vendredi 20 août 2010

Nod în gât

Dar ce să răspunzi unor ochi de bărbat aproape emoţionat, dacă n-ar fi fost mai degrabă curios, şi unor mâini îndrăzneţe apropiindu-se deloc discret, şi totuşi nici incomod, de pântecele ascuns astăzi mai mult ca niciodată? Ce cuvinte să rosteşti acelui zâmbet spontan ce nu cerşeşte altceva decât confirmarea celei mai tandre bănuieli ce s-a-ndreptat vreodată către tine? Căci nu, pântecele-ţi nu este locuit de nicio Andradă blond-cârlionţată, cu ochi albaştri de niciunde moşteniţi. Şi parcă-ţi pare rău, aşa, pe nepusă masă, şi parc-ai vrea să inventezi pe loc ceea ce fix acum nu ai, spre a nu dezamăgi zâmbetul din faţa ta.

Mai rău e că, dintr-odată, din tălpi urcă vertiginos spre partea stâng-toracică suspinul celui ce, de luni bune încoace, întoarce capul după fiece pui de om ce-i iese pe neaşteptate în cale. Te-ncearcă pe tine, femeie-la-început-de-drum, un simţ patern cum nu s-a mai văzut. Şi-l întorci pe toate părţile, şi-l arunci cât colo când ţi se face frică, şi-apoi îl priveşti cu coada ochiului şi ţi se face milă, şi-atunci îl ridici, îl scuturi de praf şi-l aşezi cu grijă în buzunarul cămăşii largi ce a stârnit tot acest haos neobişnuit.

Ce mai întâmplare, nu-i aşa, să simţi întâi şi-ntâi însufleţirea-i paternă ce n-are, fără doar şi poate, ce căuta în trupul de copil-azi-cândva-mamă!

dimanche 15 août 2010

Ochi mici de om mare

Cu nişte seri în urmă, am pus capul pe pernă fiind mai copilă ca toţi copiii. Şi nu pentru că aş creşte într-un an cât alţii în zece, căci asta se-ntâmpla doar în basmele lui Ispirescu, dar dimineaţa, a doua zi, mi s-au deschis fără să vrea ochi mici şi dezorientaţi, de om mare. Nici nu ştiau să privească, nu ştiu, ce-i drept, nici acum. Şi totuşi, nerăbdători să cuprindă şi să descopere lumea în noile haine, s-au năpustit în toate colţurile, au scotocit până la lacrimi de deznădejde, au importunat într-atât încât au fost daţi afară cu zgomot, s-au furişat spre a surprinde bucurii altfel inaccesibile.

Nu s-au târât, n-au mers de-a buşilea şi nici n-au acceptat mâinile întinse către ei, aşa că acum, la atât de puţin timp de la marea schimbare, lâncezesc şi atât. Şi habar n-au ce să facă – şi nici n-au pe cine întreba – cu „noul” din jurul lor. Inele pe degete ce strălucesc a uniri până nu demult înspăimântătoare, pui de oameni dragi, oameni cu care au crescut şi pe care nu şi i-au imaginat vreodată în posturi atât de serioase, planuri de zboruri către zări îndepărtate, zboruri ce dezrădăcinează definitiv şi responsabilizează.

Sărmani ochi ce v-aţi deschis "mari" într-un trup ce simte atât de mic şi simplu! Dar ce noroc pe tine, trup cotropit, că oamenii mari ce te privesc şi te adulmecă a curiozitate, nu văd aşa cum trebuie şi nici nu ştiu a citi vârsta de dincolo de el! Căci de! lor le e teamă de timp şi de trecerea lui. Aşa c-or să te vadă cum nu mai eşti, trup de puştoaică cu ochi mari. Măcar atât, femeie, măcar atât...

samedi 24 avril 2010

Dadaism cu gust de punch Dostoievski

Cu vreo patru ani şi jumătate în urmă am simţit pentru prima dată părerea de rău că mi-a fost dat să cunosc un anume om, nu doar frumos, dar mai ales limpede pe dinăuntru, mai târziu decât mi-ar fi plăcut mie, mai târziu decât ar fi fost necesar şi înţelept. Dar lucrurile se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple, indiferent de ceea ce îndrăznim noi să ne imaginăm ori de pretenţiile cu care vandalizăm ori de câte ori avem ocazia bunele intenţii ale Celui-de-Sus.

