mardi 15 décembre 2009

Învăţături de minte

Nu există zi de la dumnezeu în care să nu descopăr câte ceva despre mine, deşi mă laud de câte ori am ocazia că mă cunosc mai bine ca oricine şi că sunt ca o carte deschisă pentru mine. Cred că ar trebui să-mi ţin gura mai des şi să încetez cu afirmaţiile categorice despre care ştiu – de-acum încolo, fără doar şi poate – că mă pot „înfunda” când mi-e lumea mai dragă.

14 noiembrie 2009. Betting on Shorts la The Ark. Sau Bursa Mărfurilor Creative. Sau cum s-o chema. Irelevant, oricum, dar încerc să localizez temporal şi spaţial întâmplarea, pentru o mai bună şi mai precisă relatare ce se va petrece într-un viitor cum nu se poate mai îndepărtat, cu şanse mari de a nu se realiza niciodată. Cu siguranţă nepoţii îmi vor mulţumi pentru astfel de detalii, fără de care povestea nu ar mai fi aceeaşi.

Singurul lucru pe care îl pot spune cu privire la locaţie este că m-a fascinat din două motive: în primul rând, nu am nici cea mai vagă idee ce identitate are clădirea unde s-a desfăşurat evenimentul, dar ştiu că mi-ar plăcea să beau o cană de ceai fierbinte acolo, într-o zi puţin însorită; pe de altă parte, drumul spre locul cu pricina s-a descris de aşa natură că am pătruns şi eu, după îndelungi căutări, toate ridicole în pasivitatea lor, în paradisul florilor din piaţa George Coşbuc.

În stilul caracteristic de care nu mă lepăd niciodată, nici măcar la rugăminţi frenetice, mi-am făcut o intrare triumfală pe care probabil că mulţi nu o vor uita prea curând. Degeaba mi-am acoperit jumătate de figură, şi culmea!, tocmai jumătatea cea numa’ bună de fotografiat, privit pe furiş, admirat până la lacrimi, adulat, căci secundele ce au părut pe bună dreptate o eternitate, dar abia după ce s-au sfârşit, au dat ocazia spectatorilor să-şi întipărească figura-mi angelică pe retină. Învăţătură, dacă se poate şi de minte, dacă nu, nu: ca măsură de precauţie, ori de câte ori îmi va fi dat să intru într-o încăpere despre care ştiu că este delimitată de exterior prin ceea ce se cheamă în limbajul comun uşă, am să las orgoliul deoparte şi-am să consider că însoţitorii mei se pot descurca la fel de bine ca şi mine la a o deschide, pentru că mi-e clar că noţiunile sunt puţin confuze în ce mă priveşte. Mai ales când uşa e din sticlă. Poţi să tragi de jumătatea care nu se deschide până pici din picioare de extenuare, ea nu se va deschide, cu atât mai mult cu cât cealaltă jumătate este deja dată la perete, spre a-ţi facilita accesul. Ăsta-i lucru bun de ştiut.

Eu ştiu că-s mică. Mignonă, de fapt, că sună ceva mai pretenţios, şi mai spală din ruşinea ce reiese din paragraful anterior. Deşi precizarea că am evitat scaunul roz, de teamă că o astfel de imprudenţă m-ar afunda şi mai mult, ar trebui să ajute şi ea. Ca atare, foarte mică mi-a fost mirarea când am observat că subtitrările filmelor se pierdeau într-o mare de capete îngrămădite în rândurile din faţa mea. M-am descurcat cu spaniola din lozul necâştigător, 7:35 de la mañana, engleza nu avea cum să-mi vină de hac, dar scurtmetrajul românesc m-a ridicat în picioare. Şi nu vă grăbiţi cu fel de fel de concluzii, că nu patriotismul m-a animat. Nici pe departe. Ci nevoia de subtitrare. Oamenii ăia mi se adresează în limba pe care o vorbesc zi de zi, iar eu nu mă obosesc să-i ascult, pentru că cineva s-a ocupat de traducerea în engleză. Shame on me!

Benefic experiment, n-am ce zice.

mercredi 9 décembre 2009

Tălpile ei

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Şi-n ziua de după,
cu floarea miresei în palmele-i sfioase
şi cu suspinul în gât şi în genunchi,
pluteşte strigând în cele patru zări
pe dalele picurate cu rouă.

Nu e acasă,
iar lacrimile rostogolindu-se a nerăbdare
n-o aduc înapoi.
Pământul e proaspăt, e negru aprins,
şi-i semn că veşmântul a fost mult prea greu.

Este val tomnatic, acum,
un val ştrengar ce poartă umbre şi lumini în ochi,
trimiţându-şi solii străini
la vreme de flux.
Dar îşi cere cenuşa când marea se retrage.

Pluteşte, o clipă, pe apă,
pentru ca, odată cu ea,
să porneşti, spre adâncimi şi alte orizonturi,
undeva îţi voi săruta cu nesaţ urmele tălpilor.

Căci în ziua de după, când n-am să mai fiu,
va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi,
vor alerga nisipul şi marea...

vendredi 4 décembre 2009

Rău de la suflet

Mi-e rău de la suflet. Aşa spunea cândva un nene care nu mai e. Care nu mai e aici, printre cutiile de chibrituri în care ne ascundem temători ori printre siluetele gonind de colo-colo, către nu se ştie unde. Nu-i foarte grav, deocamdată. Doar s-a făcut ţăndări, dar slavă cerului, le am pe toate într-o urnă, alături de cenuşa tuturor gândurilor pe care le-am scuipat cu necaz din plămâni, ca pe nişte libelule turcoaz. Iar asta înseamnă că oricând voi avea curajul, îl voi putea recompune, aşa cum am făcut cândva şi cu Krásnaya plóshchad, ce stă acum îngrămădită într-o cutie prăfuită, pe şifonier.

