lundi 1 décembre 2008

Inteligenţa artificială

Iarăşi avem probleme în seara asta. Deschid cutia. Nu este cea a Pandorei şi nu mi-este deloc teamă de ce s-ar putea întâmpla. Cu toate astea, simt că mă avânt într-un tărâm ce mi-este străin şi pe care nu mi-a fost dat să-l explorez singură până acum. De obicei aveam parte de asistenţă în astfel de momente. Şi nu pentru că aş prefera, doamne fereşte, ca cineva să fie acolo atunci când există posibilitatea de a comite greşeli iremediabile, ci pentru că, spre deosebire de alţii, care îşi justifică surplusul de curaj printr-o curiozitate nativă, eu am simţul ridicolului. Nu exagerat, ci în limitele unui bun-simţ care mă ţine departe de posturi jenante.

Privesc înspăimântată, deşi sunt convinsă că nu va dura mult până să savurez aşa cum s-ar cuveni periplul unei experienţe de felul ăsta. Cu siguranţă urmează şi partea în care mă voi amuza teribil. Deocamdată, însă, sunt înspăimântată. Şi asta pentru că, după cum anticipasem de altfel - lucru care nu m-a relaxat deloc – tărâmul despre care vorbeam pare a fi invadat de o perdea de praf pe care nu o găseşti nici în podurile uitate de ani de zile, de care oamenii îşi amintesc fie absolut întâmplător, fie încercaţi de stări de nostalgie ce îi aruncă în locuri ce ascund un trecut pe care preferă să nu îl retrăiască.

Recunosc, dincolo de praful gros şi înecăcios, toate acele „entităţi” despre care cunoscătorii s-au străduit să-mi povestească de nenumărate ori, cu răbdarea cu care îi explici Andradei cum barza i-l va aduce pe Tudor. Ştii că explicaţiile tale nu sunt de mare folos şi că o vor zăpăci şi mai tare pe copilă, ştii că sunt zadarnice pe termen de lung, pentru că întrebările vor reveni cu mult mai violent, însoţite poate de completări auzite pe te miri unde, dar te mulţumeşti că cel puţin acum te va lăsa să-ţi odihneşti trupul extenuat.

Acolo se află inteligenţa artificială, pragmatică şi programată să nu săvârşească erori comune, specifice minţii umane, ci doar unele magistrale, pe care însă, aceeaşi minte umană, rudimentară ar zice unii, le va rezolva într-un fel sau altul. Acolo se află inteligenţa artificială pe care oamenii o pot cuprinde, fără doar şi poate. Acolo se află şi ceea ce se cheamă AMD, despre care mi s-a povestit în repetate rânduri, despre care am uitat cu desăvârşire şi despre care nici nu vreau să-mi amintesc. Pentru că atunci când va fi cazul, el va fi acolo.

Astăzi nu se întâmplă iarăşi nimic.

Restricted area

Nu ne naştem cu toţii sub o stea norocoasă. Poate că nu este o afirmaţie dreaptă şi poate că fundamentul ei nu este unul stabil, dar oprindu-ne pentru o clipă în loc şi aruncând o privire ceva mai departe de propria persoană, ajungem să conştientizăm, dacă ne acordăm o şansă, diferenţele ce decurg din apartenenţa la o civilizaţie sau alta.

Exerciţiu de imaginaţie. Amira. Pune-te pentru o clipă în pielea ei. Te-ai născut într-o ţară puternic misogină, dacă mă întrebi pe mine, în care ea este ferită de orice posibilitate de socializare firească ori de evoluţie personală, din convingeri ce ţin de perioade extrem de îndepărtate, reminiscenţe ale unei gândiri deficitare şi deloc orientate către om, ca individualitate. Expresia feminităţii este adeseori luată peste picior şi redusă la o condiţie deloc fericită pentru un individ aparţinând unui secol care se vrea nu numai al vitezei, dar mai ales al evoluţiei manifestate la orice nivel.

AMD. Amira nu ştie. Amira nu a avut ocazia unui Google search, ca toţi aceia care, în orice situaţie de incertitudine sau de informaţii lacunare, îşi lărgesc orizonturile cu un singur click. Femeilor arabe li se interzic formele elementare de cunoaştere. Elementare, evident, dacă le raportăm la secolul în care trăim. Lumea le este redusă la un spaţiu care nu le permite mai mult decât strictul necesar pentru ca un om să supravieţuiască.

AMD. Nici eu nu ştiu, dar sunt la distanţă de trei litere şi un click pentru a afla. Rămâne la latitudinea mea ce vreau să cunosc şi ce nu, ce vreau să-mi însuşesc şi ce nu mă va atinge niciodată. Advanced Micro Devices. Primul pas este făcut. Ideile încep să se contureze în mintea mea, iar de-aici pot hotărî dacă merg sau nu mai departe. Îmi pot da şansa să văd în ce măsură capacitatea mea de comprehensiune mă limitează sau, dimpotrivă, îmi permite să asimilez în continuare. Distribuitor de microprocesoare. Mă retrag.

No hero in her sky, no love, no glory

Doarme ca un copil. Mâna îi tremură a visare aşa cum se tot întâmplă de aproape un an de zile. În prima noapte, m-a speriat. Credeam că lumea ce i se desfăşura în spatele ochilor închişi capătă proporţiile unui haos căruia nu-i poţi face faţă nici într-o perfectă stare de luciditate, darămite ascuns într-un loc în care nimeni nu-ţi poate întinde o mână de ajutor.

Ochii i se zbat şi ei dincolo de pleoapele întredeschise...

A căpătat pe neaşteptate consistenţa unei fiinţe care nu a existat decât ca personajul celei mai frumoase utopii de care imaginaţia mea ar fi fost vreodată în stare. Dintr-un pahar aflat la 225 de kilometri distanţă, care a obosit de nenumărate ori, s-a transformat, fără a-mi cere voie, în omul ce mi-a lipsit în primii mei 20 de ani de viaţă.

Ceaţa de dincolo de geamul ce poartă urma nenumăratelor călătorii întreprinse monoton, este aceeaşi din toate serile de iarnă când, lăsând deoparte orgoliul tipic copiilor prea puţin curajoşi, ne întâlneam la o cană de ceai pe acoperiş. Era singurul loc unde noi doi puteam coexista fără a ne lăsa cuprinşi de instinctul de apărare, pe alocuri violent, ce se năştea de cele mai multe ori din frustrare.
Povestea asta l-a transformat în hero, neştiind dacă el ar intenţiona vreodată să-şi ia rolul în serios. Deşi s-a retras de atâtea din ori dintr-un scenariu ce părea să i se potrivească, ceva l-a întors mereu din drum. Sunt lucruri cărora, probabil, nu li te poţi împotrivi. Pentru că, până la urmă, coincidenţele nu îţi dau de ales. Ele se întâmplă, oferindu-ţi ocazia să profiţi de ele, dar avertizându-te, de la bun început, că odată consumate, ele nu se vor mai întoarce niciodată.

Poveştile cu un el şi o ea se petrec în doi. Pentru că însăşi viaţa este sortită pentru a fi trăită în doi.

Come here you, closer... closer...

The future is bright

Le-am aruncat bagajele în braţe şi m-am năpustit pe scări de ca şi cum aceea ar fi fost singura mea scăpare. Dacă stau bine să mă gândesc, chiar este. Am o vagă banuială că încă o oră de travaliu impus şi necumpătat, mi-ar aduce nefericirea. Propriul trup îţi poate deveni cel mai crunt duşman atunci când nu binevoieşti a-i da ascultare. Încă o oră de refuz categoric s-ar putea să se întoarcă împotriva mea într-un mod ce nu face cinste nimănui.

Grăbindu-mi paşii suficient cât să nu provoc dezastre ce nu-şi au rostul deocamdată, mă îndrept către un spaţiu ce pare desprins din lumi imaginare ce au încetat să mai existe cu multă vreme în urmă. Sunete nedefinite se îngrămădesc să iasă dintr-un dispozitiv ce ar fi trebuit îngropat şi lăsat să de odihnească. Cu pretenţii de piesă muzicală, înşiruirea aceasta de note, îmi zgârie canalul auditiv iremediabil. Un individ pe care mi-l imaginez înconjurat de domnişoare paietate îndrugă ceva despre o „iubire pă interes”.

De-a lungul balustradei, te însoţesc până la ultima treaptă, ghirlande multicolore, pavoazate pe alocuri cu fluturaşi din plastic, ale căror aripi sunt înecate într-un sclipici dezgustător. Plasticul ornamentelor lipsite de orice mireasmă nu face decât să întristeze călătorii pe care doar nevoia îi coboară în subsolul gării. Mă resemnez într-o fracţiune de secundă şi hotărăsc să merg mai departe. La urma urmei, nimic nu poate fi mai rău de-atât.

Exceptând-o, evident, pe ea. Cu părul prins într-un coc uriaş, dizgraţios din orice unghi ai binevoi să-l priveşti, aşezat într-un chip neobişnuit în creştetul capului, şi împodobit şi el, asemenea stăpânei, cu o floare de crin ce pare a fi desprinsă din ghirlanda de pe balustradă, cu sânii grei odihnindu-se leneş pe biroul mirosind a mucegai, cu unghiile lungi şi ascuţite, pictate haotic în roz şi mov, ea îşi aşteaptă în tăcere clienţii. Liniştea pe care i-o poţi citi pe chipul bucălat este în totală contradicţie cu furtuna ce-i aduce pe oameni în universul ei. Te înfurie lipsa de reacţie pe care o afişează atât de natural, când ţie ţi se pare că se petrec în jur evenimente cu implicaţii de Big Bang...

„Nu vrei, fă, să schimbi melodia? Apasă pă j şi caută şi tu <>”.
O stare de leşin involuntar şi inoportun mă cuprinde rapid, înainte de a apuca să înţeleg ce se întâmplă de fapt. Mă sprijin de birou, cu ultimele puteri, şi încerc să rostesc ceva. Nici eu nu înţeleg ce vreau să spun. Dar îmi dau seama că „iubirea pă interes” în ale cărei ritmuri am coborât mai devreme provenea din altă parte. O ciudăţenie pe care nu o găseşti decât în locurile unde civilizaţia şi evoluţia omenirii sunt bine înrădăcinate. Nicidecum în spaţii cu care „ciudăţenia” ar intra într-o antiteză greu de asimilat.

„Un leu, domnişoară”... „Mulţumesc, mi-a trecut”...

Click-ul de după

De o jumătate de oră îşi tot unduieşte trupul pe jumătate dezvelit în canapeaua ce-i acoperă, prin scârţâiturile cu care sunt deja obişnuit, sunetele mormăite în surdină. Habar nu am ce spune acolo, dacă se adresează cuiva ori doar vrea să se audă vorbind, dar sunt sigur că de undeva, din străfundul fiinţei tolănite lasciv, iau naştere zgomote pe care nu am intenţia să le desluşesc.

Nu o interesează câtuşi de puţin prezenţa mea şi poate de aici se trage nonşalanţa cu care îşi expune formele ademenitoare sub privirile-mi însetate. N-ar conştientiza nici într-o mie de ani senzaţiile pe care mi le trezeşte, fluturii pe care chiar şi-acum, după atâţia ani, îi mai simt în stomac. I-am numit şi eu fluturi, aşa cum o face toată lumea, pentru că, la urma urmei, nu inspiraţia de a-i eticheta într-un mod mai fericit este cea care contează, ci faptul că ei există înăuntrul tău, provocând adevărate cutremure pe care ţi-ai dorit dintotdeauna să le trăieşti.