Multă vreme am susţinut vehement că acela ar fi fost singurul om care mi-a lipsit în primii douăzeci de ani de viaţă, singurul om ce-ar fi trebuit să fie, dar n-a fost, şi de-a cărui prezenţă am fost privată cu bună ştiinţă de către cel ce veghează la bunul mers al lucrurilor. Teoria nu mi-a putut fi zdruncinată de niciun argument, căci statornicia gândurilor odată conturate îmi împiedică ochii să mai vadă în jur. Un văl născut din preaplin de iubire şi admiraţie pentru acel anume om a făcut ca restul pământenilor frumoşi, hărăziţi cu dramul acela de ghinion ce i-a adus în calea mea, să fie de îndată transformaţi în oşti din ce în ce mai numeroase de ei şi ele neindividualizaţi.

Dar vremea trece, oamenii se schimbă, vulcanii până nu demult cuminţi simt brusc furnicături în tălpi şi decid să erupă, norii negri umbresc cerurile suferinde şi aşteptânde de albastrul deschis al zilelor de vară toride, iar unele gânduri nu se pierd definitiv, dar se mai scutură de consistenţa şi avântul de odinioară. Ochii sunt întredeschişi, mai nou, porţile către înăuntrul locuit până azi doar de către acest anume om nu mai sunt ferecate, muşchii se relaxează, deşi-s încă timizi şi păstrează ca semn al nesiguranţei un tremur nedefinit.

Oameni frumoşi, oameni cu trecuturi abracadabrante, oameni-spectacol, oameni jumătate entuziasm, jumătate curiozitate, se îngrămădesc în faţa acestui personaj irezistibil ce se arată dispus la dialog. E un noroc neasemuit să-ţi ţii braţele larg deschise în fix clipa în care cineva, alergând râzând în direcţia ta, te-ntâmpină cu alte două braţe, la fel de deschise, la fel de nerăbdătoare să te cuprindă, la fel de predispuse la schimb.

E un noroc ce merită tratat cu toată consideraţia să împarţi miile de secunde ale câtorva ore cu oameni ce vor să se joace cu tine. Ghiceşte de poţi personaje, personaje precum Titi Herdelea, Gregor Samsa, Cenuşăreasa, Enkidu sau Habarnam. Plămădeşte cadavre vii din vorbe ascunse şi râzi cu gura până la urechi de cursul neinspirat şi nefericit al gândurilor atâtor oameni, atât de diferiţi. Şi de mai ai putere, scorneşte poezii dadaiste precum magicienii ce ştiu să scoată cele mai neaşteptate daruri din jobenul fermecat.

O ultimă gură de punch Dostoievski şi jur că am să prind curaj. Mai jur că n-am să mă feresc să spun, în gura mare, că, într-o seară de vineri prevestitoare şi nu prea, mi-am răsfăţat sufletul cu un party literar ce m-a convins că oamenii frumoşi sunt la tot pasul. N-ar mai trebui decât ca porţile să rămână pe veci măcar întredeschise. Lăsaţi oamenii să vină la mine!

mercredi 21 avril 2010

Ce mă mai dau în vânt

Ce mă mai dau în vânt după senzaţia pre-strănut când mă holbez la bec, îl invoc şi-l aştept. Şi-ntru marea mea fericire, foarte aproape de împlinirea absolută, seriile de câte zece-cincisprezece în mai puţin de-un sfert de oră, academic sau nu, vin ca o binecuvântare pe care nici nu ştiu de o merit ori ba. Chiar mai mult, vocea răguşită pe care mi-am dorit-o mereu şi care mi-ar fi bătut în cuie soarta de menestrel al vremurilor noastre, mă face să vorbesc mai mult, şi mai mult, până la propria-mi epuizare, dar mai ales până la epuizarea ascultătorilor neastâmpăraţi.

Ce mă mai dau în vânt după mica mea rochie albastră ce cred să aibă aripi invizibile ataşate, căci de-ndată ce mă strecor în ea încep să caut primprejur oglinzi, care să-mi reflecte farmecul proaspăt dobândit, de necomparat nici măcar cu acela născut din parfumul irezistibil ce a născut poveşti de neuitat. Şi creşte inima în mine căci singura culoare interzisă mă-mbracă infinit mai bine decât portocaliul prăfuit deja de vreme ori verdele reflectorizant.