Şi pentru că mi-e rău de la suflet, şi pentru că sunt oameni în lumea asta care sunt oricând pansament pentru ăsta mic de suferă şi-i zdrenţuros, şi-i prăfuit şi cântă la colţ de stradă romanţe de mult uitate, nu ezit. Mă duc să-mi sărbătoresc patria la o narghilea, în spirit românesc.

Ţara noastră nu e ţară de vânzare / Patria străbună e nemuritoare / Chiar de valul vieţii trece peste noi / Noi suntem aici veşnici şi eroi... La sentiment, cum altfel, din banca a doua de la perete, toamna lui 1992. În anul următor, în aceeaşi bancă, dădeam furios din cap cântând banii vorbesc.

Parfumul nu mă va trăda nici în seara asta. Aşa că anticipez noroc. La fel de mare ca grămăjoara maronie mirosind a lavandă în care am intrat cu stângu’ fix în faţa scării.

Am văzut paradisul, Alexandra, l-am văzut cu ochii mei. E o rudă îndepărtată a lui Beirut, dar pare să aibă o popularitate ceva mai mare. Feţe tuciurii, exotice precum compotul meu de ananas, de la mama lor de-acasă, dar la mama noastră acasă. N-am îndrăznit, căci mi-e rău. De la suflet. Nici măcar nu le-am furat o privire, cu coada ochiului, nici măcar atât. Iar separeul este mult prea generos. Aş fi urcat pe masă, etalându-mi fusta bufantă, în mişcări senzuale de arăboaică. Şi am şi clopoţel. Shishaaa!

Un dans din buric şi simt că... nu mai simt. Pe fundalul cântecelelor ce l-ar face pe Aladin să se răsucească zâmbitor în aerul mirosind a portocale, căpşuni, a măr, a mult măr... a mărul din narghilea, poate şi a mărul din cocktailul meu... nu aud decât zgomotul asurzitor şi liniar al aparatelor ce-mi vestesc trecerea. De-aici, dincolo.

Îţi stă bine-n verde
. Mi-e frică. Aşa că ai grijă de sufletul meu.

jeudi 3 décembre 2009

O floare şi... trei grădinari

1: Fiţi bărbaţi şi recunoaşteţi! Eu am văzut-o primul...
2: Ba bine că nu! Pune-ţi pofta-n cui şi treci la rând. Eu sunt cel mai mare şi am prioritate.
1: 10 minute nu te fac nici mai mare, nici mai deştept.
2: Eu zic să nu întreci măsura.
1: Iar eu te sfătuiesc să nu mă provoci. Mă duc la ea, o invit la un Mai Tai şi dacă nu iese nimic, e a voastră!
Cel de-al treilea ied, cu ochii mici şi umezi, tremurând de emoţie, dar şi de teamă, spune:
-Da’ n-am putea s-o împărţim frăţeşte?
2: Puştiule, suntem tripleţi, totuşi, nu siamezi.

* PA despre Capra cu trei iezi *

mercredi 2 décembre 2009

Frida între pistrui

De câteva zile încoace, mă visez cum nu sunt. Roşcată, cu piele lăptoasă pe care fetele cu mult mai în temă decât mine cu ce înseamnă moda l-ar pigmenta puţin, aruncând peste el un strop de culoare. Nu mă dau în vânt după pistrui, dar mă gâdilă un gând în tălpi şi parcă le-aş ruga pe fetele astea să-mi lase pielea lăptoasă şi să-mi stropească obrajii, de vor. Aleg calea de mijloc: nici la bal, nici la spital. Cine zâmbeşte sub mustăţi, numind calea mea de mijloc compromis, să execute trei minute de mersul piticului sau cinci de acrobaţii la trapez. La alegere.

Mă visez roşcată şi mă visez atât de intens, încât, trecându-mi mâna prin păr, îl simt mocnind uşor, sfârâind ca vreascuri din păduri de toamnă. Degetele mi se aprind şi ele, însă îndură. Chipul din oglindă este al meu şi-i greu să înţeleg de ce nu îmi displace. Genele sunt negre şi lungi. E un pic de falsitate în ele, dar potenţează efectul privirii în care încap atâtea, efect pe care îl resimt pe chiar pielea mea. Dincoace de oglindă, sunt stană de piatră. Operă nereuşită a unui sculptor mediocru ce şi-a sfârşit zilele în anonimat şi sărăcie. Doar privirea căpruie şi obrajii trandafirii mai sunt vii în mine.

Ar fi stupid să mă lepăd de mască acum. Mă urc cu tălpile goale pe globul pământesc şi alerg a nerăbdare spre Rusia. Acolo mă aşteaptă Frida, cea pe care n-o cunosc şi care nu mă cunoaşte, dar pe care o intuiesc şi care mă intuieşte. Frida este rusoaica. Frida este cea care va pune lumina pe chipul meu de roşcată. Aud de dincolo de Urali o vioară tulburătoare, reproducând sunetele pe care le port în urechi de când m-am născut. Mă îmbrac în gărgăriţe de dragul Fridei. Răsuflu uşurată, ca după un maraton ce m-a luat prin surprindere.

Este ultima zi de noiembrie, cu o dimineaţă senină şi albă, cu crengi deşirate, cu fumul frunzelor arse urcând la fereastră, cu astenie de primăvară ascunsă în ochiuri de apă uitate pe asfalt. Îmi prind, ca altădată, ultima zi de toamnă la buzunarul cămăşii, cu o agrafă din ploi şi din soare, şi o aşez pe canapea, printre perne, să nu mă uite până-n septembrie viitor.