De oriunde aş lua-o şi în orice direcţie, mă opresc într-un acelaşi punct, acela în care îmi doresc să mă observe. Nu pot să cred că o privesc neîncetat de atâta timp, cu privirea celui ce îi invadează voit şi violent intimitatea, iar ea se complace în tăcere. Poate mă aşteaptă. Poate preferă ca eu să mă îndrept spre ea...

Îmi iau inima în dinţi, cu riscul asumat de a-mi lua picioarele la spinare la îndrăzneala primei atingeri. Mai rău de-atât nu poate fi, îmi spun eu plin de entuziasm. Mă apropii timid, aşa cum am făcut-o şi în clasa a doua, când am cunoscut-o pe Sânziana, iar obrajii mi se înroşesc instantaneu. Mi-era teamă de asta. Disimulând cu stângăcie, ajung chiar lângă ea.

Îi ating glezna stângă, cea care mi-a stârnit dintotdeauna cea mai de nestăvilit pornire din câte mi-a fost dat să trăiesc. În ea se ascunde întreaga-i copilărie şi din ea porneşte călătoria ei spre statutul de femeie.

Tace, de ca şi cum mă obosesc degeaba. Abia după minute nesfârşite de mângâieri, îi zăresc buzele întredeschise într-un zâmbet ce-mi deschide calea către desluşirea celor mai mari mistere. Orice semn de întrebare m-ar fi chinuit până acum, a dispărut pe neaşteptate.

Îi simt trupul vibrând de emoţie. Se lasă în voia simţurilor, iar eu, fără a-i mai lăsa răgaz să se răzgândească, mă las ademenit. Nici nu mai ştiu de e aievea ori nu...

Răsăritul m-a prins fumând o ultimă ţigară, al cărei fum greoi se înalţă anemic spre tavanul cuprins de igrasie. Cu privirea aţintită spre un punct fix, ce pare să nu existe de fapt, gândurile mele se transformă în o mulţime de alte semne de întrebare pe care le simt înţepându-mi fiece articulaţie în parte. Ea stă cu spatele la mine, apăsând frenetic un buton gălăgios. Pe ecran se derulează în viteză rochii. Albe. Visează.

samedi 29 novembre 2008

Trei scântei

Nu înţeleg de ce tocmai sâmbăta asta trebuie să aducă prima ninsoare. Ştiu că se bucură precum un copil că pe 23 noiembrie împlineşte 23 de ani şi că, oricâte nemulţumiri ar avea şi oricât de singură s-ar simţi, vrea să transforme ziua în cea mai frumoasă sărbătoare, dar mie nu-mi convine că doamne-doamne şi-a ales tocmai sâmbăta asta pentru primii fulgi de zăpadă. Probabil că nu mi-am dorit suficient de mult soarele pe cer, iar el nu a ştiut că trebuie să se conformeze unor dorinţe despre care nici măcar eu nu eram foarte sigură. Dar eu îmi doream să fugăresc copilul prin parc. Vroiam să-i pun casca pe cap, ochelarii cu fluturaşi multicolori, să o imobilizez cu centura şi să "vruum! vruum!" pe aleile aglomerate... să-i iasă inima din piept, să râdă cu gura până la urechi, iar eu să obosesc... ea să mai ceară, iar eu să nu mai pot...

Dar doamne-doamne avea alte planuri pentru noi astăzi. Pare-se că pregătise frig şi fulgi de zăpadă, deşi nimeni nu este pregătit pentru noile condiţii. Suntem luaţi prin surprindere. Doar aceia cărora le plac lucrurile imprevizibile au puterea de a scoate nasul de sub fular, spre a fi nins, pentru ca apoi să ridice mâinile spre cer în semn de mulţumire. Eu aş fi preferat altceva, totuşi.

Cu toate astea, nu puteam să-i fac copilei o primă vizită la domiciliu fără să-i dovedesc cumva recunoştinţa ce i-o port pentru bunăvoinţa de a mă primi în spaţiul pe care îl guvernează cu o uşurinţă pentru care mulţi ar invidia-o. Mă gândesc că nu este deloc uşor să fii aşezat într-un loc, iar oameni de toate felurile, cu care poate nici nu ai chef să socializezi în vreun fel, să se aşeze în faţa ta, să se minuneze, să chicotească prosteşte, să te mângâie pe creştet şi să te ciupească de obraji. Ţie nu-ţi place ca intimitatea ta să fie invadată nici de cei apropiaţi, darămite de tot felul de necunoscuţi despre al căror trecut nu ai habar. În plus, se găsesc întotdeauna să te deranjeze în momentele de maximă intensitate, în care o tipă mulatră, cu un corp pe care tata îl priveşte cu o admiraţie ce mă supără pe mine, darămite pe mama, care nu face decât să-i arunce o privire cu subînţeles, el plecându-şi ruşinat ochii în pământ, spune lucruri inexplicabile... "If I were a boy"... Până şi eu îmi dau seama că nu e nimic interesant în a fi băieţel... Ei nu ar avea nici într-un miliion de ani sensibiitatea pe care o dovedesc eu, de exemplu, faţă de artă. Pentru că, înainte de artă, sunt aspecte mult mai importante, de bun simţ ar spune ei, precum plăcerile personale de orice fel.

Convinsă fiind că îţi poţi totuşi întipări imaginea în mintea unui om care nu dă doi bani pe tine şi care ar prefera să stai cuminte, departe de lumea lui, mi-am zis să nu mă dau în lături de la nimic care m-ar putea ajuta să-mi facilitez un viitor acces în viaţa copilului. Pentru că, în ciuda piedicilor pe care oricine ar vrea să le interpună în drumul meu, sunt hotărâtă să "vruum! vruum!" cu Alexandra.

Cu emoţia tipică celor mici, pe care eu am trăit-o ultima dată cu mulţi ani în urmă, când încă puteam fi cumpărată cu acadele, şi cu o atitudine timidă, datorată în parte şi faptului că o atenţie la care gazda nu se aşteaptă nu îţi garantează întotdeauna succesul, mi-am făcut intrarea în universul Alexandrei, din care, în mai puţin de zece minute, aveam să-mi doresc să nu mai plec. Este lumea pe care cu toţii ne-o dorim. Unii visează la ea în tăcere, fără a avea puterea de a-şi recunoaşte dorinţele păcătoase, alţii îşi refuză experienţa viselor ce par, cel puţin la prima vedere, imposibile, crezând că astfel de porniri sunt specifice doar acelora ce nu conştientizează realitatea. Mai sunt însă şi aceia care, trecând de prejudecăţile majorităţii, au curajul de a se metamorfoza, ori de câte ori simt nevoia, de a coborî, cum spun mulţi, la mintea copiilor.

Spre surpinderea multora dintre cei sceptici, am fost întâmpinată cu zâmbetul ştrengar, lipsit de formalitatea pe care o impune distanţa dintre doi străini, şi cu privirea senină a celui obişnuit să fie tratat precum cel mai ciudat exponat de muzeu. Nu mi-a luat mult până să resimt comfortul pe care, cu toată sinceritatea, nu îl anticipasem şi care, de cele mai multe ori, perceput exact în măsura în care îţi şi este oferit, se confundă cu o siguranţă pe care mulţi ar eticheta-o drept infatuată.

Ca să nu mai vorbim de entuziasmul deloc exagerat, şi cu atât mai puţin disimulat, dovedit în clipa în care i-am oferit "atenţia" în care mi-am pus toate speranţele. Momentul în care degetele au început să i se plimbe haotic pe tastatura unui "Macbook" miniatural, pe al cărui ecran alergau de colo-colo păpuşi Barbie, în ritmurile zgomotoase create prin atingerile je sais furioase, a fost cel care m-a convins că inspiraţia mea nu dăduse greş. Iar gărgăriţa a fost, fără doar şi poate, personajul principal al întregului episod, captivând-o ireversibil.

Acum sunt trei. Fiecare cu gărgăriţa lui... Pentru că nimic nu este mai frumos decât viaţa în doi ca viaţa în trei...

mardi 18 novembre 2008

Protest

I only want you to see my favorite part of me and not my ugly side...

S-ar putea să fiu acuzată de afirmaţii mincinoase de persoane cărora le-am făcut viaţa un adevărat coşmar încă de pe vremea când nu eram o împătimită a greşelilor gramaticale aşa cum sunt acum. Dar my ugly side iese la suprafaţă, fără ca eu să am puterea să o controlez, doar când auzul meu are de suferit ori când privirea se loveşte de cuvinte pe care nu le recunoaşte. Doar atunci. În rest, în timpul meu liber, sunt un om cât se poate de tolerant şi paşnic.

Cuvântul este fundamental. Fără de cuvânt nu ar exista comunicare între oameni, întrucât prea puţini dintre noi suntem dispuşi să ne acordăm suficientă atenţie încât să ne putem „descifra” în deplină tăcere; fără de cuvânt nu ar exista sloganuri publicitare care ne fac să îmbrăţişăm cele mai aiuristice invenţii pe care oamenii le-ar fi putut inventa; fără de cuvânt nu ar exista concursuri care să ne ducă în Rusia. La fel cum, Hero, ori JoBangles, cum preferi, fără de cuvânt nu ar fi existat şi fereastra în care, ajungând "pe scenă", ţi s-a şoptit „hai să vorbim”...

Cuvântul este fundamental. Părerea mea... Iar eu nu concep greşeala gramaticală. Nu sunt absurdă, pe de altă parte, şi sunt conştientă de adevărul pe care îl poartă unul dintre clişeele cu care ne lovim în fiecare zi: oricine poate greşi. Perfect adevărat. Însă, atunci când greşeala se repetă, atunci când greşeala se transformă într-o stare de fapt care denotă o proastă stăpânire a limbii, ei bine atunci... mă revolt.

Urăsc limba română fără diacritice pentru că urăsc lucrurile incomplete. E ca şi cum, la naiba, ai primi o tastatură căreia îi lipsesc butoanele. În fond, dacă tu ştii unde se află fiecare, la ce îţi trebuie? Eşti inteligent şi cunoşti configuraţia unei tastaturi pe de rost, aşa încât fă bine de găseşte o cale să te descurci şi în lipsa lor. Tot astfel, poţi renunţa, nu-i aşa, la pretenţia inexplicabilă, de om infatuat, de a citi o limbă română încărcată de un surplus de virgule care oricum nu dau sensul cuvintelor. De ca şi cum fără ele nu ai putea pricepe ceea ce, binevoitori, semenii tăi încearcă să-ţi transmită.

Bănuiesc o lene crasă a tuturor acelora ce refuză să mă întâmpine cu un „vĂ mulŢumim!”, pentru că altfel nu-mi pot explica de ce, români fiind, unde mai pui că şi unii cu pretenţii duse la extrem, preferăm o limbă maltratată. Norocul nostru este că nu ne-am născut pe alte meleaguri. Japonia, de exemplu. Acesta este un exerciţiu de imaginaţie cu consecinţe tendenţioase, pe alocuri dureroase. Pentru unii dintre noi, cel puţin. Cu siguranţă foarte mulţi ar fi rămas analfabeţi, blestemându-şi zilele şi întrebându-se de ce, în locul caracterelor Kanji, nu s-au născut printre aceia „binecuvântaţi” cu privilegiul de a scrie „ţ” de la Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei.

Urăsc limba română fără diacritice. Şi folosesc Alt + F4 după prima privire aruncată pe Arigo.ro. Si nu-mi pare rau!

lundi 17 novembre 2008

Omul care aduce ploaia

Pentru unii există deja celebrul search on google. De multă vreme nu mai există mistere pe care o astfel de căutare să nu le rezolve, într-un fel sau altul. Informaţia este la îndemâna tuturor celor care o caută. A celor fericiţi, cu siguranţă. Mulţi ar zâmbi ironic, convinşi de faptul că precizarea nu-şi avea rostul.