Ce mă mai dau în vânt după senzaţia de răţuşca-cea-urâtă, însuşită din clipa în care mă lepăd de rochia albastră. Şi nu mă transform în broasca râioasă, într-un dovleac sau cine ştie ce lighioană numai în basme trăinde, dar hainele de „scandal”, în care-mi tolănesc oasele spre odihnă, fac să dispară magia şi buna-mi dispoziţie. Aşa, pe nepregătite, ca după un hocus-pocus rostit în glumă.

Şi mă mai dau în vânt după dorul tău de mine, nestăvilit, dar păcătos, pe care-l ascunzi ingenios în şiretlicuri nedezlegate de nimeni. Cunoscându-ţi alfabetul pe de rost, cuvintele ce se deschid din ele, precum explozia magnoliilor primăvara, mă înconjură într-o horă deşănţată, făcându-mi complice cu miile de ochi străvezii. Le ţin isonul, râzând cu zgomot şi sughiţuri, şi tac întru tăcerea ta.

Şi-ţi trimit vântul la fereastră, căci porumbeii ce-i cresc de câteva zile încoace nu vor a pleca prea curând. Şi oricum ei nu ştiu drumul spre tine şi nici a vorbi limba ta. Sunt un el şi o ea ce mi-au promis să mă-nveţe iubirea. De parcă aş vrea să-mi duc sufletul spre un al doilea ştreang.

jeudi 15 avril 2010

Note pentru surdomuţi

Eşti liber când ştii că, deşi unora îmbrăţişarea cu un trup prin care curge acelaşi sânge ca al tău le pare a fi incestuoasă, îi poţi mulţumi astfel celui ce te-aşteaptă acasă cu munţi de clătite arse, menite să şteargă cumva zbuciumul unei zile ce ţi-a dat, încă o dată, viaţa peste cap. Şi asta fără a stârni priviri acuzatoare ori valuri de cuvinte ce te trimit la eşafod.

Eşti liber când ştii că poţi să umbli hai-hui pe străzile pustii, la ceasurile târzii din noapte, când ţie lumea ţi-e mai dragă ca oricând, fără ca nimeni să îţi poarte grija exacerbată ce te sufocă şi te transformă în fata prea puţin bărbată pentru jungla de-afară. Şi mai ales când străzile te recunosc, după o îndelungă absenţă, nemotivată suficient ori măcar, în preapuţinul de care ai fost în stare, just.

Eşti liber când zâmbeşti cerului şi străinilor de pe stradă, fără a le cere nimic în schimb, nici cerului, căci el ţi se oferă oricum necondiţionat, precum o puştoaică aflată la prima iubire, nici străinilor de pe stradă, căci poate, în lumea lor, aceleaşi gesturi, familiare ţie, se încarcă de semnificaţii diferite, de care tu nu ai habar; şi-n graba de-afară, nu-i vreme de pierdut spre a le confrunta.

Eşti liber când poţi pune degetul oriunde pe hartă, lăsând hazardul să te poarte dintr-un colţ în altul al pământului, fără ca nimeni să te poată ţine locului. A naibii senzaţie să îţi dezlegi şireturile, înnodate până nu demult de copiii ce ţi-au trecut prin spaţiul de joacă, puşi pe cea mai neinspirată şotie din câte au fost inventate! Acum poţi păşi, acum nu te mai împiedici, acum distanţele nu mai există. Căci acum departe e mereu aproape.

Eşti liber când stomacul ţi se linişteşte ca după cea mai furioasă furtună din câte i-a fost să cunoască. Goana nebună a fluturilor captivi se sfârşeşte pe nepusă masă. Te aştepţi să se trezească la primul semn, eşti pregătit să le înfrunţi cu stoicism atacurile vijelioase, provocate de mp3 player-ul pe care-l porţi la gât de-atâţia ani, purtător de amintiri şi încărcat de propria-ţi viaţă aşa cum nici tu însuţi nu eşti. Acum, însă, sunt note pentru surdomuţi. Pentru fluturi surdo-muţi, de-al căror necaz te bucuri teribil. S-or zbate înăuntrul tău, a frig, a tăcere, a disperare, dar ţie ţi-e totuna.

Eşti liber când te loveşte necazul cel mai necaz şi totuşi ai puterea să zâmbeşti şi să te strâmbi ingenios la el, explicându-i că nu te-a prins în cel mai bun moment, dacă ce şi-a dorit a fost să te aşeze în fund, spre a-ţi plânge de milă.

