jeudi 13 mars 2008

Convalescenţă

Refuz să-mi mai compromit nopţile în încercarea de a găsi un remediu pentru lipsa cronică de inspiraţie ce s-a instalat fără permisiune în toate acele spaţii vitale din care s-ar fi putut naşte cuvântul. Dacă odinioară, neavând nimic din ce mi-aş fi dorit, inventam oameni şi întâmplări cărora le dădeam viaţă prin simpla manifestare a voinţei, astăzi constat că mi-am rătăcit pasiunea în colţuri în care mi-e frică să pătrund. Şi nu pentru că mi-am limitat curiozitatea dintr-un spirit de conservare până nu demult inexistent, ci mai degrabă din respectul pe care îl datorez, ca om, oricărei părţi din mine cu care nu am avut de-a face o perioadă de timp considerabilă. Nu te trimiţi pe tine însuţi „à Dieu”, în lumea celor sfinte, pentru ca mai apoi, ca dovadă a unei evidente ipostaze capricioase, să cauţi reconcilierea tacită, de ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Până şi eul creator – ori poate mai cu seamă acesta – are orgoliul său, a cărui atingere nu poate duce decât la anularea legăturii cu entitatea purtătoare căreia îi dă substanţă.
Dacă va fi să renasc, o voi face pentru că aşa mi-a fost dat, şi nu pentru că am stârnit compasiune şi exasperare acolo unde ar fi trebuit să existe, de fapt, indiferenţă. Aceasta ar fi o pedeapsă cu mult mai greu de îndurat decât însăşi moartea clinică a eului „vinovat” de izbucniri lirice.
Ca atare, am să-mi petrec convalescenţa aşteptând... ca gânduri şi cuvinte să mă recapete din mâinile unor muze străine...

It will grow back like a starfish

mercredi 12 mars 2008

Chiar dacă

Am intrat cu zgomot şi emoţie în camera ei. Ştiam că nu mă aude, dar eram sigură că mă simte. I-am pus coroniţa pe pieptul inert, aproape lipsit de suflare, şi i-am zâmbit, sperând că gestul meu o va îndupleca. Aşteptam ca, dintr-o clipă în alta, cuvintele să o doară pe dinăuntru şi să-şi ceară ferm dreptul de a fi vorbite, astfel încât, din neputinţa de a le opune rezistenţă, dar şi din nerăbdarea de a se elibera de povara tăcerii, să-mi spună că totul a fost o joacă de care în sfârşit s-a plictisit. Nu s-a întâmplat aşa. Am aşteptat în zadar ca trupul ce se desfăşura leneş înaintea mea să sugereze un semn de viaţă rătăcit, menit să-l readucă în trăire. Fără să vreau, i-am condamnat refuzul cu mine toată, cu fiecare gând în parte şi cu înverşunarea omului suferind, dar incapabil să înţeleagă. Vroiam să o lovesc, să îi arăt cum doare şi să trezesc în ea sentimentul de nesuportat al vinovăţiei. N-a fost să fie. Nici atunci, nici mai târziu, când s-a cedat definitiv lumii în care ea trăia de mai bine de un an. A fost prima dată când a durut.
Şi de atunci, a continuat să doară. Pentru că sistemul imunitar îţi este ireversibil zdruncinat. Nu mai ai mijloacele de apărare care, în condiţii normale, s-ar fi activat automat, înainte ca tu să reacţionezi.
Întrucât oamenii vin şi pleacă… Nu ştiu să stea pe loc, poate şi pentru că sunt, prin excelenţă, nişte curioşi care vor să cuprindă întreg adevărul şi întreaga experienţă a vieţii de la o primă escală pe pământ. Călători prin vocaţie, dintr-un spirit al aventurii fundamental, ei se transformă în personaje ale celor mai neobişnuite poveşti, justificându-şi plăcerea de a hoinări dintr-o existenţă în alta prin prisma coincidenţelor care, de cele mai multe ori, nu dau de ales.
Iată de ce astăzi reacţionez violent ori de câte ori văd copii răsplătiţi pentru eforturile depuse prin ceea ce a devenit, pentru copilul care am fost, simulacrul indiferenţei manifestate prin tăcere mai mult sau mai puţin voită – coroniţa. Iată de ce nu beau niciodată, singură, Santal de portocale roşii, în intimitatea unui spaţiu care mi-ar oferi posibilitatea de a retrăi momente care, iar, mi se refuză şi la care nu mai am acces. Iată de ce nu am să mai ţin pe nimeni în faţa uşii apartamentului meu, ore întregi, antrenându-ne în discuţii interminabile despre “mersul lucrurilor”, al tuturor lucrurilor, căci omul cu care am inventat astfel de “episoade” a ales, şi el, să plece. S-a mutat, probabil, în faţa altei uşi, uitând că bomboanele expirate şi codrul de pâine nu vor exista niciodată în alte coordonate.
Sunt un om suficient de apăsat de frustrări încât să nu-mi mai pese că mi le mărturisesc cu nonşalanţa specifică celor ce nu mai au nimic de pierdut. Sunt un om căruia nu i s-a făcut rău, dar pe care despărţirile l-au durut… aşa cum doare numai un “rău”…