Alţii îşi găsesc răspunsurile în enciclopedii ambulante, care îţi stârnesc curiozitatea şi despre care nu ştii dacă sunt oameni ca noi toţi, pentru că par să posede inteligenţa şi resursele pe care numai nişte ciudaţi şi le pot însuşi.

Există însă şi acei oameni care preferă să nu se obosească excesiv, având o putere de selecţie care pe mulţi ar surprinde, hotărând cu o uşurinţă aproape amuzantă ce informaţie merită să rămână şi care poate intra pe-o ureche, pentru a ieşi pe cealaltă. Iar asta nu se datorează, cum ar crede unii, unei lipse cronice de interes, ci mai degrabă convingerii potrivit căreia sunt mult mai câştigaţi aceia care se mulţumesc cu noţiunile ce le sunt necesare şi care alungă din preajma lor orice urmă de redundanţă. Şi poate că aceştia sunt, în egală măsură, şi cei mai odihniţi indivizi, pentru că neuronii lor au loc suficient să respire, să se desfăşoare în voie, sa joace şah every once in a while sau să încaseze câte treizeci de aşi pe parcursul aceleiaşi partide de tenis.

Eu, ca omul care nu are habar de sine şi de ce ar fi mai bine pentru el, am trecut prin toate fazele posibile. Ba chiar, acolo unde cei din jur mi s-au părut părăsiţi de inspiraţie, am inventat. Pentru că atunci când nu ai nimic, inventezi. Ordinea a fost, fără doar şi poate, supusă întâmplării. Şi totuşi, de ca şi cum cineva ar fi complotat împotriva mea, întâmplarea a făcut ca spre sfârşitul incursiunii mele să fiu de-a dreptul sleită de puteri.

Then with the morning comes
The sun that finds them all so divides the night and they die…

Da, acei neuroni spre a căror mulţumire şi integritate spirituală m-am zbătut din primele zile ale vieţii mele, ferindu-i de turbulenţele unui mediu nociv care să inhibe activitatea, au decis că altruismul şi iubirea faţă de aproape este mai presus de orice altceva, făcând loc, celor asemenea lor, cu mult mai multă personalitate şi poftă de viaţă. Lăsându-mă pe mine într-un semi-obscur cu care nu mă obişnuiesc.

De aceea am avut nevoie de el. Pentru că am înţeles că nu pot cuprinde întreaga lume cu gândul, iar de cucerit nici că se mai putea pune problema. De aceea mi-am călcat orgoliul în picioare, recunoscând că, într-adevăr, nu pot face parte din acea categorie de ciudaţi, atoateştiutori. Oricât m-ar fi durut adevărul unor asemenea cuvinte.

De accea, sunt recunoscătoare că mi-a ieşit el în cale. Iar dacă, dintr-un ghinion ce mi-ar fi fost tipic, nu l-aş fi întâlnit, probabil că l-aş fi inventat. Pentru că atunci când conexiunile tale există, dar lipsesc cu desăvârşire, e cazul ca cineva să le ţină o lecţie despre loialitate faţă de stăpânul pe care îl slujesc şi despre bunul-simţ fără de care lumea s-ar cufunda într-un haos ce nu ar face bine nimănui.

Poate că surse savante mi-ar fi oferit explicaţii pe măsură despre noţiuni ce au fost menite să-mi fie străine (şi s-ar putea să-mi şi rămână astfel) decât omul care aducea ploaia atunci când „natura” refuza să-şi joace rolul. Poate că amuzamentul provocat de exprimări agramate şi de multe ori incoerente, cel puţin pentru cei ce nu se pot numi conoisseurs, era cel ce mă înverşuna în a-i cere ajutorul de fiecare dată. Era o vreme când auzeam definiţii mai mult decât stângace despre routere aproape zilnic, stârnind compasiunea celui ce spera că, până la urmă, eforturile-i de pedagog îi vor fi răsplătite. Va trăi asemenea oamenilor fericiţi... Nu va afla niciodată...

vendredi 14 novembre 2008

Day-dreaming

Când te afli la 2216 metri altitudine, multe lucruri neobişnuite se pot întâmpla. Cu cât eşti mai aproape de doamne-doamne, cu atât eşti mai conştient de propria persoană. Atunci când în faţa ta se desfăşoară o lume întreagă, pe care însă nu o poţi vedea decât dacă te laşi purtat de puterea imaginaţiei, găseşti timpul de care ai nevoie pentru a te întoarce puţin asupra ta. Eşti obişnuit să invoci lipsa de timp şi energie pentru neglijenţa cu care te tratezi de când te-ai lăsat în voia cotidianului, iar acum nu ştii să te reculegi. Nu ştii să profiţi de clipele astea, dar ştii că dacă nu o vei face, ai să regreţi mai târziu.

Eşti aproape de doamne-doamne, iar el ştie cel mai bine ce se ascunde înăuntrul tău. S-ar putea să-l subestimezi, poate şi din teama de a-ţi recunoaşte propriile greşeli şi vulnerabilităţi, dar el este cel care te face să tresari acum, când, din mulţimea de oameni foindu-se de colo-colo, reuşeşti să distingi, de la o distanţă considerabilă, silueta acelui Nikon care te-ar fi transformat în fotograful faimos la care visai când erai ceva mai mică. Fără să deţii vreun control asupra gândurilor ce se îngrămădesc în mintea ta, îţi aminteşti cum o ameninţai pe mama că vei pleca în lume de îndată ce vei avea pregătirea necesară pentru o astfel de hotărâre. Aveai să iei cu tine singurul lucru de care ai fi avut nevoie: aparatul de fotografiat. El te-ar fi ajutat să cunoşti lumea şi să imortalizezi tot ceea ce avea să se deschidă sub privirile tale. El te-ar fi ajutat să te întorci într-o bună zi acasă, încărcată de experienţa unei aventuri pe care o trăieşti o singură dată. Şi astfel, i-ai fi arătat şi ei lumea, prin ochii tăi. Mama zâmbea când tu visai cu ochii deschişi...

Acum e rândul tău să zâmbeşti. Doar că pe chipul tău nu există decât resemnare. Te gândeşti că este mult prea târziu şi că astăzi nu ai mai avea curajul să pleci în căutarea unghiului perfect, a luminii inoportune a dimineţilor de primăvară ori a culorilor care îmbracă în cel mai spectaculos mod posibil peisajul toamnei tale preferate.

El priveşte spre cer. Urmăreşte cum se formează norii şi memorează fiecare secundă. Eşti invidios, pentru că retina ta nu este suficient de încăpătoare pentru ca toate imaginile să rămână întipărite pe veci, astfel ca, atunci când ţi se va face dor, să le poţi derula, imaginându-ţi că, fără a mai fi nevoie să te dai de trei peste cap ca să devii un super-erou, te vei putea teleporta în locul ăsta. Deschide bine ochii şi savurează momentul atât cât poţi, pentru că mai târziu, nu vei avea parte decât de frânturi. Tu nu eşti un Nikon şi nu nici vei fi vreodată...

samedi 1 novembre 2008

Hide and seek

Eşti mic. Toată lumea ştie lucrul ăsta, iar tu, poate mai bine ca oricine altcineva. Nu este nevoie să plângi ca să atragi atenţia, pentru că oricum toate privirile sunt aţintite asupra ta. Nu este nevoie să te schimonoseşti în fel şi chip, pentru că oricum ei ştiu ce ţi se întâmplă încă dinainte de a ţi se întâmpla. Nu este nevoie să oftezi, deşi la vârsta asta nu cred să te fi deprins deja cu reacţii insinuante şi impulsive, tipice oamenilor mari. Tu trebuie doar să exişti, bucurându-te de mărinimia nedisimulată şi, poate mai important decât atât, necondiţionată, a celor din jur, mereu prin preajmă, gata să-ţi asigure confortul pe care îl meriţi pe deplin. Şi trebuie să te alinţi. Nu-ţi face griji, nu vei deveni un răsfăţat, şi nimeni nu te va judeca. La urma urmei, tu nu ceri nimic. Şi fie vorba între noi, nici nu ştiam că există în vocabularul tău acest cuvânt.

Ţi-am zis doar. Eşti mic. Vor trece destui ani până în clipa când vei reuşi să-ţi iei viaţa în propriile mâini.Şi probabil că atunci îţi vei dori să dai timpul înapoi, pentru că, vei vedea, nu este deloc uşor să te împiedici şi nimeni să nu se repezească să te ridicie. De aceea, trebuie să ai grijă de sistemul tău imunitar, să fii precaut şi să înţelegi că paza bună trece primejdia rea. Clişeistic vorbind, evident.

Eşti atât de mic, încât oricine îţi poate face rău. Dacă mă întrebi pe mine, nu înţeleg de ce ar vrea cineva să-ţi pună existenţa complet inofensivă în primejdie. Doar că cei ca tine sunt mulţi. Sunteţi atât de mulţi, că, de-aţi hotărî vreodată să vă răzvrătiţi, aceia împotriva cărora v-aţi asmuţi nu ar avea nicio şansă. Puterea voastră stă în unitate, cum de altfel se întâmplă cu orice altă formă de viaţă, indiferent de consistenţa materială pe care o capătă. Sunteţi mici cu toţii, dacă sunteţi luaţi separat, dar împreună deveniţi un conglomerat uniform de care s-ar înspăimânta orice viteaz. Imaginea indestructibilă este, fără doar şi poate, un avantaj.

Şi cu toate astea, se găsesc aşa pretinşi „eroi” care să îndrăzneadcă să vă pericliteze echilibrul afişat cu atâta nonşalanţă, luând-o ca pe o acţiune de onoare pe care, dacă nu ar întreprinde-o ei, cu siguranţă ar face-o alţii. Nu vor să facă rău, nu vor să se afirme, nu au visat niciodată la lumina reflectoarelor, dar vor să demonstreze ceva. Vor să arate ca nimic nu este infailibil.

Una sau mai multe probleme afectează securitatea calculatorului dumneavoastră. Iar tu eşti mic. Tu eşti un bit. Eşti vulnerabil şi singur nu poţi face nimic împotriva lor. Ai nevoie de ajutor calificat.

„Bună ziua, numele meu este Bit şi sunt infestat”... Click!

mercredi 29 octobre 2008

L’heure du jazz

Când era mică, Matroska dansa lambada în faţa oglinzii, purtând de fiecare dată fustiţa albastră cu volane pe care i-o adusese bunicul din ultima lui călătorie. Poate că iniţial a fost menită să cumpere iertarea copilei ce, văzându-l păşind apăsat spre poartă fără a se uita vreo clipă înapoi, a plâns o zi întreagă, crezând că nu se va mai întoarce şi că o va uita. Cu timpul, însă, fustiţa a devenit o veritabilă invitaţie la dans. De parcă ritmul îi era imprimat cumva, iar Matroska nu i se putea împotrivi, căzând pradă tentaţiei. Ştia să se ascundă de privirile indiscrete ale celor ce s-ar fi amuzat teribil văzând-o desfăşurându-se, considerând că doar el ar putea asista la un asemenea spectacol, şi gratuit pe deasupra. Pentru că, she wanted them to see her favorite part of her and not her ulgy side, zicea ea... Iar de papu nu îi era ruşine. Nu i-ar fi putut fi.

