mardi 15 décembre 2009

Învăţături de minte

Nu există zi de la dumnezeu în care să nu descopăr câte ceva despre mine, deşi mă laud de câte ori am ocazia că mă cunosc mai bine ca oricine şi că sunt ca o carte deschisă pentru mine. Cred că ar trebui să-mi ţin gura mai des şi să încetez cu afirmaţiile categorice despre care ştiu – de-acum încolo, fără doar şi poate – că mă pot „înfunda” când mi-e lumea mai dragă.

14 noiembrie 2009. Betting on Shorts la The Ark. Sau Bursa Mărfurilor Creative. Sau cum s-o chema. Irelevant, oricum, dar încerc să localizez temporal şi spaţial întâmplarea, pentru o mai bună şi mai precisă relatare ce se va petrece într-un viitor cum nu se poate mai îndepărtat, cu şanse mari de a nu se realiza niciodată. Cu siguranţă nepoţii îmi vor mulţumi pentru astfel de detalii, fără de care povestea nu ar mai fi aceeaşi.

Singurul lucru pe care îl pot spune cu privire la locaţie este că m-a fascinat din două motive: în primul rând, nu am nici cea mai vagă idee ce identitate are clădirea unde s-a desfăşurat evenimentul, dar ştiu că mi-ar plăcea să beau o cană de ceai fierbinte acolo, într-o zi puţin însorită; pe de altă parte, drumul spre locul cu pricina s-a descris de aşa natură că am pătruns şi eu, după îndelungi căutări, toate ridicole în pasivitatea lor, în paradisul florilor din piaţa George Coşbuc.

În stilul caracteristic de care nu mă lepăd niciodată, nici măcar la rugăminţi frenetice, mi-am făcut o intrare triumfală pe care probabil că mulţi nu o vor uita prea curând. Degeaba mi-am acoperit jumătate de figură, şi culmea!, tocmai jumătatea cea numa’ bună de fotografiat, privit pe furiş, admirat până la lacrimi, adulat, căci secundele ce au părut pe bună dreptate o eternitate, dar abia după ce s-au sfârşit, au dat ocazia spectatorilor să-şi întipărească figura-mi angelică pe retină. Învăţătură, dacă se poate şi de minte, dacă nu, nu: ca măsură de precauţie, ori de câte ori îmi va fi dat să intru într-o încăpere despre care ştiu că este delimitată de exterior prin ceea ce se cheamă în limbajul comun uşă, am să las orgoliul deoparte şi-am să consider că însoţitorii mei se pot descurca la fel de bine ca şi mine la a o deschide, pentru că mi-e clar că noţiunile sunt puţin confuze în ce mă priveşte. Mai ales când uşa e din sticlă. Poţi să tragi de jumătatea care nu se deschide până pici din picioare de extenuare, ea nu se va deschide, cu atât mai mult cu cât cealaltă jumătate este deja dată la perete, spre a-ţi facilita accesul. Ăsta-i lucru bun de ştiut.

Eu ştiu că-s mică. Mignonă, de fapt, că sună ceva mai pretenţios, şi mai spală din ruşinea ce reiese din paragraful anterior. Deşi precizarea că am evitat scaunul roz, de teamă că o astfel de imprudenţă m-ar afunda şi mai mult, ar trebui să ajute şi ea. Ca atare, foarte mică mi-a fost mirarea când am observat că subtitrările filmelor se pierdeau într-o mare de capete îngrămădite în rândurile din faţa mea. M-am descurcat cu spaniola din lozul necâştigător, 7:35 de la mañana, engleza nu avea cum să-mi vină de hac, dar scurtmetrajul românesc m-a ridicat în picioare. Şi nu vă grăbiţi cu fel de fel de concluzii, că nu patriotismul m-a animat. Nici pe departe. Ci nevoia de subtitrare. Oamenii ăia mi se adresează în limba pe care o vorbesc zi de zi, iar eu nu mă obosesc să-i ascult, pentru că cineva s-a ocupat de traducerea în engleză. Shame on me!

Benefic experiment, n-am ce zice.

mercredi 9 décembre 2009

Tălpile ei

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Şi-n ziua de după,
cu floarea miresei în palmele-i sfioase
şi cu suspinul în gât şi în genunchi,
pluteşte strigând în cele patru zări
pe dalele picurate cu rouă.

Nu e acasă,
iar lacrimile rostogolindu-se a nerăbdare
n-o aduc înapoi.
Pământul e proaspăt, e negru aprins,
şi-i semn că veşmântul a fost mult prea greu.

Este val tomnatic, acum,
un val ştrengar ce poartă umbre şi lumini în ochi,
trimiţându-şi solii străini
la vreme de flux.
Dar îşi cere cenuşa când marea se retrage.

Pluteşte, o clipă, pe apă,
pentru ca, odată cu ea,
să porneşti, spre adâncimi şi alte orizonturi,
undeva îţi voi săruta cu nesaţ urmele tălpilor.

Căci în ziua de după, când n-am să mai fiu,
va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi,
vor alerga nisipul şi marea...

vendredi 4 décembre 2009

Rău de la suflet

Mi-e rău de la suflet. Aşa spunea cândva un nene care nu mai e. Care nu mai e aici, printre cutiile de chibrituri în care ne ascundem temători ori printre siluetele gonind de colo-colo, către nu se ştie unde. Nu-i foarte grav, deocamdată. Doar s-a făcut ţăndări, dar slavă cerului, le am pe toate într-o urnă, alături de cenuşa tuturor gândurilor pe care le-am scuipat cu necaz din plămâni, ca pe nişte libelule turcoaz. Iar asta înseamnă că oricând voi avea curajul, îl voi putea recompune, aşa cum am făcut cândva şi cu Krásnaya plóshchad, ce stă acum îngrămădită într-o cutie prăfuită, pe şifonier.

Şi pentru că mi-e rău de la suflet, şi pentru că sunt oameni în lumea asta care sunt oricând pansament pentru ăsta mic de suferă şi-i zdrenţuros, şi-i prăfuit şi cântă la colţ de stradă romanţe de mult uitate, nu ezit. Mă duc să-mi sărbătoresc patria la o narghilea, în spirit românesc.

Ţara noastră nu e ţară de vânzare / Patria străbună e nemuritoare / Chiar de valul vieţii trece peste noi / Noi suntem aici veşnici şi eroi... La sentiment, cum altfel, din banca a doua de la perete, toamna lui 1992. În anul următor, în aceeaşi bancă, dădeam furios din cap cântând banii vorbesc.

Parfumul nu mă va trăda nici în seara asta. Aşa că anticipez noroc. La fel de mare ca grămăjoara maronie mirosind a lavandă în care am intrat cu stângu’ fix în faţa scării.

Am văzut paradisul, Alexandra, l-am văzut cu ochii mei. E o rudă îndepărtată a lui Beirut, dar pare să aibă o popularitate ceva mai mare. Feţe tuciurii, exotice precum compotul meu de ananas, de la mama lor de-acasă, dar la mama noastră acasă. N-am îndrăznit, căci mi-e rău. De la suflet. Nici măcar nu le-am furat o privire, cu coada ochiului, nici măcar atât. Iar separeul este mult prea generos. Aş fi urcat pe masă, etalându-mi fusta bufantă, în mişcări senzuale de arăboaică. Şi am şi clopoţel. Shishaaa!

Un dans din buric şi simt că... nu mai simt. Pe fundalul cântecelelor ce l-ar face pe Aladin să se răsucească zâmbitor în aerul mirosind a portocale, căpşuni, a măr, a mult măr... a mărul din narghilea, poate şi a mărul din cocktailul meu... nu aud decât zgomotul asurzitor şi liniar al aparatelor ce-mi vestesc trecerea. De-aici, dincolo.

Îţi stă bine-n verde
. Mi-e frică. Aşa că ai grijă de sufletul meu.

jeudi 3 décembre 2009

O floare şi... trei grădinari

1: Fiţi bărbaţi şi recunoaşteţi! Eu am văzut-o primul...
2: Ba bine că nu! Pune-ţi pofta-n cui şi treci la rând. Eu sunt cel mai mare şi am prioritate.
1: 10 minute nu te fac nici mai mare, nici mai deştept.
2: Eu zic să nu întreci măsura.
1: Iar eu te sfătuiesc să nu mă provoci. Mă duc la ea, o invit la un Mai Tai şi dacă nu iese nimic, e a voastră!
Cel de-al treilea ied, cu ochii mici şi umezi, tremurând de emoţie, dar şi de teamă, spune:
-Da’ n-am putea s-o împărţim frăţeşte?
2: Puştiule, suntem tripleţi, totuşi, nu siamezi.

* PA despre Capra cu trei iezi *

mercredi 2 décembre 2009

Frida între pistrui

De câteva zile încoace, mă visez cum nu sunt. Roşcată, cu piele lăptoasă pe care fetele cu mult mai în temă decât mine cu ce înseamnă moda l-ar pigmenta puţin, aruncând peste el un strop de culoare. Nu mă dau în vânt după pistrui, dar mă gâdilă un gând în tălpi şi parcă le-aş ruga pe fetele astea să-mi lase pielea lăptoasă şi să-mi stropească obrajii, de vor. Aleg calea de mijloc: nici la bal, nici la spital. Cine zâmbeşte sub mustăţi, numind calea mea de mijloc compromis, să execute trei minute de mersul piticului sau cinci de acrobaţii la trapez. La alegere.

Mă visez roşcată şi mă visez atât de intens, încât, trecându-mi mâna prin păr, îl simt mocnind uşor, sfârâind ca vreascuri din păduri de toamnă. Degetele mi se aprind şi ele, însă îndură. Chipul din oglindă este al meu şi-i greu să înţeleg de ce nu îmi displace. Genele sunt negre şi lungi. E un pic de falsitate în ele, dar potenţează efectul privirii în care încap atâtea, efect pe care îl resimt pe chiar pielea mea. Dincoace de oglindă, sunt stană de piatră. Operă nereuşită a unui sculptor mediocru ce şi-a sfârşit zilele în anonimat şi sărăcie. Doar privirea căpruie şi obrajii trandafirii mai sunt vii în mine.

Ar fi stupid să mă lepăd de mască acum. Mă urc cu tălpile goale pe globul pământesc şi alerg a nerăbdare spre Rusia. Acolo mă aşteaptă Frida, cea pe care n-o cunosc şi care nu mă cunoaşte, dar pe care o intuiesc şi care mă intuieşte. Frida este rusoaica. Frida este cea care va pune lumina pe chipul meu de roşcată. Aud de dincolo de Urali o vioară tulburătoare, reproducând sunetele pe care le port în urechi de când m-am născut. Mă îmbrac în gărgăriţe de dragul Fridei. Răsuflu uşurată, ca după un maraton ce m-a luat prin surprindere.

Este ultima zi de noiembrie, cu o dimineaţă senină şi albă, cu crengi deşirate, cu fumul frunzelor arse urcând la fereastră, cu astenie de primăvară ascunsă în ochiuri de apă uitate pe asfalt. Îmi prind, ca altădată, ultima zi de toamnă la buzunarul cămăşii, cu o agrafă din ploi şi din soare, şi o aşez pe canapea, printre perne, să nu mă uite până-n septembrie viitor.

lundi 30 novembre 2009

Rău oameni, rău viaţă!

O cheamă Teodora şi nu are încă patru ani, nici cuvinte perfect articulate, dar are doi pretendenţi: Horia şi Tudor. Când Horia îşi ia la revedere cu pa, frumoaso!, Tudor, niciodată mai prejos decât adversarul său, plusează cu pa, zâno!. Iată ce numesc eu inspiraţie, iată ce numesc eu vocabular. Înfruntarea este tacită, dar asta nu o face mai puţin înfruntare. Şi pentru că viaţa este dură, Teodora îi place pe amândoi, dar alege doar unul. Cum e drept şi firesc. Pace Horia. Iar mie îmi place fermitatea din vocea-i de copil.
- Mia, Teo mireasă.
- Acum, Teo? Nu aşteptăm până miercuri? Să fie şi Horia de faţă?
- NU! Teo mireasă cu Tudor. Tudor mos.

Legendă:
- pace Horia - place Horia
- mos - frumos
- based on a true story. Yeah, Horia, you know how they say: life su**s and then you die.
- Mia, oui, c'est moi.

* Varianta uşor expandată a unui PA despre Albă-ca-zăpada şi prinţul ei *

samedi 28 novembre 2009

O aripă, ultimul zbor

- Ştii unde eşti acum, amice? întreabă ea privind îngândurată spre clădirea de dincolo de bulevardul zgomotos, învăluită toată în fasciculi de lumină portocalie.
- Sunt cu tine. Acolo unde m-ai ademenit de-atâtea ori. Când mă gândesc că uneori mi-era teamă de gândul că într-o zi vom împărţi amândoi acelaşi acoperiş. Serial killer, mai ţii minte? La fel de bine puteai să fii şi tu unul.

Privesc amândoi, rotindu-se ca nişte titirezi de lut, spre cele patru puncte cardinale, pe rând. Dar niciodată unul spre celălalt. Le este teamă, căci niciunul dintre ei nu mai este acelaşi. De s-ar privi, şi-ar lua aripile şi-ar zbura din poveste, către alte jumătăţi. Dar nu pot face asta, căci ei sunt sortiţi unul altuia. Ori cel puţin aşa e colorată povestea lor. Şi-s prea multe cuvinte promise la mijloc.

- Este cea mai înaltă clădire din oraş, amice! spuse ea după o tăcere prevestitoare. Îi zâmbeşte sfidător, ridicându-şi braţele haotic, de parcă ar fi pe punctul de a-şi lua zborul. Dar e un zbor compromis, căci cineva îi priveşte de sus. Şi-acel cineva i-ar muştrului pentru toată tevatura de dinainte de a se cunoaşte, când s-au cerut unul pe celălalt, când rugăminţile nu conteneau.
- Pun pariu că tălpile tale n-au mai păşit pe un asemenea acoperiş. Calcă-l în picioare, amice, dansează-l, sari spre cer cu degetele răsfirate într-o încordare senină!