vendredi 7 mars 2008

Unora le place viaţa

Hey you, all of you... Mă numesc Maria, am 22 de ani şi, la vârsta asta, eu încă mai cred că sunt specială. Nu vă aud răspunzându-mi, dar ştiu că sunteţi acolo şi că beneficiez de o empatie gratuită şi nedisimulată, pe care, de altfel, nici nu mi-am propus să o capăt printr-o astfel de mărturisire. Dar e adevărat. Mă înverşunez să cred în unicitatea fiinţei mele, chiar dacă ea se rezumă doar la caracteristici genetice irepetabile. Aş îndrăzni să adaug, însă, şi deficienţele de exprimare pe care nu le depăşesc de ore bune şi pe care nu le-am putut masca în niciun fel. Între timp a crăpat de ziuă, dar asta nu înseamnă că sinapsele mele s-au refăcut, stimulând ultimele reminiscenţe ale unei inspiraţii cândva prolifice.
Îmi amintesc de o vreme, a copilăriei poate, la cât de îndepărtată îmi pare acum, când îmi plăceau cuvintele. Mai mult decât atât, proporţional cu interesul manifestat – singura condiţie, de altfel, sine qua non pentru experienţe de acest fel – le antrenam într-un joc incitant al dialogului mut între personaje imaginare, născute toate dintr-o aceeaşi fiinţă.
Tot pe atunci îmi plăceau basmele lui Petre Ispirescu, creioanele colorate, fisticul şi, fără a înţelege prea mult din muzica lui, Michael Jackson.
Era o vreme a preferinţelor timpuriu identificate şi intransigent exprimate, care aveau menirea de a mă contura ca om, dar mai ales de a mă diferenţia de restul muritorilor.
Întrebările mele aveau consistenţa „de ce”-ului primordial, elucidând mistere punctuale, fără de care nu mi-aş fi putut construi lumea de mai târziu.
Nu înţelegeam ce e aceea „viaţa”... eu o vedeam ca o mângâiere tremurândă pe creştet, ca o lacrimă în ochii bunicilor mei, ca o păpuşă rusească sau ca nişte marcasite atârnând leneş la gâtul meu... Viaţa se derula în timp ce goneam cu bicicleta în jurul blocului ori în orele petrecute învăţând poeziile în limba franceză pentru serbarea de iarnă.
Primisem viaţa în dar, de la entităţi ce au căpătat felurite chipuri în timp, dar nu aveam habar ce e, şi nici ce urma să fac cu ea: trebuia să o joc? să o mănânc? să o pictez sub forma unor copaci anemici? ori poate să o dansez aritmic? trebuia să o păstrez pentru mai târziu sau să o împart cu cei ce aveau mai puţină, sau chiar deloc?
Pe atunci aveam existenţă... lipsită de trăire şi sens... Astăzi, după ani de incertitudine şi căutare, descopăr ce se face cu viaţa... Se trăieşte în doi. Noi doi.