jeudi 15 mai 2008

The two of me

În clipa când am simţit căldura primei lacrimi pe obraz, alunecând spre buze în viteză, Mi-am dat seama cât sufăr, în ciuda aparentei stări euforice cu care am fost etichetată în timp. Pentru că, e adevărat, unul dintre primele lucruri deprinse de copilul care-am fost şi îmi mai amintesc să fiu din când în când, dacă nu chiar primul... a fost să zâmbesc. Indiferent de context. Am răsplătit fiece privire, fiece gest, fiece moment, cum am ştiut mai bine , având impresia că lumea întreagă se adună în zâmbetul meu. Dar ceea ce nimeni n-a ştiut este că, dacă cei mai mulţi se nasc plângând zgomotos, spre deliciul, până la urmă, al spectatorilor, eu am venit pe lume în tăcere. Am venit fără nimic de dincolo, de acolo, de departe, de unde cu toţii venim şi, totuşi, nu mă văd nedreptăţită sau desconsiderată în vreun fel. Mai mult, în stilul firesc, deja caracteristic, de a încerca să întorc totul în favoarea mea, mai ales când pare imposibil, cred că sunt mai norocoasă ca alţii: căci încă de atunci eu mi-am putut alege calea. Mi-am însuşit şi lacrima, şi zâmbetul, le-am învăţat pe fiecare, în egală măsură, şi-am înţeles: ce şi de ce. Şi poate că e vremea ca mulţi să înţeleagă motivele pentru care i-am exasperat fără remuşcare. Acesta este secretul întârziat al plânsetelor mele. Căutam calea spre bucuria sinceră şi intensă. Căutam calea ce nu-mi fusese predestinată, dar ale cărei coordonate eu le cunoşteam încă de dinainte de a mă fi născut.

De aceea iubesc ploaia, pentru că în ea se ascund părţi din ceea ce sunt eu ca întreg. De aceea o ascult mereu, aşa, ca acum, scoţând doar din când în când ochii de sub plapumă; căci vreau să mă regăsesc şi să mă recompun. Doar că momentul deplinătăţii absolute şi conştiente poate fi traumatizant. Iar eu nu sunt pregătită să devin. Nu încă. De aceea, pe de altă parte, mi-e atât de teamă de tunete, pentru că în ele percep chemarea la „tot”; mi-e atât de teamă de fulgere, pentru că lumina mă va da de gol fără să vrea, iar eu, de dincolo, de acolo, de departe, mă voi revendica pe mine, cea de aici, dintre berzele triste, cea ce iubeşte cu toată fiinţa un canar cu trei fire de păr...

La orele târzii din noapte am puterea să mă accept aşa cum sunt, o imagine duală, pe alocuri complicată. Nu degeaba...

Care va să zică, tăcerea mi-e cel mai de preţ avut. Căci doar cu ea m-am însoţit încoace. Şi doare, căci am dăruit-o, puţin câte puţin, pentru ca cei pe care i-am iubit să mă-nţeleagă. Iar eu, pe zi ce trece, mă sfârşesc mai mult, deoarece prea multe cuvinte am primit în schimb, cuvinte ce nu spun nimic...

Şi ploaia cade neîncetat... Iar eu ascult...

Trei păpădii

Astăzi am fost o păpădie... ai cărei ochi abia dacă-şi mai amintesc lumina zilei. Neodihniţi şi somnoroşi.

Şi nici nu a fost nevoie – ca odinioară, când nu găseam o altă cale – să mă dau de trei ori peste cap şi să mă transform într-una. De altfel, nici nu-mi amintesc când s-a produs schimbarea, dar ştiu sigur că s-a întâmplat, din zâmbetul vecinei de compartiment.

Nu ştiu ce sunt acum, dar ştiu sigur că tot ca păpădie aş vrea să adorm. Mai ales zgomotul de fond s-a risipit în noapte. Câinii din cartier – mai gălăgioşi ca niciodată – pe care nu-i cunosc decât din lătratul nocturn şi furios, căci ziua, temându-se parcă, se ascund precauţi, au tăcut... Ritmurile de dincolo au fost „sugrumate” subit... Iar apa a încetat să mai curgă. Sunt, în sfârşit, lăsată să trăiesc între pereţii ăştia. Adulmec neîncrezătoare urmele lăsate de sunete şi vibraţii, aşteptând parcă acel ceva ce are să-mi perturbe liniştea.

Vreau să adorm ca o păpădie ce sunt şi vreau să mă cufund păpădios în visare... aştept să-mi cunosc păpădiul... Ar trebui să profit de moment, nu-i aşa? Pentru că, de obicei, un vis nu vine niciodată singur şi parcă mă şi văd derulând zeci de imagini, zeci de secvenţe ca să ajung la destinaţie. Acolo unde un păpădiu trist şi ironic mă aşteaptă pe acoperişul celei mai înalte clădiri de pe o rază de 225 de kilometri, căci doar eu par să ştiu antidotul plictiselii lui.

