigider. Borcane de-acasă. Şi-am căutat urme adânci, de degete lungi. Degete de mamă aflată departe, nu de străini ale căror amprente nu ar stârni decât un tremur nebun, de nervi şi stupefacţie.