Fără să se mai asculte, fără să le mai pese că sunt acolo împreună, dau frâu singurătăţii din oase, cerând o altă şansă. Seamănă cu doi artişti rataţi ce nu-şi mai amintesc harul din sânge. Nu este nici dans, nu este nici zbor. Dar aduce cu o tentativă, aproape disperată, de evadare.

E dimineaţă. 23 august. 23, numărul magic. Michael Jordan, baschet, mână în gips, accident, zbor care nu mai e zbor, e cădere în gol. Amintirile se derulează prin faţa ochilor ei cu viteză supersonică. Ar vrea să le oprească pentru o clipă, căci le vede plecând, de la nivelul bordurii, în lume. Îşi vede ajunul ultimului Crăciun agăţându-se de cizmele mov ale unei tinere blonde căreia i se inundă obrajii. Vacanţa la munte, în cele mai frumoase culori de toamnă din viaţa ei, cerşeşte adăpost bătrânei ce stă pe o bucată de carton, la intrarea în metrou. Notele de la mulţi ani cântate doi ani la rând, anemic, s-au furişat în cutia de metal ruginit din faţa bătrânului ce cântă Valurile Dunării la acordeon. E-n scaun cu rotile şi cântă. Rău oameni, rău viaţă. Port Aventura face giumbuşlucuri la colţ de stradă, înveselind aparent trecătorii. Mereu i-a spus că vrea să plece, că locul în care sălăşluieşte e prea strâmt, că îşi simte destinul pus la colţ de ifosele unei domnişoare. Acum e liberă să guste lumina reflectoarelor. Sau lumina lumină, e totuna, dacă nu mai mult.

Dâra de sânge o sperie. Curge, cu amintiri ce nu pot pleca, nu încă, spre el. Are ochii pe jumătate deschişi şi îngână ceva.
- Ţi-am zis eu că singuri nu mai putem zbura! Ironic, nu?
- Vreau să vii joi, spuse ea testamentar. Şi a închis ochii, eliberând ultimele zile dinăuntru-i, în zvâcniri apocaliptice. Cele de pe urmă zile, negre şi mirosind a scrum, se îndreaptă toate către cei mai fericiţi dintre nefericiţii ce-şi poartă paşii printre ele.

Zborul cu o aripă nu e zbor.

vendredi 27 novembre 2009

Cavalerul şi satelitul-autobuz

O găseşte în bucătărie, încremenită în scaun, răsfoind anxioasă ziarul şi dând impresia că ar căuta ceva numai de ea ştiut. Ce bizarerie! Pare să nu se mai teamă de literele ce-i rămân pe degete, dezlipite de pe paginile proaspăt tipărite. Şi totuşi, ceva o înspăimântă!
- S-a întâmplat ceva?
- Ceva îngrozitor, îngână parcă numai pentru sine.
- Îngrozitor? şi mă bufneşte râsul fără să vreau.
- Un satelit în formă de autobuz are să cadă pe pământ. Mi-e teamă.
Râsul meu devine isteric, aşa că dau să plec.
- Nu râde, aseară am visat un accident. Cu un 85. Totul se leagă.
Nu apuc să deschid uşa dormitorului, că o aud strigând gâtuită de spaimă:
- În seara asta scoatem armura din pod!

La început, fusese Hero. La sfârşit, a devenit cavaler.

* PA despre un cavaler *

Exit. In or out?

Exit. Festivalul de Teatru al Deţinuţilor. Paradoxal, nu am căutat ieşirea din teatru înainte de sfârşitul ultimei runde de aplauze, în ciuda unui amestec de teamă şi nesiguranţă care mi-a cam făcut carnea să tremure preţ de câteva minute, dar nu mai mult de-atât. Ce am aşteptat a fost o seară, poate chiar şi o a doua, cu puţin noroc, de teatru. De oameni pe scenă, interpretând personaje cu care au făcut cunoştinţă întâmplător sau interpretându-se pe sine.

Nu am adus argumente pro şi contra unei astfel de manifestări, nu am deliberat şi nici nu am pus sub semnul întrebării prezenţa mea la un eveniment ce este – nu doar pare – neobişnuit şi stârneşte – nu numai că poate – controverse.

Aş fi ipocrită să spun că nu mi-a fost teamă în nicio clipă. De fel mi-s curajoasă, zic eu. Curajoasă, my ass! Că de îndată ce pe scenă şi-a făcut apariţia arlechinul menit să introducă fiece moment spectatorilor, însoţit de un domn impozant, mi s-au cam înmuiat picioarele. Iar inima mi-a luat-o razna. Cătuşele i-au fost desfăcute într-o tăcere de răsuflări tăiate şi de ochi neclipitori. Zgomotul cheii răsucindu-se spre libertate a răsunat puternic în sala neobişnuită cu semi-obscurul pe care îl impune prezenţa unor oameni ce-şi duc zilele în penitenciare de maximă siguranţă. Este atât de ciudat să-mi văd vecinii de scaune la faţă şi să-i recunosc mai apoi pe stradă, să le pot zâmbi a complicitate!

Am rămas cu o senzaţie ciudată după cele două zile de teatru Exit. Am început cu o frică, poate justificată, de câteva minute, şi am sfârşit aplaudând în picioare. Există viaţă şi după gratii. În nerozia mea, credeam că dincolo de ele totul se sfârşeşte.

Efectul a fost bidirecţionat. Nu neg că prejudecata mi-a tulburat iniţial gândirea, dar... să vezi condamnaţi pentru crime odioase povestind despre coroniţa din clasa întâi, plângând după cel mai frumos apus din viaţă, la 2000 de metri, unde era încă lumină, da, lumină, şi soare, în timp ce oraşul se acoperea cu întuneric, sau plângând după tata, lângă care n-au fost atunci când a plecat spre cer, din cauza blestematei de greşeli, este... CEVA.

Un ceva ce mă poate arunca într-o extremă a naivităţii de care atâţia au vrut să mă ferească. Dar n-am ce face. Cred în oameni, cred în reabilitare şi las pe oricine e capabil să mă emoţioneze şi să mă facă să plâng. Pentru că merit.

mercredi 25 novembre 2009

Marţea gnomilor

De câteva zile de marţi încoace, înghit la crepuscul praf de stele, sperând zadarnic că în tălpile-mi bătătorite vor creşte, rând pe rând, elice fosforesecente cu care să-mi iau zborul spre Lună, spre a o învălmăşi în mişcarea ei perfect sincronă. Şi poate am să rătăcesc, de-am să prefac timpul în scrum, şi spre Phobos, şi spre Deimos, şi-am să le spun puţin din tine, ca să te recunoască atunci când se vor coborî, în scobitura umărului tău, spre a-ţi dărui un an lumină, unul din cei ce azi se află între noi.

Nu-i nicio marţi ca cea de azi, şi cum din noaptea cea mai stinsă n-a mai rămas niciun mister, o răpun, în seninătatea clovnilor ce plâng în spatele cortinei, cu un călcâi îmbrăcat în staniol. Junghiurile nu-mi dau pace şi-mi amintesc că nopţile albe aparţin unor vremuri de demult. Se-aude, printre versuri de folkist clujean, mai ştrengar ca toţi nebunii de alb ce-au alergat vreodată în pătrăţele albe şi negre, cântul dojenitor al primului tramvai. Îmi place să-l ascult de-aici, din mirosul de ciocolată albă, şi să creez oameni, în gând, pe care-i aşez dintr-un capăt în altul al tramvaiului. Unii cuminţi, alţii energici; unii apatici, alţii entuziaşti; unii somnoroşi, cu pleoapele căzute peste irisuri decolorate, alţii primăvăratici, mirosind a frezii visate. Niciunul insomniac, în afară de mine.

După ce l-am populat pestriţ, cu gnomi învârtindu-se ca nişte titirezi, cu ventriloci debordând de cuvinte de toamnă, cu vampiri la care scoţieni de peste canalul mânecii visează şi suspină, cu un folkist timid precum un carusel la început de drum, cu Otis al meu, ce poate are să se anime, păşind din viaţa pe care i-am furat-o, neştiutoare, în următoarea viaţă ce-i sălăşluieşte-n noduri, îl privesc din urmă. Se pierde în ceaţă, legănându-se. E-o hărmălaie aproape grotescă înăuntru, dar eu n-am să-mi asum maternitatea haosului purtat de-un vatman nevinovat pe şinele umezite de rouă. Poate doar la calendele greceşti, dar până atunci, mă mai gândesc. Unul dintre gnomi se va furişa pe fereastra deschisă şi-ţi va trage plapuma pe umeri. Şi-ţi va şopti ce eu nu pot, căci diguri de ciocolată albă se vor interpune de-acum încolo cuvântului iresponsabil.

Îţi va şopti să urci în primul tren ce pleacă în dimineaţa de mâine şi să te laşi dus. De când n-ai mai făcut asta? De niciodată? Păi nu crezi că a trecut deja prea mult de-atunci?

mardi 24 novembre 2009

Scluptură în nori

- Tati, tu ştii să scluptezi în nori? mă întreabă Andrada cu ochi rugători.
- Să sculptezi vrei să zici, repet tuşind a surpriză.
- Da, să scluptezi. Vreau să scluptez un ursuleţ de pluş în norul ăla. Şi-mi arată cu degetul spre cer.

Abia are trei ani, bătrâne, şi-i prea devreme pentru astfel de episoade. Şi pentru mine, şi pentru ea. Ce ştiu eu despre sculptură? Ah, bătrâne, ce idee năstruşnică! Hai, scoate-mă din asta, vrei?

Mă vede încurcat, aşa că îmi explică zâmbind, cu un soi de simpatie care mă anulează:
- E pentru Tudor. Mami mi-a zis că vine până de Crăciun. Zi, tati, ştii să scluptezi?

* PA despre un ursuleţ de pluş *

vendredi 20 novembre 2009

O treabă de pitici

- Piticule, tu mă iubeşti?
- Când mă faci pitic, nu prea.
- Dar în rest? Mă iubeşti?
- Am să te duc la altar. Trebuie să însemne şi asta ceva, nu crezi?
- Eu cred că facem o greşeală.

Ochii îi ies din orbite. Colţurile gurii i se ridică într-un zâmbet involuntar de sincer. Tremură de emoţie şi nerăbdare.

- Hai mă! Pe bune?
- Nu aş glumi cu aşa ceva. Dar zi-mi: câţi irişi să aibă buchetul?
- Irişi? Nu erau cei mai aroganţi dintre flori? Dar...
- Şi rochia asta?
- Parcă nu-ţi plăcea dantela. Dar tocmai ai zis că...
- Nu-mi place, dar nici nu vreau ca greşeala să fie perfectă.


* PA despre o mireasă *

dimanche 15 novembre 2009

Ce fac oamenii, mă?

Oamenii fac dragoste acum, puştoaico. Iar dacă nu fac, măcar se ţin în braţe, într-un somn ce poate fi liniştit, tremurând, ba chiar insomniac. Dar se contopesc, puştoaico, într-un dor care doare. Îi doare şi pe ei, cei care îi dau naştere, dar te-ar durea şi pe tine, dacă ai avea ocazia să stai deoparte şi să priveşti. La ora asta, oamenii nu sunt singuri.

Iar dacă aşternuturile nu le fac cu ochiul, atunci cu siguranţă îşi petrec acest început de dimineaţă pe-o canapea, cu câte-o cană de ceai între palme, filozofând despre limba rusă şi fuziunea nucleară. Este exact vremea discuţiilor despre nimicuri pe care, de îndată ce vor pune capul pe pernă, le vor uita. Este exact vremea declaraţiilor de amor sfioase rostite cu o patimă prăfuită, dar cât se poate de consistentă, în faţa şemineului. În lipsă de şemineu, se pot aşeza turceşte lângă caloriferul din dormitor, de dincolo. Acolo, pot să chicotească în voie. Vecinul de alături doarme, iar doamne-doamne nu a fost niciodată inoportun.

Sau citesc, puştoaico, unul lângă celălalt. Fără ideal şi Crimă şi pedeapsă în limba engleză. Notează cu conştiinciozitate pe marginea fiecărei pagini, pentru ca, la sfârşit, să se confrunte. Iar tu, iubito, vei rezista multă vreme acestor forţe? Când ai să vii la mine să-mi spui: Nu mai pot, ia-mă, te iubesc!

Iar dacă nici asta nu le surâde, dansează aritmic, ca doi exhibiţionişti pentru care P.D.A. (we just don’t care) a devenit un imn al lor şi doar al lor, fără să fi fost vreodată ridicat la rangul ăsta, în mod oficial. Şi ce e foarte amuzant este că sunt paşi de tango de care n-au habar.

Se vizitează la ferestre aburite, în haine de supereroi. Nu ştiu cum pot zbura pe vremea asta, căci cerul înnorat capătă accente dramatice de când zorii au început să se ivească. Se cerşesc unii pe ceilalţi la ferestre, puştoaico, căci dorul îi împinge la gesturi necugetate.

Asta fac oamenii, tu ce naiba faci? Smulge-ţi inima şi dă-o primului venit, dacă tot te doare cum te doare! N-are să se uite la ea, căci se va mulţumi cu ce i se dă, şi-o va primi găurită cum e, călcată în picioare, prăfuită. Fii curajoasă, ce doamne-doamne?

Vânzătorul de cărţi

Dacă dumneavoastră chiar faceţi asta acum, atunci eu am să încep să cred că sunt un om special. Şi mi-a întins cartea cu o fermitate ce mi-a zdruncinat refuzul. Până nu demult singurele cuvinte pe care le-am auzit, chiar şi în momentele de singurătate, rostite de una şi aceeaşi voce, au fost dure, poate prea dure pentru un om construit dintr-un aluat cu totul altfel. Mă obişnuisem cu gândul că realitatea este, într-adevăr, alta, şi că viaţa este o junglă.

