lundi 8 juin 2009

Mai nou, visez...

Nu obişnuiesc să visez. Şi asta nu pentru că nu am imaginaţie sau pentru că prefer să-mi odihnesc creierul în timp ce dorm, dar somnul mi-a fost dintotdeauna profund şi politicos. Politicos cu persoana agitată din timpul zilei căreia îi place să viseze oricum cu ochii deschişi. Am fost dintotdeauna a day-dreamer... şi cred că este suficient...

Nu am visat foarte mult de-a lungul timpului,exceptând câteva coşmaruri pe care le-am trăit la intensitate maximă şi în repetate rânduri, pe unele dintre ele, undeva în vremuri imemoriale, aparţinând unei copilării pe care mi-o amintesc cu nostalgia specifică octagenarilor zilnic recunoscători pentru longevitatea cu care au fost binecuvântaţi, dar şi cu amnezia, pe alocuri prefăcută şi impusă, a celor ce preferă să lase anumite episoade în trecut.

Ba asistam neputincioasă la urmăriri ca-n filme a eu-lui meu desprins şi rătăcit în lumi paralele de cuburi uriaşe rostogolindu-se ameninţător şi neîntrerupt pe o vale abruptă, ba mă imaginam în ipostaze pe care cu siguranţă nu le-am trăit în vieţi anterioare, dar nici nu o voi face în vreuna din cele următoare. Dacă există aşa ceva.

De curând am fost în Venezuela. Nu sunt sigură ce căutam acolo, la fel cum nu sunt sigură că imaginile pe care am fost în stare să le derulez au fost rodul imaginaţiei mele. Nici măcar nu ştiu dacă ceea ce se desfăşura, într-o splendoare demnă de poveşti, nu alta, era într-adevăr Venezuela. Ce ştiu este că mi-a fost al naibii de bine pe nişte meleaguri despre care nu am habar şi unde ideea de necunoscut face parte dintr-un farmec ce îmi pare irezistibil. Poate că şi apariţia unor figuri familiare a întregit senzaţia de bine, dar contopirea mea, a celei ce nu şi-a dorit niciodată să ajungă într-un astfel de loc, cu o lume complet străină, mi-a adâncit setea de călătorie.

Deunăzi, am trăit şi mi-am testat limitele. Mi-am descoperit latura războinică printr-o întâmplare ce mi-a dezrădăcinat convingerea potrivit căreia eu pot spune „niciodată nu voi...”. Acum ştiu că este posibil să..., chiar dacă prefer să nu...

Ce mă descumpăneşte este faptul că m-am complăcut în scenariul de thriller nereuşit şi ieftin pe care l-am văzut cap-coadă şi pe care, culmea, am şi încercat să-l prelungesc pe cât de mult posibil. Mi-aş fi dorit continuări la fel de ieftine, răsturnări de situaţie previzibile, personaje plate, conturate doar prin prisma fricii ce mi-o provocau... şi asta doar de dragul acelei fascinaţii a răului de care omul nu se dezice niciodată. Credeam că sunt altfel. Sunt aidoma tuturor celorlalţi. Îmi plac filmele de duzină, mai ales când ele se petrec în faţa unui singur spectator. Spectatorul-regizor ratat.

mardi 2 juin 2009

De mâine

Mâine, de ciudă, ar putea să picteze un soare mare pe tavan, în camera ce a încetat să se mai minuneze de povestea lor. Şi ar putea să rânjească la el, cum o făcea pe vremea când zâmbetul pe alocuri ştirb, în rest cariat, făcea din ea măscăriciul preferat al celor din jur... ar putea aşeza un soare uriaş pe tavan, chiar dacă e semn de furtună... şi ar putea împrumuta creioanele colorate din trecut, aceleaşi cu care a îmbrăcat personaje de poveste... aceleaşi cu care a scris şi povestea ce acum se sfârşeşte...

Mâine, de ciudă, ar putea să îl caute pe străzile ce iar îi par goale... ar putea să îi caute zâmbetul pierdut în aşternuturi şi îmbrăţişarea dezamăgită, să le scuture de praf şi de cuvinte, şi să le recompună, puţin câte puţin.

Mâine, de ciudă, are să reinventeze acoperişul. Are să-l ia de mână şi-are să-i zâmbească pe furiş... şi-are să se ruşineze, înroşindu-se aşa cum a uitat să o mai facă...

Atâta doar, mâine nu devine niciodată azi.