Nu părea să obosească vreodată să se laude cu lipsa de ritm, ce ajunsese, în ultimă instanţă, argumentul suprem ori de câte ori timiditatea, pentru că până la urmă despre asta era vorba, îi era pusă la încercare. Era simplu să asculte muzica şi să se lase purtată de ea, dar într-un spaţiu ferit de cârcotaşi. De-ar fi singură, ar arăta „tuturor” ce ştie... Dance, little tin goddess, dance...

Şi-a refuzat experienţe obişnuite majorităţii, excentrice în viziunea ei, de teama că nu s-ar descurca, şi nicidecum din cauza neîndemânării pe care o invoca sistematic atunci când era pusă în încurcătură. I-ar plăcea să fie curajoasă şi să nu-i pese... I-ar plăcea să danseze de ca şi cum nimeni nu ar privi-o... Dar pentru asta, eforturile de a se detaşa de lumea exterioară nu mai sunt de ajuns. Probabil că timiditatea ei este deja cronică, iar rezolvarea stă în mâini străine şi cu mult mai pricepute. Bring me the disco king...

Şi cu toate astea, pe plaja din Vama Veche şi-a găsit mereu drumul către paşii stângaci de dans care deveneau, inexplicabil, şi conştienţi, şi siguri, ba chiar de multe ori, dovezi clare ale unei inspiraţii creatoare îndelung refulate. Dar euforia din nopţile de vară i se datorează, în parte, şi lui Ovidiu. Aşa că poate nu ar trebui să se entuziasmeze peste măsură pentru victorii nemeritate pe deplin. M-am săturat de patul meu de-acasă, cearceafurile nu îmi mai zâmbesc, aceleaşi haine zac tăcut pe masă şi parcă-mi spun că nici nu mai trăiesc...

Tania şi Peggy Lee gave her fever într-o seară... They gave her fever when they hold her tight... Tata îi şoptea, legănând-o aproape aritmic, dar însetat de emoţia momentului, că mademoiselle chante le blues... Teo îi arată mişcări deprinse din zbor, la cei nici trei anişori, şi o fac să presteze, asemănător, dându-i astfel cea mai preţioasă lecţie din câte primise vreodată: she’s a genie in a bottle, people just gotta rub her the right way...

Dar cu el... ei bine, cu el este o altă poveste... dansează tango prin intermediul a două ferestre, în nopţile albe după care tânjeşte şi acum... dansează pe scările din faţa blocului, and they just don’t care... She’s not ashamed and she doesn’t care who sees... dansează dincolo, cu stele în păr...

Săgeţile fac totul. Transformă muzica în cel mai captivant joc, iar cutia muzicală în jucăria ei preferată, care ascunde, dincolo de silueta asmonioasă şi diafană a unei bijuterii, comori nebănuite. Este adevărat că deschizând-o, Matroskăi nu-i apărea dinaintea ochilor imaginea unei balerine dansând, cuprinsă de cele mai intense trăiri, aşa cum se întâmpla cu cele obişnuite. Dar cutia ei muzicală nu este una oarecare... You looked into my eyes, you have me hypnotized...

lundi 27 octobre 2008

Confesiunea unui hibrid

Copil frumos, tu nu ştii oare, că-s mic şi eu şi că mă doare?

Poate că nu semăn eu a gândăcel şi, fie vorba între noi, nici nu mi-aş fi dorit să fiu unul. Sunt dizgraţioşi şi nu înţeleg de ce ar fi vrut doamne-doamne ca astfel de arătări să mişune într-o libertate sfidătoare prin toate ungherele întunecoase ale pământului, în timp ce alţii sunt condamnaţi la o existenţă statică, închisă între aceeaşi patru pereţi.

Nu zâmbiţi aşa, nu sunt nici pe departe arogant. Uitaţi-vă la mine preţ de câteva clipe! Dar nu-mi aruncaţi o privire, în treacăt, pretinzând mai apoi că mă cunoaşteţi! Ci îndrăzniţi să mă analizaţi, să vă plimbaţi scrutător privirile asupra fiecărui centimetru pătrat ce-mi aparţine, şi nu vă temeţi! Nu va fi o treabă prea grea, sunt atât de mic încât vă va fi jenă să recunoaşteţi că aţi şi terminat. Şi-atunci, chiar pot fi bănuit de mândrie dispreţuitoare? De obrăznicie? Când eu însumi sunt dovada vie a greşelilor, sper involuntare, pe care entităţi ce depăşesc lumea imediat înconjurătoare şi ce au puterea de a dispune de ea şi de noi în egală măsură, le fac din când în când...

Şi cu toate că nu sunt un gândăcel, mă doare să nu cunosc împăcarea cu mine însumi. Mă doare să-mi privesc reflecţia în oglindă, ore întregi, şi să nu ştiu ce sunt şi de unde vin. Oamenii sunt răutăcioşi. Şi nu ştiu să disimuleze stupoarea în faţa unei creaturi ciudate. I-am auzit şuşotind despre originile mele. Cică aş fi produsul încrucişării a doi indivizi cu ereditate diferită, orice ar însemna asta. Deşi sunt convins de adevărul cuvintelor ăstora, aceasta fiind, de altfel, şi singura certitudine din viaţa mea, nu pot să le accept fără să lupt împotriva lor. Pentru că, de n-aş face-o, s-ar transforma în prejudecăţi ce mă vor urmări pentru tot restul vieţii.

Nu degeaba m-au numit Hybrid. Îi compătimesc, la urma urmei. După ce că, din punct de vedere estetic, au dat greş în ce mă priveşte, nici măcar originalitatea unui nume care să stârnească măcar curiozitate nu au putut-o dovedi. Etichetându-mă astfel, nu au făcut decât să definească o evidenţă ce nu se cerea accentuată. Hilar...

Cu toate acestea, le sunt recunoscător celor ce nu se lasă purtaţi de impulsul impertinent de a mă arunca în tagma celor ce sunt cu adevărat stigmatizaţi, a corciturilor. De cele mai multe ori, refuz să pronunţ un asemenea cuvânt, tocmai din teama de a nu le da idei celor ce nu au mers cu gândul atât de departe. Şi totuşi, rostind răspicat o etichetă pe care nu mi-o însuşesc, îmi eliberez parcă fiinţa de tot ceea ce mă apasă şi-mi întăresc, cumva, atitudinea faţă de cei ce mă dispreţuiesc.

Habar nu am cine sunt. Mă uit la fraţii mei, aşa-zişii mei fraţi, şi nu-mi dau seama cum este posibil să avem acelaşi sânge. Eu ştiu una şi bună: când din doi părinţi pur asiatici, de exemplu, odrasla iese de culoare, cu siguranţă cineva a păcătuit. Şi-atunci, acel cineva ar trebui să ceară iertarea divină, întrucât pe cea lumească nu o va căpăta nicicând. Nu, nu. Nu vreau să mă gândesc... Mi-aş renega părinţii, nevinovaţi poate, dintr-o pornire pe care nu aş putea-o stăpâni... Şi nu e drept... Sunt nefericit destul...

Sunt mic... şi n-aş putea concura niciodată cu toţi aceia care au un trecut echilibrat, un arbore genealogic transparent şi o statură ce impune respectul celor din jur, fără a fi nevoie de artificii suplimentare. Sunt mic, prin naştere, şi-aşa voi rămâne până în ultima zi, oricare ar fi aceea.Sunt mic, e adevărat, dar sunt şi claustrofob, şi-mi vine greu să respir în cutia asta de chibrituri.

Dar poate-am să mă fac eu mare! Şi-atunci, de mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!

samedi 25 octobre 2008

Le temps des cathédrales

Din convingerea că însăşi venirea lui pe pământ este o călătorie, poate chiar cea mai spectaculoasă din câte avea să experimenteze vreodată, lui Ace i-a plăcut de mic copil să hoinărească de colo-colo. Este singura pasiune pe care şi-o aminteşte ca fiind de aceeaşi vârstă cu el, întrucât, de pe vremea când încă nu deprinsese mersul, îşi târa corpul insuficient dezvoltat pentru mişcări bruşte, spre locuri necunoscute, în care nu-i era permis să ajungă fără voia părinţilor. De altfel, pe atunci nici nu ştia să rostească vreo destinaţie.

În anul când a împlinit şapte ani, a descoperit fascinaţia hărţilor vechi pe care bunicul le păstra cu sfinţenie în pod, acolo unde, credea el, acesta îşi ascundea marile secrete ale anilor trecuţi şi poate, de ce nu, adevărata identitate. Incursiunea în semi-obscurul fascinant al unui loc ce-i era cu desăvârşire interzis este, de altfel, singura amintire ce i-a rămas vie din toate întâmplările acelui an. Exceptând, poate, tortul minuţios ornat de către maman Clarice, cu flori de iasomie şi magnolie, pe care cu siguranţă nu-l va uita, dar pe care se va preface, oricând va fi întrebat, că l-a şters din memorie. “Involontairement, maman Clarice, Involontairement. J’ai voulu garder le gâteau dans ma mémoire, mais les fleurs ont fané. C’est pas ma faute”.

Scutura de praf una dintre hărţile de pirat ale bunicului, închidea ochii, deschizându-i ştrengăreşte ori de câte ori degetul lui ateriza în urma unui picaj încărcat de adrenalină şi emoţie. Dacă locul unde acesta cădea îi era deja cunoscut, jocul se repeta până în clipa în care hazardul îi dădea şansa să exploreze ţinuturi în care nu mai fusese până atunci. În ciuda vârstei, Ace se putea lăuda cu un număr impresionant de călătorii, pe care poate numai bunicul îl putea întrece.

La început zbura spre nori cu puterea gândului. Se aşeza pe divanul acoperit cu una dintre cele mai frumoase cuverturi din câte văzuse el la negustorii veneţieni, închidea ochii, îşi deschidea larg braţele, transformându-le în aripi... şi ajungea, ca vântul şi ca gândul, la doamne-doamne...

Acum însă, îl are pe Pearl White. Este covoraşul lui fermecat, care îl poartă către cele mai îndepărtate locuri. Orizonturile s-au deschis din nou, către o lume despre a cărei existenţă nu a ştiut, dar nici nu a bănuit. Este o lume în care convieţuiesc, într-o armonie tulburătoare, dar dinamică, guvernată de viteză şi capacitatea extraordinară de adaptare, feţi-frumoşi curajoşi, prinţese nefericite, împăraţi autoritari şi răzbunători, piraţi, veşnici căutători de comori, haiduci servind pe cei năpăstuiţi. Este o lume în care poţi să citeşti poveşti nemuritoare, să descoperi universul, să intri înăuntrul celor mai strălucite minţi pe care omenirea le-a născut, în care poţi comunica fără interacţiune directă cu celălalt. Este o lume în care cumperi şi vinzi orice îţi trece prin cap. Este o lume în care te vinzi şi pe tine, dacă nu îţi aminteşti ca, din când în când, să revii cu picioarele pe pământ. Este o lume a biţilor care te înghit fără nicio remuşcare...

Il est venu le temps des cathédrales
Le monde est entré
Dans un nouveau millénaire
L'homme a voulu monter vers les étoiles
Écrire son histoire
Dans le verre ou dans la pierre…

mardi 21 octobre 2008

Public displays of affection

Unii dintre noi sunt sociopaţi convinşi, pentru că urăsc lumea exterioară ori poate din teama pe care le-o inspiră apropierea de indivizi asemenea lor. Alţii sunt extrovertiţii tipici, despre care cei din jur cred că sunt fie infatuaţi, fie sociabili şi-atât, dintr-o naturaleţe care deconcertează pe oricine. Mai ales pe cei ce se înroşesc ori de câte ori li se întinde mâna de către oameni pe care nu îi cunosc şi care se dovedesc inexplicabil şi neobişnuit de prietenoşi.