Dar omul acesta, cu barbă semi-căruntă, tunsă migălos şi într-o simetrie perfectă, şi cu ochelarii căzuţi pe nasul roşu, completând imaginea de dascăl al unor vremuri trecute ce şi-a dedicat viaţa întreagă bibliotecii încropite într-una din odăile acelea pe care ţi le imaginezi mirosind a carte şi a poveşti ce nu se mai vor „tăcute”, omul acesta, cu zâmbetul sincer, nu glumeşte. Tot ce-mi doresc este ca momentul să se consume odată. Să întind mâna, aşa cum se presupune că ar face orice om normal căruia i se acordă o astfel de şansă, să iau cartea, iar el, omul din faţa mea, să-mi dea peste mână, spunându-mi că sunt prea naivă. Este singurul scenariu pe care mi-l imaginez. Pentru că aşa, prietene, ai avea dreptate!

De pe copertă mă priveşte un alt om, un altul care a pledat pentru zâmbet şi încredere. Imaginaţia mea trebuie să fie de vină pentru tot ce mi se întâmplă acum. Îmi place mie să cred că tot ce trăiesc e aparte, că totul e o poveste, că sunt semne în orice împrejurare, când de fapt nu e nimic din toate astea. Şi totuşi, omul din faţa mea insistă să iau cartea. Poate că nu vi se pare ieşit din comun. Dar dacă v-aş spune că are pretenţia ca eu să iau cartea, să spun mulţumesc şi să mă întorc, într-una din zilele următoare, spre a o plăti, cu siguranţă câteva dintre gândurile voastre îl vor condamna. Unele îl vor eticheta drept un nebun căruia îi lipsesc ţiglele de pe casă. Altele, în schimb, se vor grăbi să-l ia de fraier.

Mie, însă, mi-a deschis ochii. Ştiu acum că oamenii sunt frumoşi şi că lumea, ori cel puţin lumea în care trăiesc eu, este exact aşa cum o văd eu. Gândind retrospectiv la momentul de astă seară, episodul îmi pare tragic, căci omul, vânzător atipic de cărţi, după cum el însuşi mi-a mărturisit, mi-a oferit întreaga lui încredere. Iar eu am fost suspicioasă. Eu am încredere în tine, ştiu că ai să te întorci. Tu nu ai încredere în tine? Când cineva pune problema astfel, nu-mi rămâne decât să constat, cu tristeţe dacă vreau, că eu sunt cea care are, în definitiv, o traumă.

Fiecare întâmplare aduce cu sine ceva. Nimic nu e degeaba. Cu celălalt om zâmbindu-mi de pe copertă şi privindu-mă neobosit, cu subînţeles, îmi îndrept paşii spre staţia de tramvai, mai aglomerată ca oricând. Mi-ar plăcea să le spun tuturor ce nouă poveste port cu mine. Să fie primit, domnule vânzător de cărţi! Să fie primit! I’ll be back! Mai abitir ca Scwharzeneger! Căci altfel povestea n-ar avea haz...

samedi 14 novembre 2009

Maria

De la 2 ani stă aici, în teatru. Ştie tot. Am bombănit iniţial, câci locul aflat la confluenţa tuturor vânturilor ce pot să alerge la primul etaj al acestei clădiri, coborând sau urcând vioaie, în căutare de poveşti încă nescrise, mi-a provocat un fior de neoprit pe şira spinării. Nu de alta, dar nu gestionez prea bine frigul care mă stăpâneşte în perioada aceasta a anului, iar imunitatea mea există, dar lipseşte cu desăvârşire. Şi cum tusea pe care o am de vreo săptămână mă transformă în candidatul perfect pentru titlul de purtător al celui mai popular virus al ultimei luni, trebuie să recunosc că locul douăzeci şi cinci nu mă coafează deloc. Metaforic vorbind, căci alizeul care intră nestingherit, furişându-se pe lângă mine, îmi aranjează bretonul după propria lui viziune asupra frumosului. Simt cum mă ciufuleşte, dar o astfel de mângâiere îmi este de prea mult timp străină, aşa că înghit în sec şi accept.

Am bombănit, dar n-a durat mult până să găsesc motivul pentru care lucrurile s-au aşezat astfel, adică numa’ bine.

Se vede cu ochiul liber că nu există colţişor al acestei clădiri pe care puştoaica să nu-l cunoască şi că privirea-i scrutătoare nu pierde niciun detaliu. Din atitudinea sobră şi mersul ferm, trădat din când în când de zvâcniri copilăreşti imposibil de controlat, îmi dau seama că pe umerii ei stă o responsabilitate nu doar conştientizată, dar mai ales asumată. Nu ştiu dacă din convingere; de altfel, la vârsta ei nu poate fi vorba despre o convingere interioară puternică, ci mai degrabă despre împrejurări ce nu au fost puse sub semnul întrebării, fiind luate ca atare.

O invidiez. Nu este deloc nefericită soarta acestei copile. Să creşti printre oameni ce dăruiesc – pleosc! – încontinuu, rupând din ei, puţin câte puţin, şi încărcându-se cu ceea ce li se întoarce înzecit, nu poate fi decât o binecuvântare. Mi-e ciudă.

O cheamă Maria, are zece ani şi s-a temut de mine când i-am zâmbit prima dată, ascunzându-se în spatele femeii blonde cu care pare să facă echipă. Nu a răspuns aşa cum m-aş fi aşteptat. Încă o dată, constat cât e de sănătoasă lipsa aşteptărilor.

Maria creşte într-o sală de teatru. Primeşte, ca răsplată pentru vigilenţa cu care străjuieşte înainte de începerea spectacolului, mângâieri şi cuvinte frumoase pe care restul spectatorilor nu le vor primi poate niciodată. Pentru ea, nu există uşi închise, nu există noţiunea de acces interzis.

Am coborât scările alături de ea şi m-am simţit mai mică şi mai insignifiantă ca niciodată. Căci eu... ascult elefantul şi furnica, mi-e teamă să cresc şi simt o supunere cuminte faţă de un pitic ce a realizat mai multe decât mine. Pentru că ea este Maria, are zece ani şi universul i se poate reduce, oricând, la o sală de teatru. Când bate din palme sau când clipeşte.

jeudi 12 novembre 2009

Je ne suis pas la fille de mon papa

Şi asta pentru că eu sunt fiica tuturor, când vine vorba de probleme în amor. Am douăzeci şi patru de ani şi uneori simt că îi am degeaba, pentru că duc o viaţă care nu se prea potriveşte vârstei. Ori cel puţin aşa ar spune unii. Interesele mele nu prea coincid cu ale celor din jur, care se încăpăţânează să-mi spună ce este mai bine pentru mine şi care sunt ferm convinşi că cea mai mare greşeală pe care o fac este aceea de a nu le da ascultare.

Ei bine, am douăzeci şi patru de ani şi de la optsprezece aud aceleaşi cuvinte. Toţi mă îndeamnă. Unii direct, fără ocolişuri, căci aşa le este felul când vine vorba de a trata orice subiect din viaţa altora, alţii subtil, unii compătimitor, alţii cu un ton rugător de aproape că îmi face sufletul să plângă. Toţi ştiu pe cineva care ştie pe cineva care... ar cam vrea să-şi pună pirostriile. Ar cam vrea, dar n-ar prea avea cu cine. Că de, n-a avut noroc de fete bune, ori n-a avut timp, căci jobul e solicitant şi, ştim prea bine, munca cere sacrificii, ori e timid şi nu prea ştie cum şi în ce fel. De ce mi-aş dori eu vreunul din aceste specimene lângă mine, habar nu am. Ideea e că fiecare dintre ei este partida perfectă.

Încep să cred că figura mea nu inspiră nimic oamenilor ăstora, de vin cu propuneri care mai de care. Culmea, tocmai ei (sau măcar ei) ar trebui să aibă acea minimă încredere în mine cum că mă voi descurca, până la urmă. Că doar sunt a lor şi mi-s făcută din acelaşi aluat. Iar dacă ei au putut, atunci cu siguranţă pot şi eu. Unde mai pui că am avantajul de a fi marele magician... Toate ca toate, eu m-am cam plictisit. Reuniunile de familie devin prilejul perfect pentru a fi pusă la curent cu listele actualizate ale burlacilor de pe piaţă, iar prietenii şi cunoştinţele se oferă, cu un entuziasm pe care nu-l împărăşesc, să-mi aducă alături băieţi de băieţi.

S-a făcut linişte doar atunci când am adus pe cineva în sânul lor. M-am gândit că asta este cea mai bună soluţie şi că poate din prea mult mister s-a ajuns la o situaţie devenită în timp insuportabilă. Au răsuflat uşuraţi. Probabil că somnul le-a fost mai dulce o vreme, nemaifiind întunecat de gânduri negre, de rumoarea interioară specifică omului care ştie că are ceva pe suflet, un ceva ce trebuie rezolvat numaidecât. Sunt convinsă că le-am luat o piatră de pe inimă. Dar n-a durat o veşnicie. Un secol, după cum le promisesem, cei mai mulţi dintre ei zâmbind, căci ştiau că un secol le este suficient să dispară din peisaj şi să nu fie de faţă dacă vreo catastrofă va fi să se producă la sfârşitul lui. Zic cei mai mulţi, pentru că sunt şi aceia care speră să fi găsit elixirul vieţii veşnice.

Nu a durat o veşnicie, iar ziua când m-au întrebat ce mai face, iar eu am dat din umeri, a neputinţă, dar mai ales a lipsă de informaţii care să genereze cel puţin un sfert de oră de relatări siropoase, a fost ziua în care m-am îngropat singură. Le-am zis că nu mai face, în viaţa mea, adică, şi au plâns. Au plâns mai mult ca mine. Iar acum sunt din nou frenetici. Zumzăie din nou, se pun la curent cu liste ce fuseseră puse la păstrare în sertare unde ascund şi alte soluţii, pentru diverse alte probleme, ca o măsură de precauţie ce s-a dovedit a fi justificată, deşi acum ceva vreme m-ar fi jignit. Doar că eu nu caut. Poate că nici nu mai vreau să îmbrac rochia aceea şi poate că, şi mai rău, revin la gândurile cubaneze adolescentine, cu care îmi ameninţam bunicul atunci când îmi făcea complice cu ochiul. Ori poate am de gând să fac acei trei copii pe care mi i-am dorit întotdeauna, cu trei taţi diferiţi, aşa cum am sperat până nu demult. Andrada, blondă cu ochi albaştri, Tudor şi Dana. Piticii mei. Am avut o clipă de rătăcire, când visele mele s-au cuminţit şi le-am oferit copiilor mei ipotetici acelaşi tată. A fost o clipă de rătăcire pentru care alţii i-au mulţumit anticipat lui doamne-doamne, nefiind suficient de inspiraţi să întrebe cât va dura clipa.

Şi totuşi, le mulţumesc tuturor că îşi văd de viaţa mea. E mare lucru, monşer! Parol că e! Şi încă şi mai mare lucru este să constaţi că li se întâmplă şi altora şi că e posibil ca acei alţii să empatizeze sincer cu tine şi cu drama pe care o trăieşti, pentru că... you know how they say: the more, the merrier!

vendredi 6 novembre 2009

Noi doi şi Monte Cristo

Aveam trei ani şi puţin când a considerat de cuviinţă ca eu să mă iniţiez în tainele scrisului şi cititului. A fost probabil o defulare spontană, ori cel puţin aşa o văd eu acum, peste ani, a ceea ce s-a vrut a fi visul trunchiat al unui alt copil, dintr-o altă epocă, ce ar fi preferat să-şi tocească, într-o frenezie neînţeleasă celorlalţi, coatele pe băncile unui liceu aflat la zeci de kilometri depărtare, în loc să muncească pământul şi să ducă vacile la păscut. S-a întâmplat să-l bănuiesc de atitudine conspirativă, gândind că avântul lui era rezultatul unui plan bine pus la punct ce ar fi dus la împlinirea personală prin intermediul unei noi fiinţe, al uneia ce-i parte din sângele lui şi-n care el „citeşte” ceva.

Aveam trei ani şi puţin când eu învăţasem deja alfabetul, citeam din basmele lui Petre Ispirescu şi făceam ore nesfârşite de aritmetică, spre nedumerirea alor mei, completată fericit cu mulţumirea că măcar unul dintre copii poate fi astâmpărat. Ajunsese deja în poziţia ingrată de a fi folosit drept armă atunci când deveneam obositoare prin surplusul de energie ori prin ideile de mătrăşire a celui mai proaspăt membru al familiei pe care nu-l agream foarte tare tocmai pentru că îmi simţeam ameninţată supremaţia, până atunci conferită mie în întregime, printr-un acord multilateral tacit.

Nu mai sunt demult copilul de trei ani şi puţin, dar el este neschimbat. Are aceeaşi mimică din prima mea amintire care îl cuprinde, are aceeaşi privire pe care n-o pot săgeta mai mult de zece secunde, fără a mă podidi lacrimile, are aceeaşi iscuţime a minţii cu care m-a fermecat în primii ani ai vieţii mele, atunci când „facem o socoteală?” era întrebarea mea preferată.

Mă mişc greoi în bucătărie, căutând cu o disperare neevidentă pentru cei din jur cana din care obişnuiesc să beau de foarte mulţi ani încoace. Mamei i-a venit incredibila idee de a o oferi spre suport unor legături de leuştean, motiv pentru care s-a grăbit să-şi repare greşeala întinzându-mi cu un zâmbet vinovat pe figură un pahar ce mi-e străin. Emblema unui whisky faimos mă trăzneşte. Nu-mi pot lua ochii de la ea, căci îmi înfăţişează un domn cu joben, mergând hotărât către dumnezeu ştie ce. Nici nu contează.

