Mai nou, visez...

Nu obişnuiesc să visez. Şi asta nu pentru că nu am imaginaţie sau pentru că prefer să-mi odihnesc creierul în timp ce dorm, dar somnul mi-a fost dintotdeauna profund şi politicos. Politicos cu persoana agitată din timpul zilei căreia îi place să viseze oricum cu ochii deschişi. Am fost dintotdeauna a day-dreamer... şi cred că este suficient...

Nu am visat foarte mult de-a lungul timpului,exceptând câteva coşmaruri pe care le-am trăit la intensitate maximă şi în repetate rânduri, pe unele dintre ele, undeva în vremuri imemoriale, aparţinând unei copilării pe care mi-o amintesc cu nostalgia specifică octagenarilor zilnic recunoscători pentru longevitatea cu care au fost binecuvântaţi, dar şi cu amnezia, pe alocuri prefăcută şi impusă, a celor ce preferă să lase anumite episoade în trecut.

Ba asistam neputincioasă la urmăriri ca-n filme a eu-lui meu desprins şi rătăcit în lumi paralele de cuburi uriaşe rostogolindu-se ameninţător şi neîntrerupt pe o vale abruptă, ba mă imaginam în ipostaze pe care cu siguranţă nu le-am trăit în vieţi anterioare, dar nici nu o voi face în vreuna din cele următoare. Dacă există aşa ceva.

De curând am fost în Venezuela. Nu sunt sigură ce căutam acolo, la fel cum nu sunt sigură că imaginile pe care am fost în stare să le derulez au fost rodul imaginaţiei mele. Nici măcar nu ştiu dacă ceea ce se desfăşura, într-o splendoare demnă de poveşti, nu alta, era într-adevăr Venezuela. Ce ştiu este că mi-a fost al naibii de bine pe nişte meleaguri despre care nu am habar şi unde ideea de necunoscut face parte dintr-un farmec ce îmi pare irezistibil. Poate că şi apariţia unor figuri familiare a întregit senzaţia de bine, dar contopirea mea, a celei ce nu şi-a dorit niciodată să ajungă într-un astfel de loc, cu o lume complet străină, mi-a adâncit setea de călătorie.

Deunăzi, am trăit şi mi-am testat limitele. Mi-am descoperit latura războinică printr-o întâmplare ce mi-a dezrădăcinat convingerea potrivit căreia eu pot spune „niciodată nu voi...”. Acum ştiu că este posibil să..., chiar dacă prefer să nu...

Ce mă descumpăneşte este faptul că m-am complăcut în scenariul de thriller nereuşit şi ieftin pe care l-am văzut cap-coadă şi pe care, culmea, am şi încercat să-l prelungesc pe cât de mult posibil. Mi-aş fi dorit continuări la fel de ieftine, răsturnări de situaţie previzibile, personaje plate, conturate doar prin prisma fricii ce mi-o provocau... şi asta doar de dragul acelei fascinaţii a răului de care omul nu se dezice niciodată. Credeam că sunt altfel. Sunt aidoma tuturor celorlalţi. Îmi plac filmele de duzină, mai ales când ele se petrec în faţa unui singur spectator. Spectatorul-regizor ratat.

De mâine

Mâine, de ciudă, ar putea să picteze un soare mare pe tavan, în camera ce a încetat să se mai minuneze de povestea lor. Şi ar putea să rânjească la el, cum o făcea pe vremea când zâmbetul pe alocuri ştirb, în rest cariat, făcea din ea măscăriciul preferat al celor din jur... ar putea aşeza un soare uriaş pe tavan, chiar dacă e semn de furtună... şi ar putea împrumuta creioanele colorate din trecut, aceleaşi cu care a îmbrăcat personaje de poveste... aceleaşi cu care a scris şi povestea ce acum se sfârşeşte...

Mâine, de ciudă, ar putea să îl caute pe străzile ce iar îi par goale... ar putea să îi caute zâmbetul pierdut în aşternuturi şi îmbrăţişarea dezamăgită, să le scuture de praf şi de cuvinte, şi să le recompună, puţin câte puţin.

Mâine, de ciudă, are să reinventeze acoperişul. Are să-l ia de mână şi-are să-i zâmbească pe furiş... şi-are să se ruşineze, înroşindu-se aşa cum a uitat să o mai facă...

Atâta doar, mâine nu devine niciodată azi.

Viaţă în aşternut

Îl fixează toate cu privirea pentru că ştiu că îl incomodează şi pentru că, ori de câte ori cineva îndrăzneşte să-i perturbe calmul imediat exterior, se fâstâceşte, înroşindu-se până în vârful urechilor. E hilar cum un bărbat se poate transforma cu o asemenea uşurinţă într-o marionetă de îndată ce îi sunt descoperite punctele sensibile. Te-ai aştepta de la o astfel de apariţie ca slăbiciunile să lipsească cu desăvârşire sau ca cel puţin să fie cu iscusinţă mascate.