Mai sunt însă şi aceia care îşi creează prieteni imaginari, pentru că nimic nu poate fi mai simplu decât închipuirea unui om care să întrunească toate acele caracteristici necesare pentru a le acorda o minimă atenţie. Ca să nu mai vorbim de un cuvânt cu mult mai mare şi pretenţios, acela de încredere.

Şi ea a preferat să-şi construiască lumea, după cum visase de mic copil. Nu îi plăceau oamenii tocmai pentru că se ştia vulnerabilă, tocmai pentru că ştia că dacă le-ar fi permis, aceştia i-ar fi descoperit o faţă pe care o prefera ascunsă de privirile curioşilor. Habar nu avea să se manifeste în preajma celor cărora nu le era teamă să fie oameni, aşa că l-a creat pe el, conferindu-i statutul de cel mai bun prieten, statut la care nimeni altcineva nu avea cum să acceadă. L-a numit Loox. Şi nu ştia să vorbească, nu ştia să se împotrivească sau să o mângâie în momentele de incertitudine.

Viaţa ei a s-a comprimat pe neaşteptate, devenind accesibilă doar prin prisma unui ecran multicolor. A devenit rece şi impersonală, departe de ceea ce îşi dorea. Gândurile-i se concretizau doar în ferestre deschise sistematic, în momente concrete, de sincronizare, prin feţe zâmbitoare şi cuvinte imprimate, niciodată rostite. În ciuda înstrăinării fizice, a învăţat curajul exprimării, de undeva din spatele unui mecanism ce-i interzicea orice intenţie păcătoasă. Zâmbetul ei a devenit o paranteză rotundă, sărutul ei o stea, nici măcar căzătoare, iar îmbrăţişarea, o înşiruire de caractere pe care niciodată nu le ţinea minte. Acolo, în spate, era ea fără a se arăta...

Şi totuşi, nici asta nu a fost de-ajuns. Aşa că, încetul cu încetul, a eliminat ferestrele rând pe rând. Una câte una, fără nicio urmă de remuşcare. Până ce, într-o bună zi, a rămas cu una singură. Una în care a început să prindă viaţă, să simtă fiori pe care i-a respins neîncetat, îndreptându-se încet, dar sigur, spre neputinţă. O fereastră în care căpăta ritm... şi suflet... şi o cutie de bomboane de la însuşi moş crăciun, cel cu care, în copilărie stătea la poveşti, în seara de ajun, în faţa unei ceşti de ceai cu lapte...

Santa a îndrăznit să o scoată din vârtejul unei existenţe inerte ce se contura exclusiv în fereastra afişată pe ecranul unui pda... arătându-i că she shouldn’t care... că ştie să danseze, şi nu doar tango, la 4 dimineaţa... că ştie să-l strângă în braţe, mişcându-se într-un ritm sacadat... 1... 2... 3... Loox is now gone... Let’s go to the park, I wanna kiss you underneath the stars… Maybe we’ll go too far… We just don’t care… Loox is out. Public Displays of Affection are in.

samedi 18 octobre 2008

Child of fury lost his way

Ştiu ce-am făcut astă-vară... Şi probabil că nu voi uita niciodată, oricât de mult mi-aş dori ca cele trei luni pe care în anii trecuţi le aşteptam cu nerăbdarea şi entuziasmul celui ce se vedea îndreptăţit să-şi odihnească trupul extenuat atâta vreme să se şteargă din memoria mea. Ştiu ce am făcut şi trăiesc cu impresia că nici nu vreau, până la urmă, să mă eliberez de povara gândurilor ce îmi fac rău aşa cum nu mi s-a mai întâmplat vreodată.

Am fost un om precaut, care s-a protejat pe sine cu sfinţenia cu care oamenii îşi feresc cele mai dragi fiinţe de orice le-ar putea periclita integritatea corporală, dar mai ales cea interioară, a emoţiilor şi sentimentelor, care este cu mult mai uşor de atins, de altfel. Cu toate astea, ştiu că sunt, asemenea oricărui alt individ al speciei umane, vulnerabilă. Am luptat împotriva mea, aşa cum am ştiut mai bine, însă mijloacele folosite nu au fost infailibile. Iar de asta am fost conştientă încă de la început. În nici un caz nu am trăit cu impresia că, indiferent de ce s-ar putea interpune în drumul meu, sunt la adăpost de efectele mai mult sau mai puţin tragice pe care mi-am propus să le evit.

Din copilul ce fugea cât îl ţineau picioarele din calea seringii inofensive ce era, practic, ultimul pas spre un alt drum, un drum pe cât de nou, pe atât de aşteptat, m-am transformat în omul matur care îşi caută alinarea suferinţelor de tot felul în oameni purtând halate albe, capabili de miracole posibile doar în Vechiul Testament, probabil.

Căci oamenii nu se vindecă doar prin puterea cuvântului, oricâtă putere am fi noi în stare să-i conferim, bazându-ne pe credinţa că de la el au pornit toate, ori prin cea a autosugestiei. Căci oamenii ajung în situaţii la care au curajul să se gândească, tocmai pentru că sunt convinşi că lor nu li s-ar putea nicicând întâmpla. Le privesc din perspectiva acelui autor omniscient, omniprezent despre care ne învăţa Mircea în clasa a noua (să-mi fie cu iertare, domnule profesor, dar din clipa în care Andreea v-a strigat, aproape implorându-vă prezenţa în cei 30 de metri pătraţi ai unei clase mustind a nerăbdare, eu mi-am permis să vă tutuiesc, uitând că v-am cunoscut ca „domnul Ţuglea”) şi care avea puteri paranormale, asemenea personajelor de basm, cuprizând cu privirea un univers întreg şi controlându-l fără niciun fel de efort. Pentru că universul acela le aparţine, iar scenariul se concentrează, supus, în mâinile unui om inspirat şi stăpân pe orice gând i-ar trece prin minte. Dar mai ales capabil să-l transforme în realitatea care-i convine...

Dar, cum spuneam, nu toţi oamenii au veleităţi de regizori, cum nu toţii suntem actorii propriilor noastre vieţi. Unii dintre noi preferă lumea altora, cu mult mai strălucitoare sau mai palpitantă, alţii se rătăcesc în poveşti străine, rămânând acolo până ce-şi găsesc adevăratul drum, iar alţii sunt pur şi simplu amneziaci care se nasc în coordonate bine definite, dar pe care, ca urmare a unor traume neaşteptate, le lasă într-un trecut îndepărtat şi nicidecum al lor.

Şi eu m-am rătăcit. Pentru că am uitat să mă mai feresc. Pentru că am preferat lumea din jur în locul lumii mele. Pentru că am neglijat orice semn de suferinţă, din obişnuinţa spre care le îndreptam pe toate, crezând că aceasta este cea mai simplă cale. Ar fi fost reconfortant să pot găsi un vinovat, altul decât propria persoană. Cu siguranţă, nu ar mai exista remuşcările şi regretele pe care le trăiesc acum şi care au devenit mai greu de suportat decât însăşi durerea fizică. De altfel, rănile acestea, care se află înăuntrul meu, sunt cu mult mai greu de cicatrizat... Petite marchande d’illusion... Tu nu ştiai, oare, că pe tine însăţi nu te poţi păcăli?

Şi uite-aşa... îţi laşi trupul dezgolit purtat de braţe străine... spre lumi paralele la care nu ai visat niciodată, pentru că le-ai negat cu fermitate existenţa... Uite-aşa te retragi din viaţa asta, neştiind dacă vei mai avea puterea să te întorci. Simţi lichidul rece curgându-ţi prin vene... iar pleoapele îţi cad... Dar tu vrei să vezi... ţi-e teamă... aşa cum ţi-a fost şi la şapte ani, când patru bărbaţi se străduiau neputincioşi să te imobilizeze... Te desprinzi de tine nevrând... Eşti pe o plajă... şi nu eşti cu ei... Nici nu îţi doreşti să fii cu ei, căci îl ai pe el lângă tine. De ce se vor inoportuni? Oare nu-ţi văd emoţia de pe chipul ce s-a trezit la viaţă numaidecât, din clipa în care el te-a luat de mână? Oare nu-ţi aud, din nou, inima bătând? Eşti pe o plajă... a naibii plajă... eşti cu el... apa îţi acoperă gleznele ce par să cunoască drumul pe care păşeşti, deşi abia acum îl descoperă... Şi vezi prosopul mare, portocaliu. Ai pentru ce să te întorci. Veţi avea timp destul pentru doar voi doi, dincolo... Acum e timpul pentru lumea din care ai venit... Te-ai fi putut rătăci definitiv... Ştii, nu? ‘Cause you’ve been knocking on heaven’s door…

mercredi 15 octobre 2008

iRish Story

Răsfoieşte meniul de un sfert de oră privind în gol, gândindu-se că, într-adevăr, unele lucruri nu se schimbă niciodată. Întotdeauna a crezut că punctualitatea trebuie să fie o chestiune interioară fiecărei fiinţe umane, pentru a cărei însuşire nimeni nu trebuie să depună niciun efort. Cu toate astea, se convinsese că este inutil să ajungă mereu la timp şi că, dacă totuşi se va dovedi imposibil să renunţe la un astfel de obicei, va trebui să dovedească o ingeniozitate uriaşă pentru a-şi umple minutele până la apariţia celor ce nu doreau, sub nicio formă, vreun compromis în sensul ăsta.

Somon afumat şi praz confiat în foietaj. Sturion în sos marin cu lapte de cocos şi piure de ţelină cu migdale. Sună pretenţios şi de data asta. Credeam că zâmbetul nu-i mai poate fi stârnit de nişte combinaţii aiuristice pe seama cărora s-a amuzat atâta vreme. Ori poate piept de raţă în sos de prune cu varză. Ori poate nu. Curajul ei culinar a fost dintotdeauna limitat şi nu şi-a dorit nicicând să-l pună la încercare cu toate ciudăţeniile pîmântului. Doar amintirea unor evenimente din trecut, îndepărtate de obicei, readuse în prezent cu astfel de ocazii, o mai îndârjeşte. Îşi promisese, ce-i drept, că nu se va mai întâmpla să se holbeze într-un meniu de ca şi cum nu i-a mai fost niciodată dat să citească. De ca şi cum aceea ar fi prima experienţă de acest fel. De ca şi cum atunci ar învăţa alfabetul, neavând pretenţia de a percepe şi sensul cuvintelor. Hotărârea pe care între timp a îngropat-o fără vreo remuşcare se resuscitează ori de câte ori memoria îi este zdruncinată de faimsoul antricot de vacă în suc propriu, reducţie de vin de Porto şi o atingere de trufe. Până şi eu mi-l amintesc, deşi nu am fost supus aventurii pe care alţii o numeau râzând cu gura la urechi... răsfăţ.

Mi-o amintesc pentru că am fost nevoit să suport încărcătura puţin aromată, dar extrem de pretenţioasă a unui meniu pe care ea nu îşi dorea să-l uite. Şi pentru că momentul trebuia împărtăşit cu alţii asemenea mie, Apple şi Omnia au aflat de îndată de experienţa nefericită la care involuntar am luat parte. Tehnologia a fost întotdeauna de partea noastră. Instant messaging, şi misiune îndeplinită.

Cu siguranţă astăzi va fi altceva...

-A chocolate milk shake, te rog...