Pe hol, un om mai om ca toţi oamenii merge la braţul celui pe care n-am reuşit să-l extermin în planurile diabolice din copilărie. Răsuflu uşurată, când ştiu că braţul lui îl sprijină mai bine decât ar fi făcut-o al meu. Îi lipseşte omului vlaga din oase, dar mimica, privirea, iscuţimea aceea a minţii... le recunosc şi-acum, deşi înfăţişarea ar putea să trădeze altceva. A râs cu poftă de descoperirea târzie a unora dintre noi, care ajung să se lase pradă lui Monte Cristo la vârste mult prea înaintate. Nu aş fi bănuit, nici într-o mie de ani, că ştie cine este acest domn ce nu are nimic de-a face cu lumea lui de-acum. N-ar trebui să mă mire, căci... e mai viu ca oricând.

mercredi 4 novembre 2009

Scottish night

Urăsc ploaia mocănească de dincolo de ferestre, dar mai mult ca orice urăsc faptul că, în ciuda rugăminţilor insistente de pe tot parcursul ultimelor trei-patru ore, nimeni nu s-a sinchisit să alunge norii negri de deasupra oraşului şi să înceteze cu picăturile multe şi furioase ce lovesc pământul cu o înverşunare demnă de toată lauda. Ori invidia, după caz. În funcţie de posibilităţi, fără doar şi poate. O urăsc pentru că planurile mele pentru seara ce va să vină ar putea fi compromise, căci mă cunosc. Mereu găsesc motive pentru a nu ieşi din casă, iar o ploaie de genul celei ce se săvârşeşte chiar acum ar fi perfectă.

Mă surprinde însă nepăsarea cu care o privesc de aici, dinăuntru, unde este oricum dar nu suficient de cald. Sunt revoltată, căci nu mi s-a dat ascultare, dar ştiu sigur că în câteva minute voi înfrunta picăturile de apă cu mai mult curaj decât am avut vreodată. Acestea fiind spuse, simţindu-mi sângele clocotind în vene, spre a mă încălzi anticipat pentru temperaturile ce tind vertiginos spre zero de vreo săptămână încoace, mă reped pe scări cu un zâmbet irezistibil, completându-se perfect cu parfumul ce-l port de fiecare dată când simt că am nevoie de un adjuvant serios, care nu eşuează niciodată.

Cânt în ploaie cum n-am mai făcut-o din verile de demult, când îmi plăcea să stau desculţă sub cerul liber, ori de câte ori nori răzleţi îşi revărsau furia preţ de un sfert de oră, plecând mai departe fără a-şi cere iertare şi fără a mai privi înapoi. Cânt şi chiar dacă am o stare de bine inexplicabilă pentru un astfel de scenariu, îmi grăbesc paşii spre intersecţie, neştiind că aici îmi va dispărea zâmbetul de pe figură. Încă o dată mi se confirmă vechi suspiciuni: oamenii pot fi nebuni atunci când vor. În egală măsură, pot fi imprevizibili. N-aş fi crezut că domnul ce s-a oprit în dreptul meu, gesticulând într-un fel ce trădează o disperare ţinută cu greu sub control, ar putea îndrepta către necunoscuta ce-i sunt, plouată şi vizibil deranjată de faptul că, surpriză, coafura nu-i rezistă, propuneri indecente pe care, desigur, necunoscuta nu le înţelege. Mai mult decât atât, ajunge să-l compătimească suficient cât să îi ofere tot sprijinul pentru orice problemă ar avea. Ei bine, naivitatea ţi se răsplăteşte când te aştepţi mai puţin. Da, viaţa e o junglă, căci omul nu era nici rătăcit, nici bolnav, nici nicicum. Abia acum traduc obscenitatea gesturilor individului, aşa că întorc spatele, impunându-mi să nu-mi iau picioarele la spinare, de teamă să nu-l stârnesc şi mai tare. Mă opresc într-un loc ferit de ploaie, mult mai luminos şi populat, de unde pot să mă strâmb în voie la nenorocitul ce rămăsese nemişcat în locul de unde eu apucasem să fug. Imaginea pe care mi-a fost dat să o văd nu poate fi descrisă pe post. Nici nu merită. Tot ce pot spune acum este că it is raining, for god’s sake! Iar pe o vreme ca asta, nu dai niciun câine afară din casă... If you know what I mean...

************

Se cheamă Curtea Berarilor, un loc ce m-a întâmpinat cu o repriză de Cargo pe care am cântat-o urlând, cot la cot cu douăzeci şi cinci de oameni, toţi frumoşi, toţi îmbujoraţi, toţi infierbântaţi de metri întregi de bere. Nu eram decât noi şi scoţienii. Cu toţii la fel de cântători. Ne-am spus unii altora vorbe frumoase, vorbe de duh, vorbe de dulce, asemenea unor galerii ce se înfruntă pe un stadion arhiplin, asistând la un meci cu miză. Este, până la urmă, o avanpremieră a meciului de mâine. Ţin la băutură băieţii ăştia, nu glumă. Eu ţin doar la nişte cola. Precum pocăiţii, cum ar zice cineva. Ok. Şi la shoturile de tequila, pe care le dau pe gât ca la carte. „Lingeţi, beţi, sugeţi!”. Cei pudici se înroşesc pe loc, deşi cuvintele au fost cât se poate de nevinovat rostite. O cheamă Ruxi, mănâncă mult şi nu se vede, şi ne-a învăţat să bem tequila.

L-am cunoscut pe Alan, un scoţian mai scoţian ca toţi scoţienii, mândru de originile lui până în măduva oaselor. Şi cică în limba lui (dumnezeu ştie de-i adevărat ori nu, but I promised I will google it) numele pe care-l poartă înseamnă „handsome”. Ce mai potrivire fericită! He says I am beautiful. Oh, and smart. Şi vrea să mă ia la el acasă, să ne iubim până la adânci bătrâneţi, să avem copii şi să fiu o PR-istă de succes. Tentant. Şi-mi cere, nici mai mult, nici mai puţin decât o zi din viaţa mea. Sunt zgârcită în perioada asta a vieţii mele, cu toate că... he is handsome alright!

************

Unde mai pui că îi simt şi-acum parfumul, deşi s-a aşezat neinspirat în faţa mea, cocoţându-mă pe masă de câte ori prietenii lui gălăgioşi îşi aduceau aminte motivul venirii lor în ţara lui Dracula, tărâm lipsit de vampiri, spre marea lor dezamăgire. Îi simt parfumul ce răzbătea discret prin fumul de ţigară şi aburii de alcool. Dar chiar şi-aşa, vremea infectă şi limba încâlcită specifice meleagurilor scoţiene mă ţintuiesc locurilor ăstora, aşa cum sunt ele. În plus, am planuri marocane, iar Alexandra nu mi-ar ierta-o niciodată dacă le-aş da pe nişte snobish scottish handsome guys... No way!

Înainte şi după

M-a întrebat dacă mă mai doare ceva. În chiar momentul acela, legănându-mă pe scăunelul alb, cu vopseaua sărită pe alocuri şi fără o personalitate bine definită, servind şi ca masă atunci când situaţia o impunea, mi-am dat seama că eu nu l-am întrebat nimic. Încercând să-mi ofer o explicaţie, în gând, aşteptam o idee de geniu care să mă lămurească; întrerupându-mi parcă gândurile în care mă cufundasem fără voie, a râs. A râs într-un fel al lui, pe care nu l-am uitat, şi mi-a zis ceea ce ştiam deja. Că n-am fost curioasă.

M-am grăbit să-i detaliez, pe cât posibil, evoluţia sănătăţii mele. Cuvintele au venit uşor, cu toate că forma pe care au căpătat-o, în final, l-a luat prin surprindere. Cred şi eu. Comparaţii subtile şi nu prea, în miez de noapte, între doi oameni deveniţi străini, pot avea efecte dezastruoase.

Înainte
, mă dureau toate, i-am spus, după cum de altfel ştie prea bine. Nu era zi de la dumnezeu în care o venă buclucaşă, un conglomerat de celule puse pe harţă, un oscior mai anemic decât celelalte, să nu-i dea bătăi de cap. Nu era cu putinţă să treacă douăzeci şi patru de ore fără ca trupul ei să nu se predea în faţa unei noi dureri. Iar dacă, prin cine ştie ce minune, ziua îndrăznea să treacă pe nesimţite, avea grijă să inventeze ceva. Doar EA trăia şi pulsa în ritmul cel mai vioi pe care îi fusese dat să-l cunoască vreodată. Doar EA n-o durea.

După, ca prin minune, durerile au dispărut pe rând. Coloana vertebrală a uitat de predispoziţia către spondiloză şi de cheful nebun, dovedit în seri reci şi târzii, de o doză dublă de diclofenac, articulaţiile au devenit mult mai maleabile şi rezistă cu stoicism frigului şi ploilor, plămânii s-au cuminţit, totul pare să fie în perfectă stare de funcţionare. Doar EA nu e bine acum. A căzut la pat, după cum şoptesc plămânii între ei. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat, nimeni nu are curaj să întrebe, de teamă de a nu răscoli răni ce nu au apucat să se cicatrizeze. Dar diafragma, cu sângele rece pe care i-l dictează meseria, îi scrie necrologul.

N-am avut curaj să-i spun pe nume. El, însă, a numit-o, stârnind valuri de lacrimi reci şi sărate. Nonşalant. People are strange. When you’re strange, no one remembers your name.

mercredi 28 octobre 2009

Alexandra's daydreamers

I'm a daydreamer alright! Cu acte în regulă!







Mulţumim, Alexandra! Chapeau bas!

Rodrigo

Rodrigo, soy yo... Mariposa... y si, soy boracha. Por que te quiero. Si. Boracha. Te quiero!!!

Trăienutz este un individ care a intrat, la un moment dat, în viaţa mea, şi a naibii să fiu dacă simt că ar avea vreun gând să mai iasă vreodată. Nu ştiu nici acum dacă asta mă face fericită sau nu, sau dacă îmi este confortabil.

Dar... nu există decât două posibilităţi în ceea ce-l priveşte: fie să-i suport prezenţa, în continuare, ca şi până acum, dintr-o inerţie pe care nu pot să mi-o explic – transformată adeseori într-o maladie de care habar n-am să scap şi pariez că nici el nu are să mă ajute în sensul ăsta – fie să mă transform eu într-un personaj malefic, cum sunt, de altfel, de multe ori, care să-i ia gâtul pentru a-i face viaţa mai uşoară. He knows too much, if you know what I mean.

Totuşi, Trăienutz este un rău necesar. Mă duce la stadion, chiar şi când ne „vizitează” Unirea Urziceni sau Juventus Bucureşti, îl înjur pe Farmache indiferent dacă se află sau nu pe teren, şi ce bucurie mai mare ca discuţiile aprinse cu toţi septuagenarii constănţeni, spărgători notorii de seminţe, care se bucură de prezenţa fermecătoare a două domnişoare atât de agreabile... did I just say „două”?... şi cu singura condiţie ca intrarea să fie pe bază de „Cuget Liber”.

Mă ia cu el la pariuri, pentru că are încredere în intuiţia mea sau, bine, pentru că îi este lene şi urât să se ducă singur. Dar nici prezenţa mea nu-i de ici, de colo. Aleg aleatoriu echipele câştigătoare, anonime de cele mai multe ori, şi îi cânt „I am lonely”, cu voce tare. El zice că I embarass him. Eu zic că şi mai embarassing e să refuzi adevărul. ’cause, you know, he is actually lonely...

De atâtea ori a luat decizia „de a se retrage din această lume”, dar niciodată nu o duce la capăt. Am încercat să-i insuflu acea doză de curaj ce îi lipseşte, dar se ţine scai de ultimele speranţe, mai mult sau mai puţin mulatre.

M-a învăţat definiţia eficienţei, într-un mod cât se poate de concret, şi mai ales al economiei de cuvinte, de cenţi şi de orice altceva ar presupune un cost (pecuniar sau nu). „Sunt la Maria. Daţi un buzz dacă...”. Aflu şi eu printr-un status că vine, află şi restul unde să-l caute. În plus, ştiu că trebuie să pregătesc masa. De obicei, vine lihnit. Ceea ce uneori se dovedeşte o experienţă extrem de educativă, pentru că ştiu sigur că bomboanele expirate (de cel puţin câteva luni) nu au efecte secundare asupra organismului uman, că hamsiile servite în faţa uşii, pe scară, sunt absolut delicioase, dar că „garnitura” face totul, că un codru de pâine astâmpără foamea, că trebuie să fii foarte fast and furious pentru a prinde o prăjitură dintr-un platou „aglomerat”, atunci când te afli în preajma lui Trăienutz.

Cheile de la uşile scărilor în care ai treabă – sau nu – sunt cea mai bună afacere. Nu rişti niciodată să nu ţi se răspundă sau să fii ţinut în faţa scării sau să urli în interfon că ţi-e frig şi că vrei înăuntru. Unde mai pui surpriza de pe chipul celui vizitat...

Trăienutz nu sună niciodată şi nu mă scoate la suc decât în cazuri excepţionale. Mi se destăinuie frecvent, una dintre cele mai minunate şi mai amuzante experienţe din viaţa mea. E luat la mişto de tata, când Rapidul nu prinde o zi foarte bună. O pune pe winnie să-mi deschidă uşa. Mă cară în oraş pentru a cumpăra cadouri prietenelor (sau cel puţin aşa le numeşte el... noţiunile sunt confuze şi complicate, şi nu doar pentru el!).