Eşti liber când îi eliberezi, la rândul tău, pe cei din jur, redându-le aripile pe care le-ai păstrat ca pe nişte moaşte, într-o cutie de pantofi prăfuită în care aruncaseşi chei ale unor suflete dragi ţie, mirosul de hrean şi lumina portocalie, prosopul adolescenţei tale, cu toate visele de-atunci, şi-un şase aprilie ce va fi sărbătorit în fiece an, ca ziua pierderii şi-a recăpătării.

Eşti liber când tu eşti propriul tău stâlp.

jeudi 25 mars 2010

Poftă bună!

Cele zece zile de mere verzi, uriaşe, precum pepenii mici vânduţi la colţ de stradă de oameni cu obraji arşi de soare, sunt date de multă vreme uitării. Au fost nesăbuinţa vieţii mele, deşi nu-mi amintesc să fi trăit vreodată o poveste mai frumoasă, mai de suflet şi mai intensă, care să fie descântec nu doar pentru înăuntrul meu, ci şi pentru papilele mele gustative, de obicei leneşe şi nepuse la încercare, veşnic neîndrăgostite.

Singurul măr ce a supravieţuit, sfidând mersul firesc al lucrurilor, este cel pe care de cu seară l-am adăpostit în cana cu dungi multicolore pe care ai compătimit-o mereu pentru că nu a cunoscut decât gustul fierbinte şi liniştitor al ciocolatei calde. Acum, nefericită soartă, tremură de frig şi abandon, de simbioză fortuită cu un măr ce nu face altceva decât să bombăne şi să prevestească cel mai neaşteptat dezastru.

Îl privesc de pe acoperişul blocului, sperând că-i voi putea distrage atenţia şi că, cel puţin până la clipa sfârşitului iminent, nu va putea să îl demaşte pe stăpânul ce l-a abandonat fără pic de remuşcare. Obişnuia, în vremurile bune, să-şi îndrepte degetul arătător, foarte ţeapăn şi neiertător, spre cei ce i-au adus, cumva, atingere. Ori spre cei ce-au păcătuit fără să vrea. Pe unii îi trimitea, cu o cruzime demnă de invidia celor purtători de astfel de seminţe, la eşafod, în timp ce pe alţii îi batjocorea, spre oprobriul cel mai crunt.

Îl privesc dârdâind şi tot sper ca ţurţurele uriaş de la etajul zece să se desprindă, să-l străpungă şi să termine odată cu el. Doar că, poftim necaz! Trecătorii ce trec pe-alături, pe trotuarul aglomerat, fac un ocol inexplicabil, primind c-un bogdaproste scurt şi sec răsplata – pentru unii binefăcătoare, pentru alţii nemeritată – a unui prânz neaşteptat. Şi uite-i cum se-nfruptă toţi din mărul discordiei noastre, şi uite cum furia dintre noi dispare în bucăţi de măr verde mestecate cu nesaţ de dinţi strălucitori şi de dinţi cariaţi, de dinţi de zidari şi de dinţi de psihologi, dar nu de dinţii mei sau ai tăi. Noi ne curăţăm unul pe celălalt de toate relele de până azi, ne depărtăm cu politeţea tipică sufletelor-cândva-pereche şi-i urăm drum bun mărului verde, drum bun către locul unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin. Doar viaţă fără de moarte.

vendredi 5 mars 2010

Silenzio stampa

Mi-am propus un început de an glorios. Nu mi-a ieşit nici măcar pe sfert, aşa încât m-am rezumat la a-l face altfel. Altfel, evident, în comparaţie cu toate celelalte începuturi de an de care-mi amintesc. Aşa că mi-am cerut (eu mie îmi mi-), printre altele, un dram de discreţie. Parcă prea obişnuiam să dau totul din casă şi să transform orice formă incipientă de dialog într-o mărturisire logoreică, scăpată de sub controlul oricărui fel de respect faţă de propria-mi intimitate.