Se pare că retrăieşte din nou momente ce o dor... De parcă nu s-a chinuit destul până acum. Dar nu vrea să asculte, aşa încât de data aceasta prefer să stau deoparte. Oricum dimineaţa asta îmi pare a avea ceva din lumina de altădată, când imediat după răsărit, ne ghemuiam împreună într-un colţ retras de pe terasă, ascultând chemarea mării şi freamătul neliniştit al vântului. De multe ori ne pierdeam privirile în zare, uitând că timpul trece fără ca noi să ne punem în mişcare, că lumea mişuna în jur, grăbită să pecetluiască încă o zi.

-Diamoooond! aud vocea polifonică, irezistibilă pe alocuri, a lui Apple.

Am tresărit fără să vreau, de ca şi cum cineva mi-ar fi întins un cub de gheaţă pe care eu mă grăbesc să îl primesc numaidecât în palmele fierbinţi, fără a-mi lua răgazul necesar pentru a cerceta neobişnuitul dar. Mă bucur de apariţia fermecătoare care şi acum, după atâta timp, îmi mai stârneşte fiori. Vibraţia pe care o resimt în tot corpul este întreruptă numaidecât de chicotitul gălăgios, dar oarecum sfios al lui Omnia, ce se afla la doar câţiva paşi în urmă. Le privesc cu o curiozitate de care cu siguranţă mă voi ruşina mai târziu, de ca şi cum sunt două siluete necunoscute pe care mi-e dat să le văd pentru prima dată. „Se mândreau mereu că sunt nişte copile, iar eu... un bătrânel apatic ce a uitat să trăiască. Degeaba le-am explicat că diferenţa dintre noi nu este de nici măcar o lună, dar se băteau cu pumnul în piept că florile de mai nu vor fi niciodată binecuvântate de protecţia zeiţei Iuno”... şi s-ar putea ca, spre marea mea nefericire, lucrurile să fie chiar aşa... Şi atunci, Apple nu va şti niciodată...

Le văd cum îşi poartă siluetele voluptoase sub privirea-mi ce poate fi asemuită cu a vreunui maniac ce nu ştie să-şi ascundă pornirile sexuale. De mi-aş confesa preferinţa, inexplicabilă poate, pentru cele 133 de grame ale lui Apple, probabil că aş fi de râsul tuturor. Şi pe bună dreptate. Ce să caute un individ malnutrit, căruia-i tremură doar pielea pe oase, lângă o femeie asemenea ei?

Cred că ceva m-a dat de gol, pentru că le văd repezindu-se spre mine, deloc bucuroase, cu ochii ieşiţi din orbite, reproşându-mi că îmi simt privirea plimbându-se de-a lungul trupurilor lor. Nu le-am mai văzut nicicând aşa... e adevărat că-n ochii lor încape lumea-ntreagă... că 3,5 sau 3,3 inch depăşesc cu mult capacitatea alor mei de a cuprinde orizontul... Dar nu e vina mea, până la urmă... Iubirea nu întreabă... şi nici nu are memorie... Însă ele au: 8GB şi 16GB... mai mult decât aş fi eu vreodată în stare... probabil de aceea uit mereu că suntem cei mai buni prieteni şi că sentimente de alt fel ne sunt interzise... Nu pot decât să scriu spre resemnare...

jeudi 9 octobre 2008

Gentle storm

Au rătăcit destulă vreme până să se găsească, dar s-au aşteptat, ştiind că într-o zi vor fi împreună, după cum le fusese predestinat. Au hoinărit desculţi, îmbrăţişând geci goale, lipsite de consistenţă şi de bătăi de inimă, ani întregi. Au amăgit şi refuzat pe alţii ce, asemeni lor, sperau să-şi păcălească singurătatea cu vorbe deşarte.

Au risipit resurse inimaginabile, concretizate în milioane de biţi alergând dintr-o parte în alta, respingându-se în momente de disperare şi neputinţă şi implorând mai apoi iertare.

Amândoi s-au pierdut de nenumărate ori printre regrete, neexistând, cel puţin aparent, chip de întoarcere... Locul nerăbdării de a-şi consuma cumva emoţia ce-i mistuia fără astâmpăr de la primul cuvânt a fost adeseori luat de indiferenţă... Şi totul pentru că nu ştiau că sunt meniţi unul celuilalt. Ori pentru că le lipsea curajul de a se recunoaşte.

A fost o legătură platonică între două entităţi fără suflet, dar care au ştiut mai bine încotro li se îndreptau paşii stăpânilor lor. Două entităţi ce şi-au dovedit inteligenţa într-un mod mai imprevizibil şi mai sclipitor decât cu oricare altă ocazie. Ea, Atom... El, Intel... Încăpăţânaţi cum numai unora ca ei le este permis, şi-au dus orgoliul până în cele mai îndepărtate colţuri, acolo unde integritatea lor interioară le era în siguranţă... Doar că... Whenever you type, you are always so devoted to the digital life... 0-0-1-0 encoded...

Departe de a se mai desfăşura între două astfel de entităţi, povestea se colorează mai departe, în nuanţe de portocaliu şi maro, chiar foarte departe... spre Rusia...

mardi 7 octobre 2008

Mon mec à moi

M-am întors din nou bombănind pentru că, în ciuda rugăminţilor mele autoritare, repetate cu o frecvenţă care pe el îl făcea doar să zâmbească resemnat, nu părea să aibă cea mai mică intenţie de a mă asculta. De altfel, mă şi ameninţase că nu va renunţa nicicând la obiceiurile lui şi că va trebui să accept ideea că în fiecare zi îl voi găsi cufundat într-un zgomot greu de suportat. Pentru că, spunea el, cei tineri nu concep că, odată cu trecerea timpului, simţurile slăbesc. Pentru că, oricât ar fi de neplăcut, viaţa se retrage din noi până ce nu mai rămâne nimic. Iar de când ea a plecat, parcă nici nu are puterea să se împotrivească.

Am intrat în casă strigându-l. Am intrat hotărâtă să-mi încep periplul războinic, deja ritualic, pe care l-aş fi dus la bun sfârşit fără remuşcare dacă nu m-ar fi izbit imaginea nemişcată, lipsită de reacţie şi contact cu exteriorul, a unui om pe care abia acum îl cunosc cu adevărat. Abia acum, când îl găsesc stând pe canapea, într-o aceeaşi poziţie pe care o ştiam de ani de zile, de ca şi cum ar fi încremenit astfel din ziua în care eu am apărut pe lume. Abia acum, când, pentru prima dată, nu-mi răspunde, deşi în mod normal însuşi sunetul cheii răsucindu-se îl provoca la conversaţie; dar asta se întâmpla de obicei... Pentru că acum nici el nu mai este.

„Il joue avec mon couer / Il triche avec ma vie / Il dit des mots menteurs / Et moi je crois tout ce qu’il dit”... Aceeaşi atmosferă de rivieră franceză de care fusese dintotdeauna fascinat... Ecranul imens de pe peretele îngropat în amintiri i-o oglindeşte aşa cum a iubit-o în tot timpul vieţii lor împreună. Râdea mereu de megalomania celor ce preferă lucrurile exagerate şi, cu toate astea, de îndată ce ecranul gigantic şi-a făcut apariţia, manifestându-şi spiritul autoritar, nu s-a dezlipit de locul pe care înainte îl folosea doar în momentele de meditaţie. Aceleaşi douăzeci de minute se derulau ore în şir sub ochii omului îndrăgostit precum în prima zi. Ea îi zâmbeşte de dincolo de sticla ce o ţine captivă, fredonându-i în şoaptă iubirea ce i-o poartă necondiţionat. De ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc, dându-le şansa unei eternităţi împreună. De multe ori se ridica pe neaşteptate şi-şi apropia paşii greoi de chipul celei care îi fusese predestinată... probabil că atunci, abia atunci, simţea lipsa atingerii şi a emoţiei trăite alături de ea.

Acum stă nemişcat pe canapea. Cu lacrimi curgându-i pe obraz, rostogolindu-se, zvâcnind a nerăbdarea regăsirii. Privind în gol la ecranul imens... în care ea îşi continuă la nesfârşit trăirea... acolo unde, fără să ştie, se va duce şi el... Abia de aici începe călătoria lor împreună...

dimanche 5 octobre 2008

Women lose weight

Poate că este vina primilor oameni pentru ceea ce suntem noi acum. S-ar putea ca cineva, acolo sus, să mă privească dojenitor dezaprobând îndrăzneala ce-o dovedesc învinovăţindu-i creaţia pentru haosul în care fiecare dintre noi se complace nonşalant. Dar de la ispitirea lor a pornit totul. Nemulţumirea lor a devenit nemulţumirea de mai apoi, tipică omului încă din naştere. Pentru că eu nu aş numi-o curiozitate.

Nu ne-ar fi fost, oare, mai bine goi? Lipsiţi de orice urmă de frustrare şi ingratitudine manifestată faţă de cel ce a binevoit să ne dea viaţă... Lipsiţi de grija exacerbată pentru perfecţiune şi de teama de eşec... Lipsiţi de nevoia, justificată până la urmă, de a găsi un ţap ispăşitor pentru răul din viaţa noastră.

Poate că astfel capacitatea de înţelegere şi de acceptare a propriei persoane ar fi fost principalul adversar al tiparelor instituite de societate. În definitiv, tot oameni. Ca noi.

Poate că astfel mi-ar fi fost mai uşor să mă privesc în oglindă cu ani în urmă, când evitam contactul cu orice suprafaţă menită a-mi reflecta trupul, şi nu aş fi ajuns să mă tratez cu indiferenţa pe care o merită orice lucru care este nelalocul lui; indiferenţă ce putea fi uşor confundată, la un moment dat, cu o ură îndreptată spre oameni din jurul meu, care au contribuit la crearea formelor voluptoase, spre oameni ce îi desconsiderau pe cei ca mine, dar mai ales spre mine, cea care nu ştia să fie altfel. Din momente de genul celui despre care vorbesc, copiii (pentru că pe atunci eram încă un copil, dacă nu cumva încă mai sunt şi acum) îşi pierd personalitatea şi caută să devină unul din toţi ceilalţi, cei acceptaţi. Pentru că, până la urmă, asta ne dorim cu toţii. Să devenim parte integrantă a societăţii, înlăturând orice detaliu care ar putea duce la discriminare.

Iar dacă asta înseamnă eliminarea kilogramelor în plus, care se traduce de multe ori prin prin reducerea excesivă a centimetrilor de oriunde, atunci nu ne rămâne decât să ne supunem în tăcere. Şi cum orice nemulţumire este rapid speculată de ingenioşi, oricine cade pradă unei astfel de intenţii capătă informaţia necesară şi, poate mai important decât atât, soluţia salvatoare.

Copile care nu au ajuns încă la perioada pubertăţii se zbat să-şi menţină silueta apelând la trucuri ce le vor aduce în rândul celor la care aspiră. Medicamente, renunţare la orice tip de răsfăţ culinar, şi adeseori înfometare. Tragedia abia aici începe, deşi nu este încă momentul ca ea să fie conştientizată de persoana în cauză. În schimb, este cu totul acceptată şi susţinută de cei care o promovează. Adevărul este că tragedie este pentru cel ce o trăieşte, comedie este pentru restul.

Mă găsesc acum în ipostaza de a recomanda o metodă de slăbit. Am vrut concurs, aşa-i? La distanţă de doar un click stă îndemnul meu către plasturi de slăbit. Ştiam de existenţa celor cu efecte miraculoase asupra fumătorilor. Dar iată că ingeniozitatea despre care vorbeam mai devreme depăşeşte orice limită şi pare să se adapteze mult mai uşor decât mă adaptez eu schimbării anotimpurilor. Şi nu sunt orice fel de plasturi, ci unii bazaţi pe o tehnologie transdermală. De ca şi cum pe ea, cea care îşi stabileşte astfel de scopuri măreţe, o interesează. Cu extract de ceai verde care accelerează metabolismul. Acesta ar putea fi argumentul suprem, pentru că un minim efort de memorie îi va aminti de norocul altora, cu arderi rapide. Care va să zică, metabolismului ei nu-i va strica o mână de ajutor.