Trăienutz îmi face viaţa un calvar. Dar nu pot renunţa la el, întrucât este roata mea de rezervă. Pentru că, dacă doamne fereşte... punem bazele ;) Mai ales că... „nu mi-ai dat eugenii şi tot te-am iubit”. And I appreciate it! Who does that nowadays?!

dimanche 25 octobre 2009

Reumatism

Îmi scârţaie oasele într-un mod cât se poate de bizar şi tot ce mai sper acum este ca zgomotul metroului să acopere trilul femural ce-mi răsună înăuntru. Mi se pare deranjant până şi mie, având în vedere că her morning elegance capătă accente stridente. Poate că este reumatismul timpuriu de vină, despre care ştiam că într-o bună zi va învăţa să-mi şi vorbească, el dovedindu-se de-a lungul vremii extrem de sensibil şi empatic la tot ceea ce înseamnă persoana mea. La urma urmei, îi sunt gazdă, şi ca orice musafir cu bun-simţ, trebuie să mă trateze cu ceva mai multă consideraţie decât ar face-o cu străinii din jur. Cu atât mai mult cu cât, nu-i cer nimic în schimbul simbiozei pe care mi-am însuşit-o fără a cere explicaţii, de îndată ce mi-a poposit înăuntru.

Coloana vertebrală îmi trimite şi ea semnale sonore indescifrabile şi mă întreb ce anume a fost în stare să declanşeze simfonia interpretată cu atâta patos de o astfel de orchestră, destul de neobişnuită şi ingenioasă, trebuie să recunosc. Până acum nu erau decât durerile ce-mi săgetau unul sau mai mulţi muşchi deodată, de ca şi cum arcuri mânuite cu o dibăcie demnă de toată invidia s-ar fi declanşat la intervale regulate de timp, avându-mă pe mine drept ţintă preferată. Şi mi-am tot imaginat că duşmani imaginari, despre ale căror motive interioare nu am avut habar niciodată, încearcă să-mi facă felul prin practici obscure, înţepând, aleatoriu, cu ace de diverse mărimi şi culori, corpul unei păpuşi de cârpă întruchipându-mă. Este o aiureală, fără doar şi poate, dar o astfel de explicaţie a reuşit mereu să-mi aducă zâmbetul în mijlocul avalanşelor de săgeţi ce mi-au tot străpuns corpul într-un dans păgân devenit cu timpul familiar.

Îmi scârţâie femurul şi asist neputincioasă la replici intempestive ale vertebrelor, ce par să transmită ceva, într-un limbaj pe care însă eu nu îl recunosc. Mi-e ciudă că tocmai corpul meu îmi devine din ce în ce mai străin, că nici măcar eu nu sunt în stare să-l desluşesc.

Îmi scârţâie oasele, fiecare pe rând, apoi în cor, la unison. Sunt oase de rasistă mică, aşa cum mi-a fost dat să fiu numită deunăzi. „Nouă nu ne dă, mă, că suntem albi. E rasistă asta mică!”, au fost cuvinte ce m-au trăznit. M-au condamnat pe loc, fără drept de apel. Dar mai ales, fără nici cea mai mică justificare, cel puţin după judecata mea. Aşa îmi trebuie dacă împart oricui şi fluturaşi, şi zâmbete, fără o selecţie riguroasă prealabilă. La cât negru a ieşit din palmele mele în ultimele zile, sub jetul zdravăn de apă rece, nici nu este de mirare să fiu bănuită de o astfel de discriminare. Şi-apoi, cui îi pasă? La naiba, mie-mi scârţâie oasele!

jeudi 22 octobre 2009

Pierdut cititor.

Locul acesta este perfect. Am vrut să fiu mai puţin francă, deoarece mi-e teamă că dovada mea de sinceritate, frapantă probabil, va fi luată drept îngâmfare. doamne-doamne ştie că nu sunt. Însă locul acesta, virtual, zice-se, este un ţinut de poveste. Căci au fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit, un hero şi o supergirl, unul jumătatea celuilalt.

De jumătate de oră stau cu mâinile în sân. Am teancurile de mesaje păstrate pe sute de foi chiar în faţa mea, telefonul deasupra lor, păstrând şi el dovada acceselor de dragoste tânără şi exuberantă de odinioară, folderul cu numele lui deschis şi el, cu o derulare neaşteptată a evenimentelor, din perioada în care cei doi au fost doar două ferestre, mii de fotografii, dezvăluind doi oameni ce s-au iubit prea mult, şi, poate, mai important ca orice altceva, îmi am sufletul. Toate la dispoziţia mea. Dar nu-mi vine a spune o vorbă.


Atâta doar. Locul acesta este perfect. Căci era refugiul lor, al lui hero şi supergirl, pe când îşi erau, unul celuilalt, singurul cititor. Ce este ironic, într-o lume ce caută afirmarea continuă şi celebritatea efemeră, e faptul că lor le era de ajuns. Îşi aparţineau.

Dar pentru că nothing lasts forever, not even a cold november rain, şi pentru că all good things must come to an end, povestea s-a sfârşit, cei doi ajungând să-şi tocească creioanele de colorat pe chiar ultima pagină a ceea ce a fost un vis pe scenă.

Vestigiile acestui loc au rămas, curajoase, ca mărturie a ceea ce a fost cândva. Lipseşte cititorul, acel cititor, singurul. Ca atare, desfiinţez postul de singur cititor, pe termen nelimitat. Şi pentru că locul acesta este fără doar şi poate inalienabil şi nici nu poate fi colonizat cu vreun personaj străin, iar cititorul dintâi a căpătat şi statutul de „ctitor” al lăcaşului de faţă, prin prisma avantajului de a fi fost primul venit, îi deschid porţile, spre a invita pe oricine, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială, să îi calce nestânjenit pragul. Fără a avea nimic din alura sobră a unui muzeu sau a unei case memoriale, curajoşii vor primi la intrare o cană de ceai negru cu lapte. În cinstea ta, sweet child of mine.

Indubitabil, locul acesta este perfect.

mercredi 21 octobre 2009

O gură de fervex

Am împărţit fluturaşi şi zâmbete toată ziua, îndurând un frig ce mi-a fost străin în ultima vreme, căci de dincolo de fereastră, lucrurile par întotdeauna altfel decât sunt. Acum, îmi plimb palmele pe cana cu dungi multicolore, simţind cum căldura trece dincolo de epidermă, străpungând-o cu uşurinţa cu care şi frigul a făcut-o mai devreme. Nu este ceai şi nici nu mi-l imaginez a fi, de teama dezamăgirii inerente. Pliculeţul de Gyokuro Asahi, un ceai verde ce m-a falimentat, „one of the finest Japanese green teas”, cum zic unii, stă în bucătărie, alături de multe altele, împărţind aceeaşi soartă. O soartă nefericită, a căderii în dizgraţie.

Îmi apropii buzele de marginea cănii, văzând cum aburii îmbracă progresiv ochelarii de pe nasul fierbinte. Simt că obrajii îmi ard, iar ochii le ţin isonul. Iau o gură de fervex şi mă strâmb. O criză tahicardică însoţeşte ceea ce ar trebui să fie leacul acestui început de răceală, pe care sper că l-am depistat la timp.

Sunt într-o cameră în care, lipit de peretele rotunjit văruit în pasteluri primăvăratice, patul tronează despotic. Este singurul element de decor impunător, cu toate că înălţimea nu-l îndreptăţeşte să privească împrejurimile de sus, cu aerul superior pe care-l afişează. Cearşafurile de un alb imaculat mă ispitesc şi mă îndepărează în egală măsură. E wabi-sabi peste tot.

O altă gură de fervex. O doamnă pictată dubios pe figură, cu o apăsare legănată a mersului şi cu o îndemânare familiară, mă serveşte cu o cană de ceai. Răspund robotic la plecăciuni, de teama repercusiunilor pe care le-ar aduce o nesupunere a mea. Legea gazdelor dictează în astfel de momente. Sfârşesc băutura miraculoasă cu înghiţituri sacadate, nedesluşind încă aromele puternice. Se aude o frântură de melodie îngânată de un flaut fermecat, din bambusul perfect. Nu îmi mai trebuie nimic altceva.

O ultimă gură de fervex. Şi este Aleea Filosofului, în splendoarea primăverii ce se deschide, cu surle şi trâmbiţe, în haine de flori de cireş. Toyota, căci eşti japonez până-n străfundul fiinţei tale, deşi născut în cu totul alte meleaguri, o uiţi pe marginea drumului. „Avariată”, aşa cum obişnuieşti la tine-acasă, întrucât preconizezi că plimbarea va fi scurtă. O laşi acolo, sub semnul ce-ar trebui să-ţi sugereze interdicţia, căci vrei ca ea să încurce şi planurile altora, aşa cum ţi-au fost încurcate şi ţie. Dintr-odată, se aude din spate claxonul piţigăiat al unei bicle ale căror pedale sunt chinuite de două puştoaice. Extraterestre amândouă. Farurile maşinii clipesc în continuare, salutând parcă stângăcia delicioasă a celor două puştoaice. „Hanashi mashou”, par să spună.

mardi 20 octobre 2009

A naibii făptură

Nu ştiu de ce, dar m-am trezit cu gândul că Japonia este mai aproape ca niciodată. I really feel like the Richest man in Babylon, capabil să ducă la bun sfârşit orice i-ar trece prin cap, în ciuda faptului că în juru-i totul se dărâmă... În jurul meu toate sunt bune şi frumoase, căci e linişte, iar nebuloasele dinăuntrul meu au dispărut, doar lumea celui mai bogat om din Babylon se face praf. Doar mai tânjesc din când în când, scoţând un oftat adânc, după un anume vals. Ce-ar fi fost dacă?...

Japonia pare să fie după colţ. Cu toate astea, mă aflu în aceleaşi aşternuturi în care mi s-au închis ochii spre dimineaţă şi nimic nu aduce cu grădinile zen din Kyoto, despre care mi s-a povestit aseară cu aerul cu care se pun pe tapet realităţi concrete a căror dimensiune nu poate fi cuprinsă în cuvinte. A naibii făptură ce sunt, de mă pricep cel mai bine la a-mi face sânge rece şi la a fi perseverentă într-o astfel de îndeletnicire. Aş face bine să mă potolesc şi să renunţ la refacerea hărţii lumii, aducând laolaltă doar locuri dragi mie, pe care mi-am promis să le păşesc, să le adulmec, să le inspir.

A naibii făptură ce sunt, de suspin atunci când văd că mai trece o zi, iar telefonul nu mai sună. Şi totuşi, cum spuneam cuiva ceva mai devreme, triunghiul amoros este mai degrabă un Triunghi al Bermudelor. Puţini ies din el, iar cei ce ies, sunt mereu uşor… şifonaţi.

A naibii făptură ce sunt de-mi rod unghiile şi mă frământ când „anonimi” din cine ştie ce colţuri ale lumii mă dezaprobă. De ca şi cum vreunul dintre noi s-ar afla în posesia vreunui adevăr suprem. Da, prea mă privesc prin ochii celorlalţi.

Aştept Bătrânul de sâmbătă seară. Chiar de va fi să mă însoţesc cum am făcut-o de atâtea ori pe vremea când mi-era bine cu mine. Într-o aceeaşi sală cu reflectoare prăfuite, cu tavanul de un alb murdar, cu aerul sufocant ce mă va îmbujora, cu un interior prea puţin... modern. Şi poate-am să mă cocoţ la lojă, domnule, dar nu dintr-un capriciu adolescentin, ci dintr-un dram de nostalgie!


Thievery Corporation - Richest Man In Babylon (G-Corp. Remix)

lundi 19 octobre 2009

Spre Sziget

Sunt deja cincisprezece ore de când stau ţintuită în scaunul ăsta. Şi încă nu am reuşit să ieşim din ţară, spre nedumerirea celor ca mine, care experimentează pentru prima dată o astfel de călătorie. Nu găsesc nimic în jur care să-mi distragă atenţia de la durerea ce s-a instalat în oase, în muşchi, ori de la frigul pe care îl simt ghemuit confortabil în tălpi, făcându-mi favoarea de a nu se răspândi în tot corpul, efort pentru care îl voi răsplăti la un moment dat. Măcar de mi-ar fi somn. M-aş mai contorsiona puţin, de dragul spectatorilor, şi ei amorţiţi, în feluri ingenioase care să-i provoace la un joc al uitării deciziilor neinspirate şi, mai presus de toate, al uitării de sine. Le-aş arăta cum se doarme în spaţii incomode, deloc primitoare, dar ştiu că dincolo de ochii mei închişi s-ar putea întâmpla în orice clipă ceva ce nu ar trebui ratat. De aceea prefer starea de veghe continuă.

Doar că sunt cincisprezece ore de când îmi tot spun că nu mai e mult până departe. Cerurile se schimbă neîncetat. E-atâta cer deasupra noastră, cât n-aş putea cuprinde vreodată în braţele mele. Şi totuşi, nici el nu mai are acel quelque chose care să mă ţină în priză.

Ştiu ce anume m-ar dezmorţi. Şi îmi urăsc vecinul din stânga, cu laptopul lui cu tot, un ASUS UL30, căci şi-a gâdilat simţurile cu pelicule din anii ’50 din prima clipa când a pus piciorul în autocar. A streetcar named desire. Sunset Blvd. Quo Vadis. 12 angry men. Nu are gusturi proaste individul, şi totuşi mi-e antipatic. Fiecare grimasă pe care i-o surprind cu coada ochiului mă înfurie. Fiecare replică a personajelor încerc să o captez din aerul îmbâcsit şi greoi şi mi-e ciudă că unora dintre călători tocmai acum le-a venit cheful pentru şuete. Tocmai acum, când ar putea să închidă ochii şi să tacă naibii din gură.

Vecinul pare a fi mulţumit. Nici orele ce se scurg, una câte una, nu îl deranjează, nici mirosul obositor nu pare să-l perturbe, nici pe mine, frângându-mi gâtul, pentru un unghi mai bun, nu binevoieşte să mă bage în seamă. Privesc spre cer, cu o figură uşor descumpănită, dar care intuieşte, totuşi, motivul pentru care cineva îi arată de sus degetul arătător, în semn de mustrare. „O fi obrăznicie, o fi păcat, dar vecinul mi-e tare antipatic. Cu laptopul lui cu tot.”

