mardi 29 septembre 2009

Voiam să-ţi spun ceva frumos!

După un sfert de oră de aşteptare, sufocantă şi ritmată în acelaşi timp, zăresc un tramvai îndreptându-se morocănos spre staţie. Încerc să disting numărul, dar cum sunt mult prea îngâmfată pentru a purta ochelarii atunci când ies din casă, prefer să trăiesc într-o ceaţă permanentă, care deocamdată mă împiedică să văd doar detaliile nesemnificative. Este 19, slavă Domnului!

Urc cu paşi nerăbdători, având căştile talismanului în urechi. Este un prost obicei căpătat de aproape un an de care nu vreau să mă lepăd, în primul rând pentru că m-a ajutat să corectez un alt prost obicei, a cărui provenienţă tind să cred că ţine de natura mea interioară, caracterizată printr-un cuvânt: curiozitate. Carevasăzică, de când cu talismanul despre care vorbesc, cercetez în jur doar cu privirea. Urechile mi-au fost pedepsite. Nu ştiu de ce, dar îmi place să privesc oameni şi să ascult poveşti. Şi mă gândesc că uneori sunt inoportună, că deranjez, că sfiesc personajele din jurul meu, că le fac să roşească gratuit, însă nu mă pot abţine.

Mă aşez unde mi-e obiceiul, ascultând mai departe muzica din căşti, dar imaginându-mi ce îşi spun arătările mute din jur. Poate că vorbesc despre concediul petrecut în Maramureş, ori despre escapada de trei zile din Viena, ori despre cântecele învăţate la grădiniţă. Pierd atâtea amănunte pe care le-aş asculta cu mare drag, dar sunt într-o perioadă de abstinenţă şi trebuie să dovedesc voinţă.

Dar copila din faţa mea, ce nu pare să aibă mai mult de cinci-şase ani, roz din cap până-n picioare, începe să plângă. Nu o aud, dar îi văd lacrimile şiroind pe faţă, în timp ce mâinile trag cu putere de o femeie ce pare a fi inertă. Priveşte pe geam, fără să se întoarcă spre copilul plângând, iar când în sfârşit o face, îi cuprinde braţul şi o smuceşte nervoasă. Este vremea să-mi dau căştile jos.

Mă aştept să aud motive serioase pentru care femeia să se comporte astfel. Dar tot ce aud este o propoziţie repetată obsesiv printre suspine şi sughiţuri: „Maaaami, dar voiam să-ţi spun ceva frumos! Uită-te la mine!”. Femeia este iarăşi nemişcată, asemenea unei statui care, şi de-ar vrea, nu poate rosti vreun cuvânt. După câteva minute în care glasul neobosit al copilei se aude în tot tramvaiul spunând mereu aceleaşi cuvinte, femeia o ia în braţe, rugând-o să nu o mai facă de ruşine. Aruncând un ultim „...ceva frumos” către mama neînduplecată, copila se aruncă la gâtul ei, mângâindu-i obrazul drept.

Alături, o altă mamă, de data aceasta cu o fiică adolescentă, machiată nepotrivit pentru o după-amiază petrecută prin tramvaie şi uşor excentrică în vestimentaţie. Îi povesteşte mamei vrute şi nevrute, cu un debit verbal demn de invidiat. Îi spune bancuri, unele mai proaste decât celelalte, cel puţin pentru gustul meu, stârnind hohote de râs. Femeia îi soarbe cuvintele. Se lasă cu zâmbete şi râsete atât de sincere, încât nu pot să nu zâmbesc şi eu.

