vendredi 20 août 2010

Nod în gât

Dar ce să răspunzi unor ochi de bărbat aproape emoţionat, dacă n-ar fi fost mai degrabă curios, şi unor mâini îndrăzneţe apropiindu-se deloc discret, şi totuşi nici incomod, de pântecele ascuns astăzi mai mult ca niciodată? Ce cuvinte să rosteşti acelui zâmbet spontan ce nu cerşeşte altceva decât confirmarea celei mai tandre bănuieli ce s-a-ndreptat vreodată către tine? Căci nu, pântecele-ţi nu este locuit de nicio Andradă blond-cârlionţată, cu ochi albaştri de niciunde moşteniţi. Şi parcă-ţi pare rău, aşa, pe nepusă masă, şi parc-ai vrea să inventezi pe loc ceea ce fix acum nu ai, spre a nu dezamăgi zâmbetul din faţa ta.

Mai rău e că, dintr-odată, din tălpi urcă vertiginos spre partea stâng-toracică suspinul celui ce, de luni bune încoace, întoarce capul după fiece pui de om ce-i iese pe neaşteptate în cale. Te-ncearcă pe tine, femeie-la-început-de-drum, un simţ patern cum nu s-a mai văzut. Şi-l întorci pe toate părţile, şi-l arunci cât colo când ţi se face frică, şi-apoi îl priveşti cu coada ochiului şi ţi se face milă, şi-atunci îl ridici, îl scuturi de praf şi-l aşezi cu grijă în buzunarul cămăşii largi ce a stârnit tot acest haos neobişnuit.

Ce mai întâmplare, nu-i aşa, să simţi întâi şi-ntâi însufleţirea-i paternă ce n-are, fără doar şi poate, ce căuta în trupul de copil-azi-cândva-mamă!

dimanche 15 août 2010

Ochi mici de om mare

Cu nişte seri în urmă, am pus capul pe pernă fiind mai copilă ca toţi copiii. Şi nu pentru că aş creşte într-un an cât alţii în zece, căci asta se-ntâmpla doar în basmele lui Ispirescu, dar dimineaţa, a doua zi, mi s-au deschis fără să vrea ochi mici şi dezorientaţi, de om mare. Nici nu ştiau să privească, nu ştiu, ce-i drept, nici acum. Şi totuşi, nerăbdători să cuprindă şi să descopere lumea în noile haine, s-au năpustit în toate colţurile, au scotocit până la lacrimi de deznădejde, au importunat într-atât încât au fost daţi afară cu zgomot, s-au furişat spre a surprinde bucurii altfel inaccesibile.

Nu s-au târât, n-au mers de-a buşilea şi nici n-au acceptat mâinile întinse către ei, aşa că acum, la atât de puţin timp de la marea schimbare, lâncezesc şi atât. Şi habar n-au ce să facă – şi nici n-au pe cine întreba – cu „noul” din jurul lor. Inele pe degete ce strălucesc a uniri până nu demult înspăimântătoare, pui de oameni dragi, oameni cu care au crescut şi pe care nu şi i-au imaginat vreodată în posturi atât de serioase, planuri de zboruri către zări îndepărtate, zboruri ce dezrădăcinează definitiv şi responsabilizează.

Sărmani ochi ce v-aţi deschis "mari" într-un trup ce simte atât de mic şi simplu! Dar ce noroc pe tine, trup cotropit, că oamenii mari ce te privesc şi te adulmecă a curiozitate, nu văd aşa cum trebuie şi nici nu ştiu a citi vârsta de dincolo de el! Căci de! lor le e teamă de timp şi de trecerea lui. Aşa c-or să te vadă cum nu mai eşti, trup de puştoaică cu ochi mari. Măcar atât, femeie, măcar atât...