mercredi 20 avril 2011

Incredibilele 24 de ore ale micului Hitler

În dimineața asta, dresurile de culoarea piersicii îmi fac cu ochiul ostentativ. La cât de lasciv atârnă de spătarul scaunului, reușind să se distingă în mormanul dezordonat de haine, mai-mai să nu îi iau în seamă. Au însă noroc, căci între acel vino-ncoa pe care fără doar și poate îl au (ba chiar cu vârf și îndesat) și euforia-mi neobișnuită din acest început de zi destul de întunecatexistă o chimie pe care n-aș putea-o ignora. E-un quelque chose ce stârnește și impune acțiune.

Dar ce nesăbuință să-mi las gambele descoperite, lepădându-mă de cizmele în care le-am sufocat o iarnă-ntreagă și urând un bun venit forțat primăverii, în pași timizi de balerini! Căci iubitori de modă și frumos se găsesc la orice pas, chiar și – ori poate cu atât mai mult - la orice pas timid de balerini. Iar ei, iubitorii de modă și frumos, se înțelege, răsar încă din zorii zilei din Dacii neîncăpătoare pentru suflete de bărbați cum nu se poate de simțitoare și de zgomotoase, precum o turmă de adolescenți aflați la pubertate târzie. Și pentru că niciodată un singur claxon, fie el și răgușit, nu este suficient pentru a-i arăta unei domnișoare stima nemărginită, e musai ca Dacia, în hohotele de râs ale domnilor și întru spaima purtătoarei dresurilor de culoarea piersicii, să-i taie acesteia calea, oferindu-le ocazia să-și manifeste încă o dată admirația, mai degrabă onomatopeic și grotesc.

***

Se mai întâmplă să te saturi de cei patru pereți ai camerei tale și să gândești spontan o evadare. Tu o plănuiești de ceva vreme încoace, dar gândul gestului necugetat îți dă o stare de bine pe care nu ai mai trăit-o de prin generală, când, pe furiș, făceai temele colegilor prin telefon, asumându-ți riscul unei facturi ce îți va atinge serios economiile. Și-atunci alegi un loc despre care ai tot auzit, un loc din și în care ies și intră oameni neîncetat și pe care trebuie să îl încerci, spre binele conversațiilor de a doua zi, când va trebui să etalezi cu multă grijă programul încărcat al serii trecute. Este un pub irlandez care te atrage prin decorul ingenios, dar care se descoperă mincinos trecătorilor curioși, căci surprizele apar prea târziu. Îți primești cocktail-ul pe care îl așteptai cu sete și entuziasm mai diluat decât ai fi fost în stare să ți-l imaginezi, iar scaunul prietenului tău, plecat într-o scurtă călătorie impusă de frig și de o halbă de bere, dispare într-un moment de neatenție, fără ca spoliatorul să se fi făcut simțit în vreun fel. Poate că, dintr-un exces de toleranță, ai putea zâmbi rece și chiar ierta micile scăpări, dar dialogul dintre ospătărițe, purtat în gura mare, este deja prea mult. Cocktail-ul mi-e apă chioară, Gavroche va sta în picioare, dacă a săvârșit greșeala de a-și ”rezolva” problemele fiziologice, iar astea sunt lucruri pe care deja le-am acceptat tacit. Dar ”vai! ce buze ai tuuuu!”, ar fi sunat cu mult mai bine-n șoaptă, ca o declarație misterioasă și complice între două domnișoare ce-ar fi făcut mai bine să se preocupe de slujba pentru care cel mai probabil sunt plătite și azi.

***

Și nu, cele 24 de ore incredibil din viața micului Hitler contemporan nu se încheie aici, pentru că astrele s-au aliniat în așa fel încât ziua asta să fie de departe cea mai urâtă zi. Când auzi, vuind în tot metroul, ”Solo, solo! Pentru toate fetele grăsuțe din vagoane!”, nu-ți vine decât să te ciupești spre a te trezi din ceea ce trebuie să fie un coșmar. Și da, o astfel de dedicație răsună în metroul bucureștean, pe ritmuri manelist-zgomotoase, și nu din vina domnului care îl poartă prin tunelurile groazei zi de zi, ci din vina unor ”turme” de teribiliști (a nu se confunda cu amatorii de frumos din Dacia de mai devreme, dar a se lua în considerare ipoteza unor rădăcini comune) care au deturnat practic metroul punând stăpânire pe cabina liberă, din ultimul vagon, la ceas de seară, și hotărând să-l transforme într-un circ ce trântește civilizația și ordinea de nu se văd. Noroc că băiețeii nu au avut decât gânduri pașnice, muzicale. Curat noroc!

***

Și-atunci îmi zic, cum o fac din ce în ce mai des, că-i rost de-un dram de dictatură, la naiba, căci e clar că unii dintre noi nu știu să-și folosească libertatea. Și mi-aș cam scoate mustăcioara de mic Hitler din buzunar de-aș ști că ar face vreo diferență. Mi-e teamă însă că-i în zadar, căci n-ar avea credibilitate nici cât negru sub unghie o mustăcioară de mic Hitler purtată pe ici, pe acolo, de o pereche de dresuri de culoarea piersicii, nu-i așa? Să mă scobor, zic, cu mustăcioara pe pământ!