Poate, peste ani, în acelaşi tramvai, fetiţa ce astăzi plânge va face şi ea călătorii să zâmbească spunând nimic mai mult decât... „ceva frumos”.

jeudi 17 septembre 2009

A fi sau a nu fi femeie

Era una din zilele obişnuite pe care le petreceam în faţa blocului, jucându-mă fie „de-a aeroportul”, purtând pe umăr poşeta din piele albă, cu toartă maro, a mamei mele, de care aceasta s-a văzut nevoită să se despartă, pe nepusă masă, în ziua când eu am decis că îmi place prea mult ca să nu fie a mea, fie de-a sora mai mare, tirană din naştere, care îşi trimitea „sclavul” la munci repetate şi extenuante, toate în folosul ei şi numai al ei.

Nu ştiu în ce rol m-a surprins momentul despre care vreau să povestesc, dar oricare ar fi fost acela, este fără doar şi poate irelevant. În ciuda temperamentului exploziv ce mi-a devenit stigmat pe toată perioada anilor următori şi până în prezent – îmi simt eticheta din frunte şi-i al naibii de incomodă, mai ales atunci când încerc să ma justific pentru reacţii şi cuvinte înţelese greşit – copilul ce am fost cândva s-a învârtit mereu în jurul blocului, în aria delimitată de nişte părinţi moderat grijulii, fapt pentru care m-am simţit datoare să le dau ascultare, pentru că oricum am avut parte de mult mai multă libertate decât ceilalţi copii. Interesantă strategie, trebuie să recunosc, căci surplusul de libertate acordat unui puşti, cu care acesta nu are ce face, căci el le lipseşte prietenilor de joacă, este exact ceea ce el are nevoie pentru a simţi că este liber, departe de „jugul” pe care cu toţii l-am urât mai mult decât orice.

Ca atare, am fost pe fază când, din strada ce delimita spre sud spaţiul nostru de joacă, s-a auzit zgomotul cu care toţi cei din cartier erau obişnuiţi peste măsură. Era zgomotul care anunţa un accident. Cum de obicei cei implicaţi în astfel de evenimente ne erau complet străini, nu am trăit niciodată intensitatea durerii, ci doar puterea curiozităţii, ori poate fascinaţia răului care te face să priveşti neîncetat, invadând intimitatea victimei şi urmărindu-i îndeaproape spaima şi tremurul. Deşi scenariul era de fiecare dată acelaşi, cu mici diferenţe, entuziasmul nostru părea să crească de la zi la zi.

De data asta, însă, ceva a făcut diferenţa. Întins la pământ era unul dintre ai noştri, era unul dintre cei cu care împărtăşeam astfel de evenimente, nelăsându-ne atinşi în niciun fel de ele. Şoferul disperat alerga de colo, colo, şi părea să nu priceapă că ceea ce se întâmplă e real. Noi ştiam că acesta este cursul firesc al lucrurilor, ştiam panica celui lovit, după cum cunoşteam foarte bine şi stupoarea celui ce avea să îmbrace hainele vinovatului. Zeci de copii apar din toate colţurile, alergând cu sufletul la gură până în dreptul gardului viu dincolo de care nu aveam voie să păşim şi arătând cu degetul spre cel ce avea să fie pe loc condamnat de o hoardă de barbari ce nu l-ar fi lăsat să scape în caz că ar fi încercat.

Aplecându-se cu ochii în lacrimi asupra copilului ce încerca, totuşi, să râdă, de dincolo de sperietura momentului, omul, un puşti şi el, până la urmă, îl întreabă obsesiv ce îl doare. Îi atinge corpul tremurând, în mişcări haotice, trădând o frică umană ce ar fi trezit compasiunea oricărui privitor. Palmele îi ajung la pieptul copilului, care se opune cu o rezistenţă inexplicabilă cercetării atât de amănunţite. Totuşi, omul descoperă o primă consecinţă a faptei sale: o umflătură. Devine şi mai agitat, iar gândurile par să-i năvălească toate în obraji şi în ochi. Copilul, cu o voce uşor amuzată, îi şopteşte ca unui preot, la spovedanie: „Sunt fată! Sunt fată!”.