Şi pentru că nu se cade ca eu să-mi cer mie ceva – orice – căci e posibil să nu fiu îngăduitoare, pe motiv că nu aş merita, am instituit o interdicţie. N-o fi aşa o tragedie să fiu un pic mai selectivă când mă pun la poveşti. Zic şi eu. Paguba e că acum mă trezesc că tac mai mereu, schimburile de replici sunt atent gândite, şi tocmai de aceea ezitante, chiar greoaie, iar gândurile se învălmăşesc spre ieşire, dar se lovesc de un zid mult prea spre ceruri înălţat, ca să-l poată în vreun fel depăşi. Astfel că, dintr-un monument de trăncăneală ce am fost, şi-mi mai era şi drag de treaba asta, acu’ sunt monument de tăcere cum n-am mai văzut. Şi tare mi-e ciudă, căci vorba mi-e şoaptă. Aproape că vorba mi-e doar gând.

dimanche 28 février 2010

Omul cu harta în cui

De-o viaţă simt furnicături în tălpi şi tot de-o viaţă visez să le transform în paşi – mai mici, mai mari, mai peste mări, mai peste ţări, mai împotriva obstacolelor, mai întru împlinirea ursitei. Sunt furnicături ce trădează dorul nebun şi de nestăvilit de lumea de-afară, de zgomotul de dincolo, de necunoscutul din priviri de străini. Sunt furnicături care, în ciuda tuturor şi a toate, se încăpăţânează să spună nu gândului din călcâie, mult mai cu „picioarele” pe pământ. De-o viaţă alerg, desculţă, dintr-un colţ în altul al lumii, şi tânjesc după delirul sufletului călător ce se încarcă, neaşteptat, cu fiecare meridian cucerit.

Şi nu ştiu alţii cum sunt, dar mie-mi clocoteşte înăuntru vocaţia călătoriei veşnice pe care abia o ţin în frâu, rupând astfel din propria fiinţă, spre a mă conforma unor tipare de trăire. Şi-mi ţintuiesc cu bună ştiinţă tălpile într-un acelaşi pământ, mereu acelaşi, fir-ar să fie, ce, ştiu şi eu, ştie şi el, trebuie să-mi fugă de sub ele, şi doar atunci când simt că mă sufocă, mă retrag, spre a-mi vindeca deznădejdea, în singurul cotlon doar de mine ştiut, în stare să mă facă să zbor stând pe loc.

Acolo, îmi aşez harta lumii sub picioarele entuziasmate până la lacrimi şi mă reped haotic la insulele japoneze pe care le şoptesc şi astăzi, după atâţia ani, cu aceeaşi vioiciune în glas. Hokkaido, Honshu, Kyushu, Shikoku. Şi sunt pe bicicletă, cu extraterestra mea. De fapt, eu sunt extraterestra ei. Şi ne strâmbăm la creaturile cu ochi oblici, le facem cu mâna şi strigăm în gura mare mata ne. De simt nevoia unei aventuri, pun piciorul pe continentul african. Mă învăluie de îndată căldura sahariană şi mă îngrop, până la genunchi, într-un nisip fierbinte şi mătăsos, privind spre cerul limpede, uitând de timp. Mă răsfăţ cu firimituri de India şi Tailanda şi mă înfrupt din farmecul contrastelor, cu rigoarea şi decenţa scandinavilor, cu romantismul desuet al unei plimbări de-a lungul Senei, şi, când îmi simt inima pregătită, cu frenezia unui salt de-a lungul stepei siberiene. De îndată ce pornirile tahicardice vor fi ţinute sub control în mod eficient, voi porni în călătoria vieţii mele, căci, într-adevăr, mechti sbivautsia.

Am harta lumii sub picioare. Sunt nebună, desculţă şi îndrăgostită. Doar din când în când, în clipe de nesiguranţă, de uitare a propriei predestinări, îmi agăţ, cu furie exagerată, şi harta, şi poftele în cui. Şi mă aşez în fund, pe podeaua rece, pe care s-au scuturat, în semn de solidaritate, oceanele toate. Se spune că apa spală păcatele celor nesăbuiţi. Păcatele celor ca mine, ce se leapădă, la fiecare răscruce, de vise şi de harta lumii.

vendredi 19 février 2010

Kurt, vinul fiert şi Nirvana

Doarme. În galbenul-arămiu al aşternutului meu. Pot privi până ochii îmi obosesc şi se sting şi ei, spre lumea de dincolo. Tâmpla îmi stă, leneşă, pe clavicula-i stângă, proeminentă şi cu mult mai fâşneaţă decât oricare alta. Mi-am oprit bătăile inimii, respiraţia o controlez în stil elveţian, iar zvâcnirile din priviri sunt surdo-mute. Totuşi, îmi simt corpul pulsând. În disonanţa rătăcită a arpegiilor inimii lui. Măsuri aritmice se zăresc pe perete, descrise într-un fum înecăcios de mâna firavă a unei copile de opt-nouă ani, supravegheată atent de doamna cu păr artificial. Măsuri de forma unui triunghi pe care îl desenează când echilateral, când oarecare. Doar uneori îi vine-o poftă nebună de unghiuri drepte, peste care însă trece numaidecât.