E ditamai arătarea şi totuşi îşi pleacă ruşinat privirea în pământ, lăsând loc celor mai nefericite interpretări din partea unor minţi nu doar răutăcioase, dar mai ales ahtiate după savoarea unor astfel de momente, incomparabilă de altfel cu orice altă senzaţie.

Dar parcă duritatea ce i se citeşte pe chip în oricare altă ipostază decât aceasta s-a evaporat de îndată ce privirile meschine, ordonate cu o stricteţe înspăimântătoare de mâinile-i sleite acum de puteri, s-au hotărât să-l hipnotizeze de ca şi cum aceasta ar fi fost încercarea supremă la care urma să fie vreodată supus. Stă cu spatele, iar eu nu pot vedea decât un trup ce pare a se moleşi cu fiecare secundă, lăsându-se pradă râsetelor maliţioase din aşternuturi.

Mă îndrept spre fereastră, pentru că în condiţiile de faţă prezenţa mea este absolut inutilă. Nu ştiu de-i pot fi de folos cumva, dar bănuiesc că voi găsi dintr-un alt unghi măcar un indiciu care să îl trădeze. Şi nu mă înşel. Căci, de îndată ce am ajuns în partea cealaltă a camerei, am înţeles mai mult decât poate aş fi vrut să înţeleg.

În faţa arătării se deschidea, timidă pe alocuri, dar simetric versată, o lume ce nu cred să fi cunoscut vreodată un alt decor decât acela mirosind a mucegai şi a lemn vechi de mai bine de cincizeci de ani. E mai degrabă istoria devenirii unei fiinţe ce a păstrat amintirea fiecărei femei ce i-a amorţit vreodată simţurile cu sfinţenia cu care acelea au păşit către tărâmuri pe care doar apropierea fizică a două trupuri le poate descoperi. Este, aşadar, istoria trecerii prin viaţă a unui om care se identifică pe sine cu numărul trofeelor obţinute de-a lungul unui parcurs nu doar îndelung, dar mai ales anevoios.

Aliniate cu precizie pe rafturi, zeci de cearşafuri stau mărturie unei poveşti de viaţă despre care altfel nimeni nu ar putea afla nimic. Este poate singurul detaliu care transformă povestea într-o surpriză, într-o înşiruire care merită atenţie şi interes. Pesemne nimeni nu ar fi fost în stare să gândească într-atât de departe, dar pare-se că viaţa arătării se măsoară în aşternuturile ce i-au fost locuite, la un moment dat, de femeile ce i-au răvăşit lumea interioară, transformându-l în statuia lipsită de emoţie de astăzi.

Nu-mi imaginez cum le recunoaşte pe fiecare, întrucât sunt toate, dar absolut toate, pe cât de încărcate de istorie, pe atât de albe. Nu ştiu ce le diferenţiază, deşi nu pot să nu observ rândul de jos, gălbejit probabil odată cu trecerea timpului... Stupoarea se accentuează la gândul că aşternuturile iubirii sunt dispuse cronologic, pentru o mai uşoară identificare a celei ce l-a încărcat de propria-i sexualitate. Pare a fi o arhivă veche şi extrem de îngrijită de care aparent nimeni nu are nevoie, dar care are însemnătate vitală pentru cel ce a creat-o.

Zăresc urme de ruj de un roşu strident, împrăştiat în forme geometrice ciudate, de ca şi cum EA, oricare ar fi fost ea, s-ar fi înverşunat împotriva aşternutului şi, eliberându-şi spiritul creator, şi-a plimbat într-o isterie frenetică buzele pe deasupra lui. Este poate o altă modalitate de a-şi marca teritoriul, de a lăsa cumva în urmă dovada trecerii prin patul nefericitului ce n-o va aştepta cu braţele deschise şi a doua oară. Este felul ei de a-i spune următoarei că nu o va putea înlocui niciodată, dar că nu o învinuieşte de nimic. Este felul ei de a-şi lua rămas bun şi de a spune bun venit celei ce va urma...

Zăresc undeva, spre partea superioară, cearşafuri din ce în ce mai neîngrijite. Franjurate, mototolite, aruncate în cufărul cu amintiri într-un delir ce aduce a disperare, fără a mai ţine cont de ordinea militărească de până atunci. O asociez, fără să vreau, cu o lipsă de răbdare survenită de-a lungul vremii, dovedită acelora ce încearcă să fie EA şi nu reuşesc. Iar el, ei bine el... nu le poate cere să rămână...

Toate vor deveni ceea ce au fost şi cele de dinainte... un cearşaf ce va purta în timp amintirea trecerii ei prin viaţa lui... un cearşaf al iubirii neîmplinite... ce nici nu a apucat să se nască...