samedi 28 juin 2008

À dieu!


Doar lumina îmi mai inundă camera ori de câte ori deschid larg fereastra, căutându-i urma dincolo de ea... Lumina şi milioane de gâze, generaţii de ieri şi de azi, care l-au cunoscut sau care doar au auzit vorbindu-se despre el. Astăzi nimeni nu o mai necăjeşte în drumul ei cotidian spre aşternuturile în care un trup tremurând tresaltă la atingeri neaşteptate. De fiecare dată trăieşte aceeaşi surpriză, a dispariţiei subite, cu care nu se va obişnui nicicând. Îi plăcea să-l alinte în dimineţile târzii şi să-i adulmece, în mişcări ameţitoare, crengile somnoroase, luând câte puţin din parfumul discret, dar familiar, al fiecărei frunze în parte.

Nu îmi mai bate în geam ca altădată, chicotind ştrengăreşte de nerăbdarea reîntâlnirii şi a cuvintelor ce nu mai pot fi tăcute. Nici crengile nu-mi mai intră neinvitate în casă, cucerind spaţii cunoscute şi neexplorate, deopotrivă, pe care le stăpânesc firesc şi ocrotitor.

Nu l-am văzut îngenunchind neajutorat în faţa celor ce, considerându-i existenţa inutilă, l-au condamnat la o pedeapsă în mod cert nemeritată. Iar asta mă ajută să mi-l imaginez tolănindu-se şi astăzi confortabil în locuri străine de el, îndemnând la conversaţie pe oricine ar fi dispus să asculte.

Îmi este dor de el, iar golul rămas în urmă mai poartă încă durerea despărţirii. De curând, am zărit un altul, dar simţurile mele sunt străine de el. Nu ne cunoaştem... şi cum este ceva mai departe... nici nu avem cum să socializăm... Şi-apoi, n-or fi destui aceia care îl ademenesc, aşa cum o făceam odinioară şi eu, pentru a mai răspunde încă unui glas ce se vrea a fi vindecat? À dieu, mon ami, à dieu!

dimanche 8 juin 2008

Fairytale

Au fost odată ca niciodată un prosop mare, portocaliu, şi doi extratereştri. Prosopul nu a intenţionat nicicând să existe, dar cum universul îl dorea inventat, energii conspirative au fost puse în mişcare numaidecât. Căpătând consistenţă în visul încăpăţânat şi inoportun al unuia dintre extratereştri, este aruncat, spre marea lui surprindere, într-o lume nepregătită pentru rolul ce i-a fost atribuit. Căci oamenii nu au nevoie de emoţii născute din atingeri timide şi nevinovate, de fiori ce însoţesc cuvinte şoptite. Căci oamenii sunt ancoraţi în realitatea lor stereotipă, care le conferă un sentiment al suficienţei artificial şi pe care nu l-ar înlocui cu nimic, atâta timp cât aceasta presupune un minim efort din partea lor. Căci oamenii nu au timp să se ia de mână, să se aşeze şi să se desprindă dintr-un perpetuum mobile monoton şi sufocant.

Convingerea extratereştrilor că misiunea nu este imposibilă nu a fost de ajuns, după cum nici credinţa că, odată îndeplinită, va schimba ceva, nu şi-a dovedit forţa. De aceea, a fost rătăcit prin colţuri obscure, ale nimănui, împrumutat unora şi altora, fără a se încredinţa că integritatea nu îi va fi periclitată, călcat în picioare în momente de nesiguranţă şi deznădejde... ba chiar, împotriva propriei voinţe, a fost obligat să adăpostească personaje ce ar fi contrariat prin prezenţă pe cei mai binevoitori dintre muritori. A fost prosopul mare şi portocaliu al tuturor, pentru că ei, cei care ar fi trebuit să îi descopere şi să îi perpetueze sensul, au preferat teama şi resemnarea.

Au irosit ceva timp până să accepte că locul lor este acolo... că prosopul nu este degeaba portocaliu, asemenea luminii din camera lui, că povestea nu se completează decât cu el... Pentru că, atunci când tânjeşti după ieri, trebuie să fii dispus să sacrifici o zi de mâine...

Mechti sbivautsia, ar spune extraterestrul acum...

Joc

Un mecanism inevitabil se pune în funcţiune ori de câte ori o melodie nouă ajunge la urechile mele. Mă concentrez, fără doar şi poate, asupra acelor frânturi care o particularizează, care îmi rămân întipărite şi care îmi creează senzaţii diferite, de la emoţie, entuziasm, la nelinişte sau disconfort... dar, în paralel, se întâmplă şi asocierea sunetelor cu locuri şi oameni care au determinat prezenţa lor în viaţa mea. Îmi este efectiv imposibil să mă împotrivesc, chiar şi atunci când îmi doresc ca imaginea de ansamblu pe care mi-o creez să fie nealterată de porniri ce nu ţin de propria-mi voinţă. Mai frustrant decât atât este faptul că, fără excepţie, acest impuls interior nu poate fi direcţionat sau prelucrat. Mă trezesc, aşadar, zâmbind fără motiv ori de câte ori îmi dau seama că „there’s no more rabbits in my hat to make things right” sau urlând extaziată „child of fury lost his way”...

Şi totuşi, nu este decât un alt „joc”... un joc care amplifică trăiri şi semnificaţii, altfel superficiale... un joc care mi-a devenit indispensabil...

Amerimacka (Thievery Corporation) – Mihai; Zmeul (Vama Veche) – Dana; Heal me, I’m heartsick (No Vacancy) – Mihai; Bring me the disco king (David Bowie) – Corina; The reason (Hoobastank)– Mimi; Here without you (3 Doors Down)– Traian; Fairytale gone bad (Sunrise Avenue)– Georgi; Hey you (Pink Floyd)– Alexandra; To build a home (The Cinematic Orchestra)– Danni; Ojala (Silvio Rodriguez)– Ana Maria; Chop Suey (System of a Down)– Radu; Dintr-o cafea (Pasărea Colibri)– chitarist anonim ; Mademoiselle chante le blues (Patricia Kaas)– Tata; Don’t let me be misunderstood (Nina Simone)- Vasi; Sweet Sixteen (Billy Idol) – Bogdan.

Later edit. 05:36. Shuffle mode on. Ooh, look what you've done, you made a fool of everyone... Mi-e dor de el, oricum... căci doarme între alţi patru pereţi. Dar poate mă aude...