E haos şi e linişte, deodată, e suflu şi e totul dinăuntrul lui. E intro de chitară închipuit de-un Kurt Cobain mioritic ce mă ademeneşte cu o cană de vin fiert cu multă scorţişoară şi bucăţi din portocale uriaşe. Îmi place paradoxul vinului mustind a scorţişoară, dar care nu lasă papilelor gustative aroma-i nedefinită. Mă ademeneşte cu o carte în rusă din care nu pricep nimic, dar care mă amuză copios şi cu o muzică în care un individ rage a nerv. E Kurt Cobain al meu, propriu şi personal, poate prea brunet pentru a fi sosia perfectă, dar mă duce, de pe fundul unei căni de vin fiert, direct în Nirvana.

mardi 9 février 2010

Degete murdare

Pe zi ce trece îmi plac oamenii mai puţin. Şi este ciudat, căci mie mi-e drag de oameni, chiar de-i vorba despre cei mai străini dintre străini, oameni de trec pe lângă mine o singură dată în viaţă şi pe care mai mult ca sigur nu-i voi mai zări vreodată în apropierea mea. Mi-e ciudă că se-ntâmplă asta şi ce-i mai rău e faptul că cineva, habar n-am cine, se-ndeletniceşte uneori să-mi dea cu propriile convingeri peste ceafă, învăţându-mă minte. Da, lumea este, într-adevăr, o junglă.

Un viscol cum nu vezi decât de câteva ori pe an, şi asta dacă eşti mai norocos de fel, şi un frig numa’ bun să zbârcească şi cea mai catifelată piele; întindere albă cât poţi cuprinde cu privirea, de-i imposibil să distingi unde-i şoseaua şi unde-i trotuarul. Maşinile se mişcă greoi, oamenii sunt mai haotici decât de obicei, iar nămeţii cresc, şi cresc, şi cresc, în cele mai neaşteptate locuri.

Şi totuşi, mie-mi pare a fi decor de poveste. E vreme de plimbare şi de bulgăreală, de nasuri roşii şi degete îngheţate, de sănii alunecând pe derdeluşuri improvizate în decurs de numai câteva clipe. Şi dacă tot ne aflăm într-o poveste, ne luăm frumos de mână şi ne-ndreptăm paşii spre spaţiul ideal pentru socializarea de sfârşit de săptămână. Căci goana după de-ale gurii şi nu numai nu poate fi altfel decât revigorantă, dacă sentimentul de apartenenţă ce te încearcă din când în când se hrăneşte din astfel de experienţe.

Şi da, escapada duminicală în plin cod galben-portocaliu, a fost cum nu se poate mai revigorantă. Şi efervescentă pe deasupra, cam ca tabletele de vitamina C cu care m-am hrănit întreaga săptămână.

Eram pe ultima sută de metri: în grafic şi cu lista aproape completată. Un borcan de miere zaharisită şi periplul poate fi considerat încheiat. El cere ultimele informaţii înainte de a alege borcanul minune, eu îmi rotesc privirea de colo, colo, hipnotizată de gemuri de tot felul, de dulceţuri care mai de care, amintindu-mi de prima şi singura dată când am încercat să facem papanaşi à la maison, dar şi de promisiunea ca, de-atunci încolo, să îi servim fie prin vecini mai pricepuţi, fie în locuri avizate. Alături de mine, un cuplu ia decizii capitale. Îi invidiez, oarecum, pentru entuziasmul cu care dezbat, foarte aproape unul de celălalt, problema aromei gemului. Pare să fie un proces complex, dar atât de bine cunoscut amândurora, încât nu au cum să dea greş.

Nu-mi rămâne decât să-mi rotesc privirea în continuare şi să tânjesc după mărunţişuri ce, mai mult ca sigur, vor poposi într-o zi şi pe strada mea. Dar se aude ceva, un zgomot ce mi-este familiar. L-am auzit de mult prea multe ori pentru a-l putea confunda. Este zgomotul pe care îl face capacul unui borcan atunci când este forţat spre a fi deschis. Brusc, perspectiva unei astfel de apropieri nu mă mai încântă. Parcă mi-e dragă apropierea mea, cu lipsurile ei cu tot.