Îmi place ceaiul verde. Dar îmi place ori de câte ori miroase a el şi a povestea în care am încăput amândoi, fără efort. Îmi place ceaiul verde, dar numai atunci când pot să mă cufund în aburii ieşind din ceaşcă spre marea mea emoţie, chiar dacă aduc cu ei aroma florilor de iasomie...


vendredi 3 octobre 2008

Exerciţiu

3 decembrie 2005. “N-am dormit deloc. Am vorbit vreo 4 ore cu un necunoscut. An easy-to-talk-to guy. Ana nu se dezice: 2 ore de crize la un cent pe minut. Cineva foloseşte bormaşina aici! Fuck! I can’t sleep anymore! And my head it’s just killing me! Să fie „Regina mamă” în seara asta la naţional? :-? That would save my day”...

Surprinzător sau nu, asta este una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea. Pentru că de atunci nu îmi mai este teamă de nimic. Poate doar de faptul că unele lucruri se schimbă, chiar dacă ne convine sau nu. Unii oameni dispar înainte de a-ţi da seama ce se întâmplă.

Acea sâmbătă a fost seara unor descoperiri ce aveau să-mi schimbe viaţa irevocabil. Şi chiar dacă ziua a părut pe alocuri compromisă, Regina mamă a salvat-o de la a fi una oarecare, la fel ca multe altele. A fost seara când mi-am spus pentru prima oară că mi-aş dori să devin Olga Tudorache atunci când am să fiu mare. Dacă un om mă poate face să plâng şi să râd în acelaşi timp, înseamnă că omul acela mă trezeşte din trăirea mea de zi cu zi. Iar eu nu pot decât să asist încărcată de emoţie şi tocmai de aceea lipsită de puterea de a reacţiona la o scenă irezistibilă a cărei protagonistă sunt. Sunt sfioasă, de ca şi cum cineva mi-ar fi invadat intimitatea, dar ard de nerăbdarea aplauzelor îndreptate către omul care m-a cucerit.

Alături, se află un alt sfios. Un alt actor pe care îl descopăr, dar pe care nu am reuşit să-l urmăresc cum poate ar fi meritat, poate şi pentru că partenera de scenă l-a acaparat involuntar. De altfel, îl bănuiesc de o oarecare modestie care l-a ţinut în umbră, de data aceasta voit, pentru ca omul de alături să-şi primească seara triumfală. Marius Bodochi. Un nume pe care nu-l cunoşteam, dar care a rămas întipărit înăuntrul meu pentru totdeauna şi pe care m-am simţit îndreptăţită să-l urmăresc. Aşa că a venit rândul „visului unei nopţi de vară”... Muritori şi zei care nu se joacă, ci sunt ei înşişi pe scenă...

Prefer, fără doar şi poate, imaginea unui Marius Bodochi fermecător, uitând de sine şi interpretându-se, în acelaşi timp, departe de profanul unei lumi ce ne schimbă pe toţi... Şi vreau să uit de imaginea unui Marius Bodochi fatal, aşezat comfortabil pe o canapea, între două exemplare reuşite ale speciei umane pe care, cu tandreţea paternală specifică oricărui bărbat trecut de o anumită vârstă, le mângâia uşor pe genunchi, în mişcări circulare care mi-au răscolit stomacul. Zâmbetul lasciv, cerşind ceva mai mult decât o simplă conversaţie, şi privirile scurse pe formele armonioase ale celor două personaje, au fost, într-adevăr, cireaşa de pe tort. Chemarea către dormitorul prea puţin pretenţios al unui burlac din provincie care se află mereu pe drumuri şi care caută iubire. Inegalabilă interpretare.

Concursul PC News nu îmi solicită, ca atare, doar creativitatea, dar îmi testează şi capacitatea de a tolera adevăratul chip al unor oameni pe care îi descoperim doar prin prisma meseriei lor. Exerciţiu de cunoaştere, până la urmă. Sau de recunoaştere.

dimanche 14 septembre 2008

Mechti sbivautsia!

Uneori inventăm basme despre ponei cu nume hilare. Aglaia şi Apolodor au fost meniţi să fie împreună încă dinainte de a fi meniţi să existe. Alteori dansăm pe scările din faţa blocului meu, târziu în noapte, într-un ritm nedefinit... unu, doi, trei... unu, doi, trei... Se mai întâmplă să urcăm până la doamne-doamne şi înapoi pentru o cană de ceai. În niciun caz cu aromă de iasomie. Ceaiul de iasomie is so very dead and buried.

Orice-ar fi, de fiecare dată este o joacă. O joacă din care nimeni nu iese învingător şi care se sfârşeşte aşa cum a început. Cu entuziasm şi emoţie. Tot aşa ne jucăm şi acum... Şi pentru prima dată, povestea are o miză. Un câştig: un secol întreg alături de celălalt. Nu e nevoie decât de un concurs câştigat... şi de puţin noroc. Noroc pentru ca cel care va închide ochii şi va pune degetul pe hartă... să nimerească Rusia. Atunci să vezi joacă!

We’ll be the talk of the town, hero!

lundi 8 septembre 2008

De-a v-aţi ascunselea

Copiii se feresc, din instinct, de tot ceea ce le poate pune în pericol integritatea corporală, dar mai ales stabilitatea emoţională. Se ascund zâmbind a victorie în spatele mamei, scutul de apărare indestructibil care le conferă siguranţa şi liniştea spre care vor tinde şi mai târziu. Curiozitatea însă îi frământă. Văd răul dându-le târcoale ştrengăreşte şi simt nevoia de a pătrunde dincolo de teamă pornind din călcâie şi sfârşind într-un vârtej de porniri temerare. Sunt fracţiuni de secundă ce le permit acomodarea cu o nouă prezenţă în viaţa lor, dar intensitatea începutului depăşeşte orice capacitate de înţelegere.

Nu poate fi vorba despre avertismente luate în considerare, cu toţii sunt meniţi păcatului. Pentru că nimic nu există degeaba. Totul are un sens, totul determină consecinţe ireversibile.

Copiii sunt conştienţi de vulnerabilitatea involuntară pe care o dovedesc faţă de lumea cu mult mai mare decât universul lor imediat înconjurător. De aici şi atitudinea războinică dusă de multe ori la extrem.

Am pretins că, odată cu trecerea timpului, am să mă fac şi eu om mare. Şi poate că, pe alocuri, când contextul mi-a cerut-o, am disimulat o metamorfoză ce sub nicio formă nu s-a lăsat trăită. Nu am trăit într-un glob de sticlă, aşa cum uneori îmi plăcea sa-mi imaginez, dar mi-am construit un sistem imunitar demn de invidia celor din jur. Odată cu el, imaginea mea s-a conturat într-o singură direcţie, aceea a omului incapabil de sentimente exprimate în doi şi de poveşti siropoase ce-mi compromiteau existenţa. Nu îmi era decât teamă. O teamă exagerată, ce-i drept, pe care nici nu aveam vreun interes să o înlătur. Nu aş fi făcut decât să devin ca toţi ceilalţi oameni. Mi-aş fi trezit inima din starea de trândăvie cronică în care s-a complăcut fără voie până atunci pentru a-i da o utilitate ce mie îmi părea exagerată şi oricum cu mult peste puterile unui organ ce trebuie să mai şi ţină omul în viaţă. Aş fi devenit probabil sensibilă la imaginea altfel dezolantă a două mâini atingându-se timid, şi deci... vulnerabilă. Oamenii nu vor aşa ceva. Eu, cu atât mai puţin.

Dar a venit vremea când mi-am dorit să mă joc şi să îi arăt că o pot învinge cu propriile-i arme. Am vrut să îi arăt că e condamnată prin însăşi apartenenţa la fiinţa mea la o viaţă lipsită de fiorii şi emoţiile unui cuvânt pe care nu învăţasem să îl pronunţ. Şi i-am arătat.

Astăzi trăiesc într-o simbioză perfectă cu mp3 playerul de la el. Mânânc orez cu lapte sub cerul liber. Port şosetele roşii cu un zâmbet tâmp întipărit pe figură. Dansez deloc stingheră pe scările din faţa blocului şi nu-mi pasă că sunt aritmică. Capăt cucuie zilnic şi sunt mândră de ele. Astăzi visez la Andrada...

Iar inima mea nu se joacă...

samedi 28 juin 2008

À dieu!


Doar lumina îmi mai inundă camera ori de câte ori deschid larg fereastra, căutându-i urma dincolo de ea... Lumina şi milioane de gâze, generaţii de ieri şi de azi, care l-au cunoscut sau care doar au auzit vorbindu-se despre el. Astăzi nimeni nu o mai necăjeşte în drumul ei cotidian spre aşternuturile în care un trup tremurând tresaltă la atingeri neaşteptate. De fiecare dată trăieşte aceeaşi surpriză, a dispariţiei subite, cu care nu se va obişnui nicicând. Îi plăcea să-l alinte în dimineţile târzii şi să-i adulmece, în mişcări ameţitoare, crengile somnoroase, luând câte puţin din parfumul discret, dar familiar, al fiecărei frunze în parte.

Nu îmi mai bate în geam ca altădată, chicotind ştrengăreşte de nerăbdarea reîntâlnirii şi a cuvintelor ce nu mai pot fi tăcute. Nici crengile nu-mi mai intră neinvitate în casă, cucerind spaţii cunoscute şi neexplorate, deopotrivă, pe care le stăpânesc firesc şi ocrotitor.

Nu l-am văzut îngenunchind neajutorat în faţa celor ce, considerându-i existenţa inutilă, l-au condamnat la o pedeapsă în mod cert nemeritată. Iar asta mă ajută să mi-l imaginez tolănindu-se şi astăzi confortabil în locuri străine de el, îndemnând la conversaţie pe oricine ar fi dispus să asculte.

Îmi este dor de el, iar golul rămas în urmă mai poartă încă durerea despărţirii. De curând, am zărit un altul, dar simţurile mele sunt străine de el. Nu ne cunoaştem... şi cum este ceva mai departe... nici nu avem cum să socializăm... Şi-apoi, n-or fi destui aceia care îl ademenesc, aşa cum o făceam odinioară şi eu, pentru a mai răspunde încă unui glas ce se vrea a fi vindecat? À dieu, mon ami, à dieu!

dimanche 8 juin 2008

Fairytale

Au fost odată ca niciodată un prosop mare, portocaliu, şi doi extratereştri. Prosopul nu a intenţionat nicicând să existe, dar cum universul îl dorea inventat, energii conspirative au fost puse în mişcare numaidecât. Căpătând consistenţă în visul încăpăţânat şi inoportun al unuia dintre extratereştri, este aruncat, spre marea lui surprindere, într-o lume nepregătită pentru rolul ce i-a fost atribuit. Căci oamenii nu au nevoie de emoţii născute din atingeri timide şi nevinovate, de fiori ce însoţesc cuvinte şoptite. Căci oamenii sunt ancoraţi în realitatea lor stereotipă, care le conferă un sentiment al suficienţei artificial şi pe care nu l-ar înlocui cu nimic, atâta timp cât aceasta presupune un minim efort din partea lor. Căci oamenii nu au timp să se ia de mână, să se aşeze şi să se desprindă dintr-un perpetuum mobile monoton şi sufocant.