Going once, going twice

Vândut domnişoarei din ultimul rând, pe care o cunoaşteţi cu toţii sub apelativul dezonorant de „cea mai fraieră din curtea şcolii”. Nu zâmbiţi, domnilor, ar fi o blasfemie mai mare ca însăşi îndrăzneala cu care vă arătaţi binevoitori acum, în încercarea perfidă de a o cuceri, ori ca ocheadele neruşinate pe care i le-aţi aruncat neîncetat de la începerea licitaţiei. În plus, este lesne de înţeles că povara sintagmei n-o poartă, după cum probabil v-aţi fi aşteptat, pe umerii dezgoliţi pe care şi-i aşează, la sfârşitul zilei, în aşternuturi de mătase, ori în privirea mieroasă. Care va să zică, din spatele cuvintelor cu care îşi acoperă chipul, spre a se apăra de lovituri mişeleşti, se va dovedi o spadasină iscusită. Ori cel puţin aşa promite. Renunţând la crinolină, la camee şi vestita-i pălărie cu voaletă, vă va provoca, pe rând, la dueluri drepte, cuvânt la cuvânt. Vândut, aşadar, domnişoarei din ultimul rând, dreptul de a vă înfrunta. Pe cinstea mea că Cel de Sus are simţul umorului!

dimanche 18 octobre 2009

Un fel de Cinderella

Cornuleţele mamei au făcut mereu minuni. De obicei, erau de-ajuns câteva pentru ca, dintr-odată, respectul meu de sine să capete un cu totul alt fel de-a fi. De data asta, însă, mi-am zis că o supradoză ar fi suficientă pentru a-mi trata proasta consideraţie faţă cea ce mi se arată în oglindă, cu un ochi mai roşu decât celălalt, cu o durere de cap teribilă împrăştiată, ca un virus letal, în tot corpul, dar concentrată, spre marea mea dezamăgire, în privirea aproape resemnată, implorând îndurare.

Interesul meu pentru evenimentul din seara asta există, cum s-ar zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Ştiu doar atât: sunt doi oameni pe care nu vreau să-i refuz, chiar dacă mă simt leneşă şi antipatică. Unde mai pui şi durerea de cap pe care nici n-am luat-o în considerare atunci când am simţit pentru prima dată nevoia de a mă răzgândi. Acum am un motiv în plus, care va să zică, dar am cuvânt, şi dacă mi l-am dat, I shall not be the party pooper.

Mai sunt câteva ore, dar am de gând să dorm. Mai sunt câteva ore, dar mie îmi lipsesc mici accesorii vestimentare, fără de care ştiu sigur că nu voi ieşi din casă. Şi totuşi nu-mi pasă. Probabil că se vor rezolva toate pe ultima sută de metri, iar eu mă dau în vânt după ultimele sute de metri. Şi dorm cu atâta patimă şi dăruire, că, dormind, eu am impresia că stau. Că stau şi că-mi imaginez scenariile idioate ce mi se desfăşoară în faţa ochilor închişi. Ei bine, nu.

Delăsarea este uneori sănătoasă. Dezinteresul tău coincide, de obicei, cu interesul celorlalţi. Tu nu vrei să lupţi, dar o fac alţii în locul tău, şi poate că o fac mai bine. Iar lucrurile merg pe un făgaş ce poate fi calificat, cu indulgenţă, ca fiind perfect. Aşa că îmi capăt accesoriile fără să mişc un deget, durerea de cap dispare miraculos, iar eu... ei bine, eu... arăt într-un fel. Un fel pe care nu am niciun chef să-l analizez în oglindă.

Tot drumul mi-l petrec bombănind. Fredonând melodii stupide, dintr-un trecut pe care îl tratez cu respectul cuvenit lucrurilor ce nu mai sunt, şi bombănind. Îmi imaginez o încăpere simandicoasă, oameni simandicoşi, pe care nici nu-i cunosc şi cărora va trebui să le zâmbesc frumos, pentru a nu-i face de râs pe cei ce m-au trimis acolo, mâncăruri simadicoase şi ele, despre care va trebui să mă documentez după, ca să ştiu cu ce să mă laud, în caz de forţă majoră. În plus, mi-e teamă că prea multă fericire mă va face mai invidioasă decât sunt deja şi că un exces, cât de mic, de frumuseţe exterioară, va duce, inevitabil, la o şi mai mare desconsiderare a mea. Şi nici măcar nu m-am uitat în oglindă, iar acum îmi pare rău. Mă caut cu privirea în oglinda retrovizoare aburită, în geamurile maşinilor, pe care curg în neştire şiroaie de apă, în privirile prea puţin limpezi ale celor de lângă mine. Sper la şansa unui prim şi ultim retuş.

Dar mă înşel amarnic. Căci cei doi oameni ce mă întâmpină sunt atât de simpli şi de sinceri în mulţumirea lor, încât mi-e greu să-mi păstrez aerul clevetitor. Zâmbesc înapoi fără să vreau. Sunt atât de frumoşi, dar nu-i pot invidia, căci lor nu le pasă. Îşi aparţin unul celuilalt şi acesta este cel mai mare câştig. De aici, probabil, zâmbetele largi şi uşurinţa conversaţiei cu oameni pe care îi întâlnesc doar sporadic, în împrejurări asemănătoare acestuia.

Parcă m-aş fi dat, dintr-odată, de trei ori peste cap. Sunt frumoasă. Da, marinăraşule, între atâtea femei superbe, etalându-şi toaletele sub candelabre uriaşe, în mişcări delicate, sunt frumoasă. Fără a mă fi uitat în oglindă. You look good, kid. You really do. I do look good. I really do. Chiar şi acum, la opt dimineaţa, în pijamalele roz, cu aceleaşi cornuleţe de-a dreapta mea... cu masca jos şi cu ochelarii pe nas.

vendredi 16 octobre 2009

Sevraj

„Rămân la Rox”. Sunt din ce în ce mai dese mesajele de genul ăsta, iar mie nu-mi rămâne decât să înghit în sec şi să mă obişnuiesc cu gândul că nu am fost niciodată legaţi ombilical şi că este vremea să îmi asum singurătatea. Pe lângă faptul că mi-e groază de ideea încă unei nopţi albe forţate de împrejurări – căci întunericul ce se deschide în afara pereţilor ce-mi ţin mai frig decât mi-ar ţine aerul geros de afară nu este deloc propice somnului – i-aş fi fost etern recunoscătoare dacă, în drumul spre casă, s-ar fi abătut pe la magazinul din colţ. Asta ca să nu vină cu mâna goală. Nu vreau decât să-mi umezesc buzele cu licoarea care mă energizează instant. Este autosugestie cu siguranţă, dar simt deja o stare de rău pe care ştiu că nu o voi putea potoli în niciun fel.

Îmi tremură organele înăuntru, sângele pare să se învolbureze şi el, pe nepusă masă, căci obrajii mi s-au încălzit dintr-odată, iar gâtul mi-e uscat... Cel mai rău este însă faptul că nu-mi pot stăpâni gândurile şi le las să imagineze sfârâitul nelipsit al sticlei purtătoare de păcat. Este trecut de miezul nopţii şi prin faţa ochilor mi se desfăşoară, în întunecimea înfricoşătoare şi frigul de nesuportat, bulevardul pe care ar trebui să-l traversez. Nu e ţipenie de om pe stradă. Nu zăresc nici maidanezii ce-şi fac veacul în intersecţie, lătrându-mă nemotivat ori de câte ori îndrăznesc să le invadez teritoriul. Aduc mereu în discuţie cel mai stupid motiv pentru care m-au condamnat la hărţuire pe viaţă, acela de a fi fost empatică unui om ce i-a persecutat vreme îndelungată.

Peisajul este dezolant şi-mi provoacă fiori pe şira spinării. Doar că nu este nimeni prin preajmă care să mă aducă cu picioarele pe pământ, nu e nimeni care să-mi spună că ora este mult prea târzie pentru ca eu să bântui pe străzi pentru o sticlă blestemată de suc. Nu este nimeni prin preajmă care să-mi ţină pornirea aproape sălbatică în frâu. Zâmbesc a victorie, gândind, pentru câteva secunde, că aceasta este forma cea mai dulce a libertăţii mele. Mă amăgesc. Căci sunt singură, cum nu am mai fost de multă vreme. Sunt roz din cap până-n picioare, cu fularul înfăşurat de prea multe ori în jurul gâtului şi cu buzele mirosind a pepene galben. Rotesc pe degetul privilegiat al mâinii stângi inelul de la el. Ciudată potrivire a lucrurilor, căci inelul stă aruncat, alături de alte mărunţişuri, într-un colţ al uitării.

Fie, mă resemnez. Rămân cu Erykah Badu şi-ale ei tânguiri depresive. Şi cu regretul că cei 225 de kilometri sunt iarăşi lungi şi apăsători. I guess I’ll see you next lifetime... I’m gonna be there...



Erykah Badu - Next Lifetime

mercredi 14 octobre 2009

Feel Good Inc.

E al naibii de frig şi, pentru al nu ştiu câtelea început de toamnă, îmi blestem zilele pentru încăpăţânarea cu care mă zbat să-mi dau cuvântul dat. Nici măcar nu este vorba despre promisiuni aruncate, în vârtejul plin de emoţie al vreunor întâmplări neobişnuite, pe care, cel mai probabil le regret a doua zi, ci doar despre un obicei prostesc ce se poate întoarce oricând împotriva mea. Am nevoie de un răgaz pentru a mă adapta noilor condiţii meteorologice, dar mai ales tendinţelor vestimentare specifice anotimpului rece, care promovează înfofolirea excesivă. Ca atare, aştept noiembrie înfrigurată... cu palmele reci, cu întreg corpul dârdâind neîntrerupt, cu un rictus deja nervos pe figură.

Însă e al naibii de frig, iar Magheru la fel de aglomerat precum mi-l aminteam. Când nu fac slalom printre personaje pe care le-aş invita la o cană de ceai de iasomie dacă buzele nu ar refuza să se desprindă una de cealaltă, în semn de protest, îmi îndrept paşii într-un ritm alert spre trecerea de pietoni. Mă aşez cuminte pe marginea bordurii. Sunt în primul rând. Asist într-un tremur continuu la spectacolul de şaizeci de secunde al traficului de Bucureşti.

În căşti se aude un râs isteric, uşor recognoscibil, pe care însă nu-l pot asocia în mintea mea cu nicio figură. Iar asta îmi provoacă un disconfort, căci nu-mi plac vocile care râd de mine, exceptând situaţia când vocile sunt ale prietenilor imaginari cu care am crescut. Feel Good Inc. Surprinzător sau nu, chiar mi-e bine. Mi-e bine, chiar dacă un 381 îmi trece la doar câţiva centimetri prin faţa nasului de clovn zgribulit, aflat în timpul lui liber, în haine civile, în mijlocul celor pe care seară de seară îi binedispune, fără a le cere nimic în schimb.

Râsul isteric îşi vede în continuare de ale lui. Şi capătă, preţ de câteva secunde, o înfăţişare. Este figura veselă a unui individ la nu mai mult de treizeci de ani, cu părul blond, cârlionţat şi dezordonat, râzând cu poftă la volanul unei maşini ce nu se grăbeşte asemeni celorlalte. Sincronizarea este perfectă...


Gorillaz-Feel Good Inc.

Desculţă

Sunt cioburi şi nori în calea mea, pe-un drum pavat minuţios de-un meşter anonim, a cărui singură preocupare este de a-mi croi mie drumuri miraculoase şi întortocheate către orizonturi îndepărtate. Nările mi se îmbată cu aroma biscuiţilor de casă pe care mama nu i-a făcut niciodată în zi de sărbătoare, iar tălpile sângerează mareic, în fluxuri şi refluxuri sacadate. În capătul zării, spre sfârşitul nesperat al zorilor, în singura zi din an când pot pretinde că sunt cine vreau să fiu, îţi zgârii chipul nebărbierit cu unghiile roase în minute de groaznică aşteptare. După ce voi fi săvârşit capodopera, caricatura perfectă a iubirii, pe chipul tău ce-a fost cândva şi el perfect, îmi voi lua zborul. Printre cioburi şi nori.

Rătăcesc spre soare.


Millenium - Fata sihastra

mardi 13 octobre 2009

Violet

Draperia de un violet aprins ce-mi anesteziază de câteva minute bune privirea cade leneşă pe podea. Leneşă şi greoaie, evocând lentoarea serilor de mai întârziat, când sub cerul roşiatic se mai găsesc doar tăceri ce nu vor dezgropa amintiri niciodată. Nu se aud mişcări dincolo de ea, şi totuşi lemnul bătrân, putrezit probabil în dedesubturi, scârţâie ritmic, de ca şi cum cineva ar păşi de-a lungul şi de-a latul încăperii interpretând note furioase.

Este deja cald aici şi-mi doresc aerul proaspăt al libertăţii pe care-o trăgeam adânc în plămâni până ca silueta ofilită să-şi facă apariţia. Ies de după draperia violetă, dar sunt timidă, căci niciodată nu poţi şti la ce să te aştepţi de la figurile străine ce-ţi pot apărea în cale, oricât de prietenoase ar părea. Oamenii sunt imprevizibili, chiar şi când nu depun eforturi spre a fi, iar loviturile lor te pot mutila pe viaţă, în locuri pe care nu le vei pansa, oricât de mult ţi-ai dori, nici cu escapade în Budapesta, nici cu voinţa de fier pe care o dovedeşti atunci când îi alungi definitiv din lumea ta. Căci Budapesta nu este nici vodkă, dar nici Nospa, până la urmă. Dar nici nu adânceşte rănile.