Încerc să desluşesc misterul, căci gândurile mele nu par doar imposibile, dar mai ales răutăcioase. Imaginaţia mea, de multe ori bolnăvicioasă, trebuie să fie de vină. Dar nu e. Bărbatul ţine borcanul, femeia îşi îndeasă degetul înăuntru, îl scoate în straie noi, de sărbătoare, iar în secunda imediat următoare, îl lasă fără de ele. Asist la o degustare. Privesc ca viţelul la poarta nouă, cam ca atunci când cineva îmi place atât de mult încât privesc intens, privesc cu drag, privesc nevinovat. Doar că de data asta, privesc stupefiată.

Femeia dă verdictul cu un calm descumpănitor, iar bărbatul, obedient, pune borcanul la loc şi ia un altul. Eu îi privesc în continuare şi nu mă feresc. Ba chiar privesc în aşa fel încât să ştie. Tremur şi simt o presiune la nivelul capului cum nu am simţit nici înainte de cele mai reuşite leşinuri din portofoliu. Vreau să reacţionez, dar ştiu că aş stârni nemulţumirea căutătorului de miere. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este o altă discuţie. Dar sângele îmi clocoteşte şi simt că sunt pe cale să explodez. Aşa că-i spun femeii, cu zâmbetul pe buze, că nu cu mult înainte desfăcusem acelaşi borcan. Reacţia de care am avut parte m-a lovit în creştetul capului. Mai zâmbitoare decât mine şi evident cu mult mai firească în bucuria-i nemărginită, individa mă roagă să-i spun dacă-i pe-atât de bun pe cât i s-a părut şi ei. Îmi iau răgaz de câteva secunde şi o întreb dacă îi pasă de toate celelalte locuri pe unde s-au mai plimbat degetele mele, înainte de a poposi în borcanul pe care îl ţinea atât de afectuos în mână. Nu sunt scârboasă.

E tot ce-am căpătat. Indiferenţă crasă. E-adevărat, de multe ori, luând atitudine, nu rezolvi nimic. Nici măcar tremurul nebun al genunchilor. Dar am ajuns acasă şi m-am uitat cu jind în toate borcanele din frigider. Borcane de-acasă. Şi-am căutat urme adânci, de degete lungi. Degete de mamă aflată departe, nu de străini ale căror amprente nu ar stârni decât un tremur nebun, de nervi şi stupefacţie.

mercredi 20 janvier 2010

Pinguinul rătăcit

Pinguinul cu ochi mari şi gropiţă în obrazul stâng este mai fericit ca niciodată, căci de două zile încoace lumea nouă în care-şi duce zilele – forţat de împrejurări, de se întreabă cineva – aduce cu tărâmul copilăriei lui. Îşi freacă ochii şi nu-i vine a crede. E ca şi cum, dându-se de trei ori peste cap, a reuşit să-nfăptuiască cel mai neaşteptat miracol.

Pinguinul Neghiniţă, căci aşa a fost botezat de făpturile ciudate ce-l înconjoară, zice-se datorită staturii sale (habar n-au ei că la orele de educaţie fizică a condus mereu plutonul fiind cel mai înalt pinguin din clasă), face slalom printre nămeţii aruncaţi haotic, în locuri unde cică n-au ce căuta, oameni aruncând printre dinţi cuvinte de ocară la adresa celui ce a stârnit o astfel de harababură şi maşini alunecând într-o disperare soră cu depresia lui Neghiniţă din primele zile ale şederii lui aici.

În drumul său spre casă, pinguinul a trecut pe lângă nămeţi uriaşi, la care doar visa cu câteva zile în urmă. Ar vrea să se arunce într-unul, în cel mai mare dintre toţi – că doar şi el era cândva cel mai mare dintre pinguini – şi să-şi facă drum către asfaltul de dedesubt, unde probabil s-ar aşeza cu burta-n sus, ar încerca să strige cât îl ţin puterile către trecători şi şi-ar închipui grimasele înspăimântate ale acestora. S-ar tăvăli de râs, acolo jos, sub povara zăpezii, aşa cum o făcea şi altădată.