Convingerea extratereştrilor că misiunea nu este imposibilă nu a fost de ajuns, după cum nici credinţa că, odată îndeplinită, va schimba ceva, nu şi-a dovedit forţa. De aceea, a fost rătăcit prin colţuri obscure, ale nimănui, împrumutat unora şi altora, fără a se încredinţa că integritatea nu îi va fi periclitată, călcat în picioare în momente de nesiguranţă şi deznădejde... ba chiar, împotriva propriei voinţe, a fost obligat să adăpostească personaje ce ar fi contrariat prin prezenţă pe cei mai binevoitori dintre muritori. A fost prosopul mare şi portocaliu al tuturor, pentru că ei, cei care ar fi trebuit să îi descopere şi să îi perpetueze sensul, au preferat teama şi resemnarea.

Au irosit ceva timp până să accepte că locul lor este acolo... că prosopul nu este degeaba portocaliu, asemenea luminii din camera lui, că povestea nu se completează decât cu el... Pentru că, atunci când tânjeşti după ieri, trebuie să fii dispus să sacrifici o zi de mâine...

Mechti sbivautsia, ar spune extraterestrul acum...

Joc

Un mecanism inevitabil se pune în funcţiune ori de câte ori o melodie nouă ajunge la urechile mele. Mă concentrez, fără doar şi poate, asupra acelor frânturi care o particularizează, care îmi rămân întipărite şi care îmi creează senzaţii diferite, de la emoţie, entuziasm, la nelinişte sau disconfort... dar, în paralel, se întâmplă şi asocierea sunetelor cu locuri şi oameni care au determinat prezenţa lor în viaţa mea. Îmi este efectiv imposibil să mă împotrivesc, chiar şi atunci când îmi doresc ca imaginea de ansamblu pe care mi-o creez să fie nealterată de porniri ce nu ţin de propria-mi voinţă. Mai frustrant decât atât este faptul că, fără excepţie, acest impuls interior nu poate fi direcţionat sau prelucrat. Mă trezesc, aşadar, zâmbind fără motiv ori de câte ori îmi dau seama că „there’s no more rabbits in my hat to make things right” sau urlând extaziată „child of fury lost his way”...

Şi totuşi, nu este decât un alt „joc”... un joc care amplifică trăiri şi semnificaţii, altfel superficiale... un joc care mi-a devenit indispensabil...

Amerimacka (Thievery Corporation) – Mihai; Zmeul (Vama Veche) – Dana; Heal me, I’m heartsick (No Vacancy) – Mihai; Bring me the disco king (David Bowie) – Corina; The reason (Hoobastank)– Mimi; Here without you (3 Doors Down)– Traian; Fairytale gone bad (Sunrise Avenue)– Georgi; Hey you (Pink Floyd)– Alexandra; To build a home (The Cinematic Orchestra)– Danni; Ojala (Silvio Rodriguez)– Ana Maria; Chop Suey (System of a Down)– Radu; Dintr-o cafea (Pasărea Colibri)– chitarist anonim ; Mademoiselle chante le blues (Patricia Kaas)– Tata; Don’t let me be misunderstood (Nina Simone)- Vasi; Sweet Sixteen (Billy Idol) – Bogdan.

Later edit. 05:36. Shuffle mode on. Ooh, look what you've done, you made a fool of everyone... Mi-e dor de el, oricum... căci doarme între alţi patru pereţi. Dar poate mă aude...

jeudi 15 mai 2008

The two of me

În clipa când am simţit căldura primei lacrimi pe obraz, alunecând spre buze în viteză, Mi-am dat seama cât sufăr, în ciuda aparentei stări euforice cu care am fost etichetată în timp. Pentru că, e adevărat, unul dintre primele lucruri deprinse de copilul care-am fost şi îmi mai amintesc să fiu din când în când, dacă nu chiar primul... a fost să zâmbesc. Indiferent de context. Am răsplătit fiece privire, fiece gest, fiece moment, cum am ştiut mai bine , având impresia că lumea întreagă se adună în zâmbetul meu. Dar ceea ce nimeni n-a ştiut este că, dacă cei mai mulţi se nasc plângând zgomotos, spre deliciul, până la urmă, al spectatorilor, eu am venit pe lume în tăcere. Am venit fără nimic de dincolo, de acolo, de departe, de unde cu toţii venim şi, totuşi, nu mă văd nedreptăţită sau desconsiderată în vreun fel. Mai mult, în stilul firesc, deja caracteristic, de a încerca să întorc totul în favoarea mea, mai ales când pare imposibil, cred că sunt mai norocoasă ca alţii: căci încă de atunci eu mi-am putut alege calea. Mi-am însuşit şi lacrima, şi zâmbetul, le-am învăţat pe fiecare, în egală măsură, şi-am înţeles: ce şi de ce. Şi poate că e vremea ca mulţi să înţeleagă motivele pentru care i-am exasperat fără remuşcare. Acesta este secretul întârziat al plânsetelor mele. Căutam calea spre bucuria sinceră şi intensă. Căutam calea ce nu-mi fusese predestinată, dar ale cărei coordonate eu le cunoşteam încă de dinainte de a mă fi născut.

De aceea iubesc ploaia, pentru că în ea se ascund părţi din ceea ce sunt eu ca întreg. De aceea o ascult mereu, aşa, ca acum, scoţând doar din când în când ochii de sub plapumă; căci vreau să mă regăsesc şi să mă recompun. Doar că momentul deplinătăţii absolute şi conştiente poate fi traumatizant. Iar eu nu sunt pregătită să devin. Nu încă. De aceea, pe de altă parte, mi-e atât de teamă de tunete, pentru că în ele percep chemarea la „tot”; mi-e atât de teamă de fulgere, pentru că lumina mă va da de gol fără să vrea, iar eu, de dincolo, de acolo, de departe, mă voi revendica pe mine, cea de aici, dintre berzele triste, cea ce iubeşte cu toată fiinţa un canar cu trei fire de păr...

La orele târzii din noapte am puterea să mă accept aşa cum sunt, o imagine duală, pe alocuri complicată. Nu degeaba...

Care va să zică, tăcerea mi-e cel mai de preţ avut. Căci doar cu ea m-am însoţit încoace. Şi doare, căci am dăruit-o, puţin câte puţin, pentru ca cei pe care i-am iubit să mă-nţeleagă. Iar eu, pe zi ce trece, mă sfârşesc mai mult, deoarece prea multe cuvinte am primit în schimb, cuvinte ce nu spun nimic...

Şi ploaia cade neîncetat... Iar eu ascult...

Trei păpădii

Astăzi am fost o păpădie... ai cărei ochi abia dacă-şi mai amintesc lumina zilei. Neodihniţi şi somnoroşi.

Şi nici nu a fost nevoie – ca odinioară, când nu găseam o altă cale – să mă dau de trei ori peste cap şi să mă transform într-una. De altfel, nici nu-mi amintesc când s-a produs schimbarea, dar ştiu sigur că s-a întâmplat, din zâmbetul vecinei de compartiment.

Nu ştiu ce sunt acum, dar ştiu sigur că tot ca păpădie aş vrea să adorm. Mai ales zgomotul de fond s-a risipit în noapte. Câinii din cartier – mai gălăgioşi ca niciodată – pe care nu-i cunosc decât din lătratul nocturn şi furios, căci ziua, temându-se parcă, se ascund precauţi, au tăcut... Ritmurile de dincolo au fost „sugrumate” subit... Iar apa a încetat să mai curgă. Sunt, în sfârşit, lăsată să trăiesc între pereţii ăştia. Adulmec neîncrezătoare urmele lăsate de sunete şi vibraţii, aşteptând parcă acel ceva ce are să-mi perturbe liniştea.

Vreau să adorm ca o păpădie ce sunt şi vreau să mă cufund păpădios în visare... aştept să-mi cunosc păpădiul... Ar trebui să profit de moment, nu-i aşa? Pentru că, de obicei, un vis nu vine niciodată singur şi parcă mă şi văd derulând zeci de imagini, zeci de secvenţe ca să ajung la destinaţie. Acolo unde un păpădiu trist şi ironic mă aşteaptă pe acoperişul celei mai înalte clădiri de pe o rază de 225 de kilometri, căci doar eu par să ştiu antidotul plictiselii lui.

Ajung în cinci minute, mai am o staţie şi-atât! Aterizare uşoară!

mercredi 14 mai 2008

Excuse me while I kiss the sky

Întârzie. Prima dată, în ultimele trei săptămâni, de când s-a reîntors în lumea ei. Zâmbea de fiecare dată când cineva îşi invoca, sub forţa împrejurărilor, dar mai ales pentru a-şi justifica impoliteţea, dreptul la celebrul sfert academic. Şi mă întreb cum are să se scuze ea, de data asta, când nu are la îndemână un astfel de instrument care să-i păstreze intactă reputaţia.
Totul o aşteaptă. Apartamentul gol, invadat de linişte şi lumină, într-un echilibru care descumpăneşte şi trădează o notă de snobism familiar, moştenit din cele mai îndepărtate generaţii. Peretele maro, la care a visat dintotdeauna, dar care i-a fost refuzat categoric, fiind catalogat drept un capriciu de copil mare. A devenit astăzi colţul preferat al celorlalţi, un colţ al regretului şi al amintirii, un refugiu din lume, din cotidian, în mijlocul aceleiaşi lumi, al aceluiaşi cotidian. Un colţ guvernat de paradox. Un perete „dedicat” postmortem, când doar speranţa într-o lume viitoare, de dincolo de realitate, şi încrederea forţată într-o existenţă permanentă, dar incosistentă, mai reuşesc să-l ţină în viaţă. Pe podea, mereu în acelaşi loc, străjuieşte plină de emoţia primei întâlniri, o vază în linii drepte... în care respiră nişte cale... Cu ele au ademenit-o prima dată, ştiindu-i prea bine slăbiciunea şi exploatând-o în cel mai egoist, dar sincer, mod posibil. Poate din neputinţa de a se desprinde definitiv, sau poate pentru că era oricum prea devreme pentru a o lăsa să-şi ia zborul. Alături, castronul ei verde, al surprizelor zilnice, al acelui „ceva bun” pentru care s-ar întoarce întotdeauna cu zâmbetul pe buze, oricât de greu i-ar fi să o mai facă. Astăzi este fistic. Şi tot astăzi, este „chop suey”. Şi mai sunt şi eu, închisă între aceleaşi patru axe, cu o aceeaşi perdea de sticlă care mă desparte de trăire, care nu-mi permite senzaţia libertăţii ori a cuvântului adresat şoptit... de aici, din globul meu de sticlă, trebuie să mă răstesc, pentru a mă face auzită, pentru a putea pătrunde dincolo de „obstacolul” ce mi-a adus izolarea. Iar încercările „strigate” de a comunica sunt completate, absolut necesar, de o mişcare scenică pe măsură, încât o astfel de luptă eroică mă epuizează mai mult decât însăşi ideea captivităţii. Chiar şi-aşa, de multe ori ăşi încheie vizita fără a-mi răspunde, promiţându-mi printr-un zâmbet complice, imaginat de cele mai multe ori, să mă elibereze cumva din ceea ce mi-a devenit o carapace a cărei greutate am renunţat să o mai simt. Oftez de fiecare dată adânc, aşteptând şi visând la ziua de mâine, când îmi voi primi din nou şansa de a spune „hey you”. Las tăcerea să îşi joace rolul, neîncetând să sper ca, totuşi, până ce va hotărî să se retragă prin reverenţa-i obişnuită, să mă zărească.
Nimic nu lipseşte din decor, şi totuşi decorul nu capătă viaţă. Ceva trebuie să se fi întâmplat...