Silueta cântă la pian, atingându-i clapele în mişcări furtunoase pe care le invidiez, căci eu, abia poposind în partea asta a încăperii, de dincolo de draperia fluierândă, nu am putere nici pentru a clipi. Ochii-mi de culoare incertă, căci pupilele acaparează, odată cu trecerea timpului, irisurile căprui, nu se mai forţează... văd mai limpede ca oricând.

Este frig aici. Este frig şi violet. Melodia ce răsună între pereţii atacaţi din toate părţile de igrasie este o chemare frenetică la desfrânare. De-aş răspunde, anii ce-au fost în urmă, până acum, îşi vor pierde însemnătatea. Şi nimeni nu va putea opri vacarmul şi remuşcarea de după. Mi-e de-ajuns iluzia păcatului săvârşit pe jumătate.

Silueta se ridică. Este un bătrân. Puţin cocoşat, purtând haine zdrenţuite şi mirosind amestecat a naftalină şi seninătate. Are ochii închişi, iar degetele îi lipsesc. Degetele îi lipsesc. Sunt toate violete şi toate împrăştiate pe podeaua scârţâind a vals. Rămâi un vis. Un vis pierdut.

jeudi 8 octobre 2009

Mamihlapinatapai

Te crezi invincibil şi poate că ai toate motivele să o faci, dar nimeni nu-ţi va ierta infatuarea gratuită. Cu toate astea, nu uita că în faţa ta este ea, nu una dintre sutele de femei ce-şi lasă zilnic dâra de parfum ameţitor sub nările-ţi pofticioase şi niciodată sătule. Aminteşte-ţi că ţi-a curs prin vene ani de zile şi că nu există zvâcnire a tâmplelor tale pe care să n-o poată potoli.

Te provoacă, şi mare-ţi va fi mirarea când ai să te trezeşti, din nou, gol în faţa ei. N-ai să mai porţi nici pantalonii şifonaţi pe care-i plimbi atât de nonşalant de colo-colo, evident în ciuda ei, nici masca pe care o etalezi atât de mândru de săptămâni întregi, iar gândurile are să ţi le confişte, de nu vei binevoi să-i dai ascultare.

Îţi porunceşte să te lepezi acum de veşminte şi să îngenunchezi pe covorul aspru, nemăturat, încărcat de hârtii mototolite, purtând spre dizgraţie gânduri de care am râs în neştire în nopţile în care dragostea devenea război în toată regula, de mucuri de ţigară şi coji de fistic. Efectul hipnotic l-a desăvârşit în lipsa ta, căci nu eşti, cum nici n-ai fost vreodată, o pradă uşoară. Nu-i vor ajunge armele pe care le-a păstrat, pentru orice eventualitate, într-o cutie de pantofi prăfuită, iar acum se felicită, la fel de infatuată ca şi tine, pentru măsurile de irezistibilă precauţie.

Prostituează-ţi gândurile de bunăvoie, căci altfel va cotropi fiece ungher, oricât de întunecat, al unei minţi pe care a dezbinat-o spre a o cuceri, în deplina-ţi admiraţie. Nu ştiu nici eu ce caută, probabil că nici ea nu ştie, dar pare însetată. Iar de nu vrei să-ţi simţi mintea pângărită, aruncă moneda de argint cu care te va plăti, ca un ultim gest de josnicie, de la fereastra ce dă spre teiul cu care ea-şi dregea glasul în fiece dimineaţă, în discuţii stupid-interminabile. Va fi momentul tău de glorie, ridicolă în măreţia ei, dar ai să simţi răzbunarea şiroind pe fruntea obosită, dar mai luminoasă ca oricând, căci în sfârşit... şi-a luat gândurile negre... lăsându-te pe tine zeu, aşa cum ţi-a fost scris... Pariu pe-un gând nevinovat că eşti în stare să te vinzi?

mercredi 7 octobre 2009

Poveşti

În decor căutarea
descoperă bufoniada cu gândaci.
Se traduc dansând mediteranean...
fără coşmar nu se nasc.
cerebral stăpâneşti.
E vremea dacă teatru într-adevăr
se cuvine echilibru.
a murit PENTRU atitudine.

Paisprezece pietre

So the season of the fall begins / Down the crossroads in a sleepy little inn / By the fire when the sun goes down…

Este o zi de toamnă, aşa cum au tot fost, aşa cum vor mai fi, aşa cum mi le imaginez în zilele de vară, când mă desincronizez definitiv şi pierd contactul cu toropeala nesuferită de la nivelul asfaltului ce îmi arde tălpile. Este însă o zi de toamnă atipică, pe care mi-o petrec râzând mult şi neobosit, într-un Cişmigiu pe care l-aş fi preferat mai arămiu, mai galben-auriu, mai mult aprins decât pulsând a viaţă, mai răzvrătit împotriva frunzelor mustind de verde, pe care-l şi vezi clocotind „clorofilic” în nervuri. Este o zi de toamnă în care gândurile mele iau căi întortocheate, căutând să evadeze dintr-o grădină de biciclişti entuziaşti, de pensionari pentru care viaţa se traduce printr-o continuă umblătură, îmbrăţişată cu ochii zâmbind galeş în fiece dimineaţă, de părinţi la început de drum, care mai de care mai lipsiţi de răbdare, de tineri fugind mâncând pământul din captivitatea impusă de cei mai mari ca ei.

Lor nu le pasă. Sunt prea mici să înţeleagă pericolul, poate şi pentru că recunosc doar femeia, în giganţii care se foiesc în jurul lor, neştiind că vor ajunge, peste ani, precum cel de lângă mine. Un asemenea tupeu, sincer şi neforţat, i-ar fi plăcut şi lui. El stă şi zâmbeşte ofticos, gândind că poate data viitoare va mai face un pas. Gesturile necugetate sunt cele ce îi lipsesc. Iar prichindelul din faţa mea pare să cunoască marele secret al vieţii. Îmi întinde mâna cu un aer atât de firesc, încât şi de m-ar peţi în clipa asta, n-aş şti să refuz. Îşi lasă greoi, dar mulţumit până în măduva oaselor, pumnul în palma mea. Atingerea produce fiori în toate taberele de faţă. Zâmbeşte cu doi dinţi, ca un final apoteotic al unui număr deloc simplu, dar care a fost dus la bun sfârşit fără sudoare.

Îi urmăresc paşii cu interesul pe care un asemenea gest îl merită. Ştie că m-a cucerit şi că inamicul a fost învins. Fără doar şi poate, în astă noapte, în aşternuturi, n-am să revăd chipul celui ce mi-a însoţit şederea ore-n şir, căci am să număr la nesfârşit cele treisprezece pietre ce mi-au rămas în palmă.

Este al doilea ce mă fericeşte astfel. Sunt paisprezece în total şi-am să mă recompun cu ele... mai copilă decât am fost vreodată şi mai femeie decât sunt acum... Thank you, kiddo!

mardi 6 octobre 2009

Triluri de metrou

Privesc în ochii tăi / Privesc mereu ca-ntr-o fereastră / Şi văd prin ea cum lumea ta / Priveşte-n lumea noastră...

Fetele din dreapta îşi tot dau coate una celeilalte, chicotind, de ca şi cum s-ar afla prin preajmă un „el” care, prin atitudinea irezistibil de flegmatică, le-ar provoca simţurile. Sunt agitate, ca în urma unui cutremur visceral de proporţii, dar încearcă să-şi păstreze cumpătul, ştiind că, până la urmă, secretul stă în a potoli cumva miile de fluturi ce se îngrămădesc înăuntrul lor, lovindu-se unii de ceilalţi într-un râs nebunesc nefiresc.

Cânt mai departe, însă zâmbind complice, în semn că înţeleg. Dau din cap, în mişcări legănate abia perceptibile, despre care ştiu mai bine ca oricine că se cheamă „dans” şi de care sunt cum nu se poate mai mândră. Orgoliul meu ar fi terfelit dacă cineva ar îndrăzni vreodată să submineze statutul pe care li l-am oferit după ani de trudă şi încăpăţânare. Citesc pe buzele din geam versuri ce sper, însă, să nu se audă. Mi-ar fi ruşine. E adevărat că glasul cristalin mi-a fost lăudat cu ani în urmă, în repetate rânduri, de oameni cu har, dar ştiu, pe de altă parte, că a rămas la stadiul de diamant neşlefuit şi că seamănă mai degrabă cu sunetul de nesuportat pe care îl face o bucată de cretă căzând derutată, a neştiinţă, pe o tablă abia ştearsă cu buretele.

Fetele continuă să râdă, iar curiozitatea mea este pusă la grea încercare. Îmi rotesc privirea, până descriu un cerc în aer, fără a-mi mişca picioarele de pe podea, şi iscodesc aproape furioasă. Extraordinar! Personajul pe care mă aşteptam să-l găsesc, în toată splendoarea, în aria vizuală a fetelor, care din întâmplare coincide cu a mea, dacă binevoiesc să-mi schimb poziţia, lipseşte cu desăvârşire. Un cuplu de septuagenari apatici stau pe locurile ce le sunt destinate, dar tăcerea lor mormântală şi chipurile trase n-ar fi nici pe departe motiv de râs. Ar mai fi o doamnă multicoloră, ceva mai încolo, dar personajele curajoase cromatic nu mai sunt demult o noutate.

Aseară, un tip dolofan, la vreo treizeci de ani, cu o pereche de pantaloni dintr-un denim spălăcit, ridicaţi până la refuz, şi cu ochelarii lipiţi de figură, se plimba de colo-colo, dintr-un capăt în altul al vagonului. Oricine şi-l poate imagina, pentru că nu-s puţini cei ce traversează vagoanele metroului între staţii, în sensul de mers, de ca şi cum vor să ajungă primii la destinaţie. Lumea din jur, inclusiv eu, este plictisită. Întâmplător, tot până la refuz. Omul cântă. N-aş putea spune ce, căci nu am nici răbdare, dar nici interes să ascult. Însă este incredibil de amuzant. Mă bufneşte râsul. Nu-mi pot da coate cu frati-miu, căci oboseala m-a răpus de îndată ce am pus piciorul în oraşul ăsta blestemat, lăsându-mi însă suficiente resurse cât să mă scurg leneş pe singurul scaun liber, iar el stă în picioare, în faţa mea. Îl fac totuşi atent, căci momentul nu trebuie ratat. Deasupra mea stă un semn... Sugestiv...

Sper că fetele râd şi acum...

Călcând viaţa în picioare

O singură dată mi s-a întâmplat să maltratez o carte cu bună ştiinţă. Era o culegere de matematică ce mi-a mâncat zilele în gimnaziu, pe vremea când credeam că am ceva de demonstrat unui om ce se încăpăţâna să nu-mi recunoască meritele nici în ruptul capului. În realitate, tot ce-mi doream era să-i dau peste nas unei femei intransigente despre care bănuiam că pur şi simplu nu mă place. Răzbunarea a fost dulce, chiar dacă astăzi o găsesc stupidă şi mai ales inutilă.

Bogdan mă enervase suficient în ziua aia cât să arunc cu Petrică după el. Traiectoria sigură a culegerii i-a suprins pe cei de faţă, rămânând cu toţii cu gurile căscate în aşteptarea deznodământului. În ciuda vitezei de invidiat cu care l-au urmărit pe condamnat, miile de exerciţii din paginile cărţii au sfârşit în acelaşi coş de gunoi cu care făcusem şi eu cunoştinţă cu ceva timp în urmă. Spre marea mea dezamăgire, nicio ecuaţie nu a rămas pe veci nerezolvată, ca o cicatrice care să ateste întâmplarea, aşa cum ochiul meu vineţiu a sugerat săptămâni întregi contactul nefericit. Ba dimpotrivă, am reuşit ca, dintr-o ambiţie prostească, să bifez orice exerciţiu, având acum o motivaţie în plus: dorinţa de a-mi ispăşi pedeapsa pentru a mă fi comportat necuviincios cu domnul Petrică.

Am promis atunci că va fi prima şi ultima dată când o carte îmi va cunoaşte the ugly side. Ce vină ar putea avea, în definitiv, o biată culegere de matematică, atunci când vine vorba despre conflictele cu lumea-mi exterioară ori despre luptele interioare ce nu ajung să îşi cunoască vreodată câştigătorul?

Până aseară. Cu paşi mici, la început timizi şi tocmai de aceea grijulii, am călcat cărţi dezmembrate în picioare. Curiozitatea mi-a croit drumul pe un covor de pagini încărcate de cuvinte, din care se auzea doar strigătul omului ce a născocit universuri şi noi teorii, ce a asudat până ce creionul a dat naştere unei vieţi pe un peron. Nu ştiu de s-a zvârcolit acolo unde e acum şi nici dacă s-ar fi simţit flatat văzându-şi gândurile zburând printre oameni nepăsători ori călcate în picioare cu nerăbdarea celor istoviţi de încă o zi de lucru, oameni ce nici nu catadicsesc să observe că trotuarul nu mai este trotuar, că iarba nu mai este verde ori că, dintr-o dată, cuvintele încep să geamă dinspre pământ.

Mă aşez cum îmi este obiceiul, turceşte, în mijlocul drumului. Cu noua înfăţişare, nici nu ştiu dacă dedesubt este asfaltul rece ori gazonul tuns scurt din faţa teatrului. Împrăştii paginile cu o dibăcie surprinzătoare, le arunc în aer, le privesc în zborul cu care nu sunt deprinse şi care seamănă mai mult cu o plutire desuetă, care nu are de-a face cu tumultul specific kilometrului zero al capitalei.

Tu lipseşti. De-ai fi fost acolo, te-aş fi provocat la un joc. Te-aş fi plimbat prin gări ale căror peroane mi-au descoperit în timp cuvinte. Ţi-aş fi dăruit şi ţie cuvântul meu, aşa cum am mai făcut-o altădată, cu un alt „el”... Ce bine că sunt, ce păcat că nu eşti...

mardi 29 septembre 2009

Voiam să-ţi spun ceva frumos!