Îi este ruşine. Trec oameni zgribuliţi, ce nu par să simtă magia unui astfel de decor, şi nu ar vrea să facă notă discordantă. When in Rome, do as the Romans do. Altfel, e vai şi-amar. Asta-i prima lecţie pe care creaturile ciudate de-aici l-au învăţat. De-aceea-i caraghios în hainele multicolore în care este îmbrăcat în fiecare zi, ori cel puţin aşa se simte, şi râde de multe ori, de unul singur, imaginându-şi reacţia alor lui dacă l-ar vedea. Fularul îl sufocă, fesul cu ciucuri uriaşi îi trag capul când într-o parte, când în alta, iar mănuşile îi fac palmele să transpire cam ca atunci când încerca să facă pe eroul în faţa lui Sparkle, pe care o iubeau de altfel toţi colegii lui, dar care părea că-i zâmbeşte din când în când, pe furiş.

Nu are de ales. Renunţă la plonjonul care l-ar fi făcut cel mai fericit dintre pinguini şi se mulţumeşte să-şi afunde picioarele în peticele de zăpadă neatinsă. E un gest suficient de eroic, căci este clar că-n astfel de petice creaturile neobişnuite din jur nu s-ar fi aventurat.

Şi pentru că şi-a însuşit destul de repede obiceiurile oamenilor, acum serveşte o cană de ceai fierbinte din care ies aburi furioşi. Ar fi preferat un cub de gheaţă sau un bulgăre făcut direct în palme, dar lumea asta nu-l întreabă nimic. Căci el e doar un pinguin rătăcit. Şi mic pe deasupra.

vendredi 8 janvier 2010

À la recherche de Gavroche

A parcat Lada în faţa porţii albastre, în spatele căreia, de zeci de ani, stă aceeaşi curte îngustă şi umbroasă pe care am alergat-o în tălpile goale, în cipicii împletiţi de femeia căreia-i mai ţin minte doar mâinile şi care n-a apucat să-mi fie multă vreme bunică, ori în cizmele roşii, de cauciuc, venite din ţări îndepărtate în ajun de Crăciun. A scos patul din portbagaj într-un zgomot ce-mi răsună încă înăuntru, zâmbind către mine, o copilă cu vârtej neastâmpărat şi cu silabe muzicale pe buze.

I-am promis, cu lacrimi în ochi, că îi voi călca într-o zi pe urme. De-aş fi ştiut la ce mă înham, de-aş fi ştiut că locul acela – paradisiac, în imaginaţia mea – nu este la fel de aproape precum colţul străzii, unde mă aventuram, ca într-o grea şi periculoasă încercare, cu trotineta cea mai trotinetă din câte existau pe pământ.

Sunt douăzeci de ani de-atunci. Vreme destulă pentru copilă să se facă mare şi să viseze, cu fiece om drag din viaţa ei, pe rând… episoade de basm cu aer franţuzesc. Răgaz destul pentru ca ea să afle că trotineta nu o va duce prea departe, în ciuda perseverenţei nebuneşti ce o făcea să creadă că nimic nu este imposibil.

Femeia de astăzi din copilul de ieri caută urmele poveştilor pe care ea le-a trăit, de-a lungul timpului, în gând, într-un oraş fermecat prin prezenţa făpturii peste care anii nu trec. Caută câte-o fărâmă din fiecare colţ de suflet pe care oamenii din viaţa ei i l-au oferit în dar, în schimbul unui zâmbet şi-atât. Îşi caută cele două jumătăţi fără de care n-ar fi, o caută pe cea ce i-a promis aventuri marocane, o caută pe cea ce i-a împrumutat pasiunea pentru limba franceză, tango şi tenis. Şi-l caută şi pe el, câci îi este dor să mai cânte împreună, mişcându-se aritmic şi complet nepotrivit, mademoiselle chante le blues. Dor de tata. Şi- am să păşesc pe frunzele din Montmartre în căutarea singurei femei pe care eu şi mama am acceptat-o în viaţa bărbatului pe care noi l-am iubit şi îl iubim mai mult şi mai curat ca oricine.

Şi-am să-l caut pe Gavroche. Pe-acel Gavroche ce mi-e ursit. Arătând caraghios, cu o bascuţă multicoloră pe cap, înfofolit peste măsură, pe cât se poate de atipic, şi sorbind cu nesaţ din ceaiul imperfect de iasomie.

Parisul nu este dincolo de colţ decât în visele copilelor cu vârtej neastâmpărat. Dar adună, de peste tot, oamenii ce-au poposit, cândva, într-un suflet ce visează încă, la locuri unde trotineta nu ştie să ajungă.