Ajung în cinci minute, mai am o staţie şi-atât! Aterizare uşoară!

mercredi 14 mai 2008

Excuse me while I kiss the sky

Întârzie. Prima dată, în ultimele trei săptămâni, de când s-a reîntors în lumea ei. Zâmbea de fiecare dată când cineva îşi invoca, sub forţa împrejurărilor, dar mai ales pentru a-şi justifica impoliteţea, dreptul la celebrul sfert academic. Şi mă întreb cum are să se scuze ea, de data asta, când nu are la îndemână un astfel de instrument care să-i păstreze intactă reputaţia.
Totul o aşteaptă. Apartamentul gol, invadat de linişte şi lumină, într-un echilibru care descumpăneşte şi trădează o notă de snobism familiar, moştenit din cele mai îndepărtate generaţii. Peretele maro, la care a visat dintotdeauna, dar care i-a fost refuzat categoric, fiind catalogat drept un capriciu de copil mare. A devenit astăzi colţul preferat al celorlalţi, un colţ al regretului şi al amintirii, un refugiu din lume, din cotidian, în mijlocul aceleiaşi lumi, al aceluiaşi cotidian. Un colţ guvernat de paradox. Un perete „dedicat” postmortem, când doar speranţa într-o lume viitoare, de dincolo de realitate, şi încrederea forţată într-o existenţă permanentă, dar incosistentă, mai reuşesc să-l ţină în viaţă. Pe podea, mereu în acelaşi loc, străjuieşte plină de emoţia primei întâlniri, o vază în linii drepte... în care respiră nişte cale... Cu ele au ademenit-o prima dată, ştiindu-i prea bine slăbiciunea şi exploatând-o în cel mai egoist, dar sincer, mod posibil. Poate din neputinţa de a se desprinde definitiv, sau poate pentru că era oricum prea devreme pentru a o lăsa să-şi ia zborul. Alături, castronul ei verde, al surprizelor zilnice, al acelui „ceva bun” pentru care s-ar întoarce întotdeauna cu zâmbetul pe buze, oricât de greu i-ar fi să o mai facă. Astăzi este fistic. Şi tot astăzi, este „chop suey”. Şi mai sunt şi eu, închisă între aceleaşi patru axe, cu o aceeaşi perdea de sticlă care mă desparte de trăire, care nu-mi permite senzaţia libertăţii ori a cuvântului adresat şoptit... de aici, din globul meu de sticlă, trebuie să mă răstesc, pentru a mă face auzită, pentru a putea pătrunde dincolo de „obstacolul” ce mi-a adus izolarea. Iar încercările „strigate” de a comunica sunt completate, absolut necesar, de o mişcare scenică pe măsură, încât o astfel de luptă eroică mă epuizează mai mult decât însăşi ideea captivităţii. Chiar şi-aşa, de multe ori ăşi încheie vizita fără a-mi răspunde, promiţându-mi printr-un zâmbet complice, imaginat de cele mai multe ori, să mă elibereze cumva din ceea ce mi-a devenit o carapace a cărei greutate am renunţat să o mai simt. Oftez de fiecare dată adânc, aşteptând şi visând la ziua de mâine, când îmi voi primi din nou şansa de a spune „hey you”. Las tăcerea să îşi joace rolul, neîncetând să sper ca, totuşi, până ce va hotărî să se retragă prin reverenţa-i obişnuită, să mă zărească.
Nimic nu lipseşte din decor, şi totuşi decorul nu capătă viaţă. Ceva trebuie să se fi întâmplat...

Cronică

Trăire în cercuri concentrice. Intrigă la masă rotundă. Cuvânt pe fiecare scaun. Aplauze în reluare din iubire, pentru iubire. Stop cadru. Sfârşit în paşi de dans.
Urăsc despărţirile. Urăsc sfârşitul, sub orice formă. De drum, de piesă, de refren, de viaţă. Pentru că doare, pentru că ceva, întotdeauna, moare, înainte ca tu, cel osândit la moartea clinică, temporară, parţială, la moartea nemoarte, să-ţi dai seama.
M-au tot minţit că orice sfârşit înseamnă un nou început, că lumea evoluează, cumva, prin compensaţie. Şi a cam mers o vreme. Dar nu mai cred. Nu văd ce e atât de interesant la capătul lui 69, la capătul unei zile de coşmar, când n-apuci să savurezi clipele de linişte pe care ţi le oferă un fragment de proză veche, o secvenţă a lui Scorsese sau frânturi di una storia che vale, pentru că energia se epuizează fără preaviz, şi adormi încă din pragul uşii. Aşa că... unde e începutul care consolează, care îţi distrage subtil atenţia, dar definitiv, de nici nu-ţi mai aminteşti că ai fi putut să suferi la un moment dat, dar n-ai făcut-o?
Nimeni nu-mi spune. Nimeni nu mă ajută să-l descopăr. Aşa că încerc să mă descurc singură. Caut... Trântesc plapuma cât colo. Mă gândesc că poate e mai aproape şi mai la îndemână decât mi-aş putea imagina. Lebedele cad, una câte una, neavând timp să-şi folosească aripile spre a se salva. Întotdeauna îmi dorisem să mă joc cu ele, să le fugăresc, să le învăţ să zboare, iar acum, că se întâmplă toate astea, nu mă gândesc decât la afurisitul de început care se ascunde în continuare. Şi lebedele, de pe podea, gâfâind a nedumerire, dau din umeri. Şi pentru ele s-a terminat. Şi pentru ele clipa următoare este incertitudine.
Iar mama nici măcar nu vede că sunt lebede. Ea zice că-s nişte berze cu picioare scurte. Aşa să fie? Totul se dărâmă. În pas aritmic de vals vienez. Aud, din alte sfere, acorduri frenetice stăpânind întreg văzduhul, cucerind, rând pe rând, spectatorii. Dar ce caută ei aici, alături de lebedele mele suferinde, răvăşite, agăţându-se doar din instinct de ultima suflare? Decorurile se modifică, fuzionează, nu se mai deosebesc. Iar eu nu mai pot decât să dau din aripi în neştire, pe traiectul unor cercuri concentrice. Mai am puţin până la preluarea ştafetei. Se aude un foc de armă. Cred că am pierdut startul.