După un sfert de oră de aşteptare, sufocantă şi ritmată în acelaşi timp, zăresc un tramvai îndreptându-se morocănos spre staţie. Încerc să disting numărul, dar cum sunt mult prea îngâmfată pentru a purta ochelarii atunci când ies din casă, prefer să trăiesc într-o ceaţă permanentă, care deocamdată mă împiedică să văd doar detaliile nesemnificative. Este 19, slavă Domnului!

Urc cu paşi nerăbdători, având căştile talismanului în urechi. Este un prost obicei căpătat de aproape un an de care nu vreau să mă lepăd, în primul rând pentru că m-a ajutat să corectez un alt prost obicei, a cărui provenienţă tind să cred că ţine de natura mea interioară, caracterizată printr-un cuvânt: curiozitate. Carevasăzică, de când cu talismanul despre care vorbesc, cercetez în jur doar cu privirea. Urechile mi-au fost pedepsite. Nu ştiu de ce, dar îmi place să privesc oameni şi să ascult poveşti. Şi mă gândesc că uneori sunt inoportună, că deranjez, că sfiesc personajele din jurul meu, că le fac să roşească gratuit, însă nu mă pot abţine.

Mă aşez unde mi-e obiceiul, ascultând mai departe muzica din căşti, dar imaginându-mi ce îşi spun arătările mute din jur. Poate că vorbesc despre concediul petrecut în Maramureş, ori despre escapada de trei zile din Viena, ori despre cântecele învăţate la grădiniţă. Pierd atâtea amănunte pe care le-aş asculta cu mare drag, dar sunt într-o perioadă de abstinenţă şi trebuie să dovedesc voinţă.

Dar copila din faţa mea, ce nu pare să aibă mai mult de cinci-şase ani, roz din cap până-n picioare, începe să plângă. Nu o aud, dar îi văd lacrimile şiroind pe faţă, în timp ce mâinile trag cu putere de o femeie ce pare a fi inertă. Priveşte pe geam, fără să se întoarcă spre copilul plângând, iar când în sfârşit o face, îi cuprinde braţul şi o smuceşte nervoasă. Este vremea să-mi dau căştile jos.

Mă aştept să aud motive serioase pentru care femeia să se comporte astfel. Dar tot ce aud este o propoziţie repetată obsesiv printre suspine şi sughiţuri: „Maaaami, dar voiam să-ţi spun ceva frumos! Uită-te la mine!”. Femeia este iarăşi nemişcată, asemenea unei statui care, şi de-ar vrea, nu poate rosti vreun cuvânt. După câteva minute în care glasul neobosit al copilei se aude în tot tramvaiul spunând mereu aceleaşi cuvinte, femeia o ia în braţe, rugând-o să nu o mai facă de ruşine. Aruncând un ultim „...ceva frumos” către mama neînduplecată, copila se aruncă la gâtul ei, mângâindu-i obrazul drept.

Alături, o altă mamă, de data aceasta cu o fiică adolescentă, machiată nepotrivit pentru o după-amiază petrecută prin tramvaie şi uşor excentrică în vestimentaţie. Îi povesteşte mamei vrute şi nevrute, cu un debit verbal demn de invidiat. Îi spune bancuri, unele mai proaste decât celelalte, cel puţin pentru gustul meu, stârnind hohote de râs. Femeia îi soarbe cuvintele. Se lasă cu zâmbete şi râsete atât de sincere, încât nu pot să nu zâmbesc şi eu.

Poate, peste ani, în acelaşi tramvai, fetiţa ce astăzi plânge va face şi ea călătorii să zâmbească spunând nimic mai mult decât... „ceva frumos”.

jeudi 17 septembre 2009

A fi sau a nu fi femeie

Era una din zilele obişnuite pe care le petreceam în faţa blocului, jucându-mă fie „de-a aeroportul”, purtând pe umăr poşeta din piele albă, cu toartă maro, a mamei mele, de care aceasta s-a văzut nevoită să se despartă, pe nepusă masă, în ziua când eu am decis că îmi place prea mult ca să nu fie a mea, fie de-a sora mai mare, tirană din naştere, care îşi trimitea „sclavul” la munci repetate şi extenuante, toate în folosul ei şi numai al ei.

Nu ştiu în ce rol m-a surprins momentul despre care vreau să povestesc, dar oricare ar fi fost acela, este fără doar şi poate irelevant. În ciuda temperamentului exploziv ce mi-a devenit stigmat pe toată perioada anilor următori şi până în prezent – îmi simt eticheta din frunte şi-i al naibii de incomodă, mai ales atunci când încerc să ma justific pentru reacţii şi cuvinte înţelese greşit – copilul ce am fost cândva s-a învârtit mereu în jurul blocului, în aria delimitată de nişte părinţi moderat grijulii, fapt pentru care m-am simţit datoare să le dau ascultare, pentru că oricum am avut parte de mult mai multă libertate decât ceilalţi copii. Interesantă strategie, trebuie să recunosc, căci surplusul de libertate acordat unui puşti, cu care acesta nu are ce face, căci el le lipseşte prietenilor de joacă, este exact ceea ce el are nevoie pentru a simţi că este liber, departe de „jugul” pe care cu toţii l-am urât mai mult decât orice.

Ca atare, am fost pe fază când, din strada ce delimita spre sud spaţiul nostru de joacă, s-a auzit zgomotul cu care toţi cei din cartier erau obişnuiţi peste măsură. Era zgomotul care anunţa un accident. Cum de obicei cei implicaţi în astfel de evenimente ne erau complet străini, nu am trăit niciodată intensitatea durerii, ci doar puterea curiozităţii, ori poate fascinaţia răului care te face să priveşti neîncetat, invadând intimitatea victimei şi urmărindu-i îndeaproape spaima şi tremurul. Deşi scenariul era de fiecare dată acelaşi, cu mici diferenţe, entuziasmul nostru părea să crească de la zi la zi.

De data asta, însă, ceva a făcut diferenţa. Întins la pământ era unul dintre ai noştri, era unul dintre cei cu care împărtăşeam astfel de evenimente, nelăsându-ne atinşi în niciun fel de ele. Şoferul disperat alerga de colo, colo, şi părea să nu priceapă că ceea ce se întâmplă e real. Noi ştiam că acesta este cursul firesc al lucrurilor, ştiam panica celui lovit, după cum cunoşteam foarte bine şi stupoarea celui ce avea să îmbrace hainele vinovatului. Zeci de copii apar din toate colţurile, alergând cu sufletul la gură până în dreptul gardului viu dincolo de care nu aveam voie să păşim şi arătând cu degetul spre cel ce avea să fie pe loc condamnat de o hoardă de barbari ce nu l-ar fi lăsat să scape în caz că ar fi încercat.

Aplecându-se cu ochii în lacrimi asupra copilului ce încerca, totuşi, să râdă, de dincolo de sperietura momentului, omul, un puşti şi el, până la urmă, îl întreabă obsesiv ce îl doare. Îi atinge corpul tremurând, în mişcări haotice, trădând o frică umană ce ar fi trezit compasiunea oricărui privitor. Palmele îi ajung la pieptul copilului, care se opune cu o rezistenţă inexplicabilă cercetării atât de amănunţite. Totuşi, omul descoperă o primă consecinţă a faptei sale: o umflătură. Devine şi mai agitat, iar gândurile par să-i năvălească toate în obraji şi în ochi. Copilul, cu o voce uşor amuzată, îi şopteşte ca unui preot, la spovedanie: „Sunt fată! Sunt fată!”.

Nu şi-ar fi putut da seama. Selvidan a părut întotdeauna oricărui necunoscut cel mai bărbat dintre bărbaţi. De la atitudine, la vocea groasă, la mersul apăsat şi legănat, lipsit de delicateţea specifică fetelor de vârsta ei, la discursul colorat, la îndrăzneala dusă la extrem, Selvidan a fost, ani de-a rândul, un bărbat în toată puterea cuvântului. Mi-am amintit de ea cu câteva zile în urmă, atunci când, din site în site, am ajuns la un articol ce dezbătea aprins problema numită Caster Semenya, o atletă despre care cunoscătorii într-ale sportului spun că ar fi un fenomen. La propriu şi la figurat. Căci un test de „gender verification” chiar pare desprins dintr-o poveste de prost gust.

Selvidan nu a fost supusă unor astfel de teste şi nici nu a fost vreodată bănuită de a fi hermafrodită, poate şi pentru că eram mult prea mici pentru a avea un astfel de cuvânt în vocabularul nostru, spre a i-l putea şi adresa, singurul motiv de frustrare constând din glumele proaste ale unora şi altora. Nu ştiu decât că prezentul o găseşte ceva mai feminină. Căci l-a găsit pe EL.

lundi 14 septembre 2009

Despre străini

Se spune despre mine că mă plictisesc uşor şi că probabilitatea ca eu să-mi fac jucăriile şi să plec – dintr-un apartament, dintr-un oraş, dintr-o relaţie, dintr-o conversaţie, dintr-o joacă – este mai mare decât capacitatea celor de lângă mine de a-mi accepta instabilitatea şi, până la urmă, toanele. De fapt, n-o spun alţii, ci o spun eu, în momentele acelea pe care ajung să le regret şi când mă resemnez, punând pe seama zodiei aplecarea de neînţeles spre a-mi pune viaţa pe tapet în faţa oricui.

Sunt atâţia oameni în jurul meu pentru care sunt o carte deschisă şi care au la îndemână amănunte de la cele mai nesemnificative până la cele ce devin savuroase la o cafea şi o ţigară, dezbătute aprins în bucătării de doi pe doi, cu voci şoptite ce amplifică vinovăţia interlocutorilor. Sunt acei oameni care te pot „îngropa” la un semn şi câteva cuvinte, dar despre care ştii sigur că n-o vor face, pentru că tu, la rândul tău, le ştii secretele cele mai de preţ. Este un cerc vicios, al „prieteniei”, din care nu vei ieşi niciodată, căci vă leagă secretele mult prea uşor împărtăşite.

Unora le-ai spus despre bolile ce te-au tot răpus de-a lungul timpului, iar aceştia cu siguranţă îţi pot stârpi şansele la un alt EL, un el căruia îi este frică de oamenii „pedepsiţi” să zboare dintr-un pat de spital în altul. Unora le-ai povestit cum te-ai îndrăgostit de un necunoscut şi ţi-ai petrecut doi ani din viaţă în faţa unui monitor, transformându-te în sclava biţilor, a unei „ferestre” şi a lui, cel care te alunga şi te chema înapoi cu plăcerea omului sigur pe sine, dar mai ales pe tine. Altora le-ai descris în termeni plastici, dar foarte sugestivi, atmosfera depresivă din ceea ce a fost cândva căminul tău, justificându-ţi cumva, ieşirile din decor din ultima perioadă, consecinţe nefaste ale neputinţei tale în faţa unei stări generale care nici măcar nu are legătură cu tine.

Vreau să întâlnesc un străin pe care să nu ajung să îl cunosc vreodată. Vreau să întâlnesc un străin care să nu cadă în patima descoperirii mele, fapt pentru care s-ar vedea obligat să scormonească adânc într-o viaţă pe care mi-aş dori să o păstrez doar pentru mine. Vreau să întâlnesc un străin de care să mă lege doar hohotele neastâmpărate de râs şi nimic mai mult.

Vreau să pot ţine fruntea sus în faţa cuiva, fără a-mi fi teamă că mi se vor reproşa fapte reprobabile pentru care privirea ar trebui să fie îndreptată mai degrabă spre pământ. Vreau să pot privi spre doamne-doamne, luând aerul deloc sofisticat al oamenilor înţelepţi care îşi ştiu ei înşişi păcatele, dar care nu simt nevoia de a face un spectacol din însuşirea acestora. Vreau să fiu eu, dar fără a purta pe umeri greşelile unui trecut de care şi eu, dar şi cel din faţa mea, suntem conştienţi.

Vreau să întâlnesc un om care să nu afle niciodată nimic despre mine. Acel om nu va şti că sunt condamnată să beau seară de seară o pastilă care, ironic, se cheamă Singulair, şi care îmi ajută căile respiratorii. Nu va şti nici că urăsc să gătesc, dar că, dacă îmi descoperă punctele sensibile, poate face oricând din mine cel mai pătimaş bucătar din câţi există, şi că sunt în stare să arunc în aer munţi de clătite pentru un zâmbet şi nu mai mult. Nu-i voi spune nici că orice trecere a mea prin spaţiul numit bucătărie, oricât de fulgerătoare ar fi ea, se sfârşeşte cu imaginea unui om mirosindu-şi obsesiv corpul, de teamă că acesta s-ar fi impregnat cu mirosul amestecat al legumelor ce au să devină o supă nevinovată. Nu-i voi spune că am avut prostul obicei să părăsesc regulat un om ce m-a iubit necondiţionat, că îl voi părăsi şi pe el, şi că de data asta îmi voi duce la capăt decizia, spre a mă simţi răzbunată. Nu-i voi spune că am să plec de îndată ce am să simt că îl am pe de-a-ntregul, luând cu mine doar un rucsac, în care am să-ndes dezordonat pijamaua roz cu ursuleţi şi deodorantul, pe care toţi cei dinaintea lui le-au cunoscut, laolaltă cu vise, speranţe, aşteptări, sentimente. Pe acestea din urmă, la prima răscruce, le voi călca în picioare şi le voi spune cuvinte pe care să nu le uite niciodată, pentru ca mai apoi să le întorc spatele pentru totdeauna.

Vreau să întâlnesc un străin cu care să dansez desculţă, în ploaie. Sub un cer furios şi negru. Care să accepte să-mi fie străin o viaţă. Un secol. Poate fi şi un necuvântător, atâta timp cât nu va întreba nimic.