Nu şi-ar fi putut da seama. Selvidan a părut întotdeauna oricărui necunoscut cel mai bărbat dintre bărbaţi. De la atitudine, la vocea groasă, la mersul apăsat şi legănat, lipsit de delicateţea specifică fetelor de vârsta ei, la discursul colorat, la îndrăzneala dusă la extrem, Selvidan a fost, ani de-a rândul, un bărbat în toată puterea cuvântului. Mi-am amintit de ea cu câteva zile în urmă, atunci când, din site în site, am ajuns la un articol ce dezbătea aprins problema numită Caster Semenya, o atletă despre care cunoscătorii într-ale sportului spun că ar fi un fenomen. La propriu şi la figurat. Căci un test de „gender verification” chiar pare desprins dintr-o poveste de prost gust.

Selvidan nu a fost supusă unor astfel de teste şi nici nu a fost vreodată bănuită de a fi hermafrodită, poate şi pentru că eram mult prea mici pentru a avea un astfel de cuvânt în vocabularul nostru, spre a i-l putea şi adresa, singurul motiv de frustrare constând din glumele proaste ale unora şi altora. Nu ştiu decât că prezentul o găseşte ceva mai feminină. Căci l-a găsit pe EL.

lundi 14 septembre 2009

Despre străini

Se spune despre mine că mă plictisesc uşor şi că probabilitatea ca eu să-mi fac jucăriile şi să plec – dintr-un apartament, dintr-un oraş, dintr-o relaţie, dintr-o conversaţie, dintr-o joacă – este mai mare decât capacitatea celor de lângă mine de a-mi accepta instabilitatea şi, până la urmă, toanele. De fapt, n-o spun alţii, ci o spun eu, în momentele acelea pe care ajung să le regret şi când mă resemnez, punând pe seama zodiei aplecarea de neînţeles spre a-mi pune viaţa pe tapet în faţa oricui.

Sunt atâţia oameni în jurul meu pentru care sunt o carte deschisă şi care au la îndemână amănunte de la cele mai nesemnificative până la cele ce devin savuroase la o cafea şi o ţigară, dezbătute aprins în bucătării de doi pe doi, cu voci şoptite ce amplifică vinovăţia interlocutorilor. Sunt acei oameni care te pot „îngropa” la un semn şi câteva cuvinte, dar despre care ştii sigur că n-o vor face, pentru că tu, la rândul tău, le ştii secretele cele mai de preţ. Este un cerc vicios, al „prieteniei”, din care nu vei ieşi niciodată, căci vă leagă secretele mult prea uşor împărtăşite.

Unora le-ai spus despre bolile ce te-au tot răpus de-a lungul timpului, iar aceştia cu siguranţă îţi pot stârpi şansele la un alt EL, un el căruia îi este frică de oamenii „pedepsiţi” să zboare dintr-un pat de spital în altul. Unora le-ai povestit cum te-ai îndrăgostit de un necunoscut şi ţi-ai petrecut doi ani din viaţă în faţa unui monitor, transformându-te în sclava biţilor, a unei „ferestre” şi a lui, cel care te alunga şi te chema înapoi cu plăcerea omului sigur pe sine, dar mai ales pe tine. Altora le-ai descris în termeni plastici, dar foarte sugestivi, atmosfera depresivă din ceea ce a fost cândva căminul tău, justificându-ţi cumva, ieşirile din decor din ultima perioadă, consecinţe nefaste ale neputinţei tale în faţa unei stări generale care nici măcar nu are legătură cu tine.

Vreau să întâlnesc un străin pe care să nu ajung să îl cunosc vreodată. Vreau să întâlnesc un străin care să nu cadă în patima descoperirii mele, fapt pentru care s-ar vedea obligat să scormonească adânc într-o viaţă pe care mi-aş dori să o păstrez doar pentru mine. Vreau să întâlnesc un străin de care să mă lege doar hohotele neastâmpărate de râs şi nimic mai mult.

Vreau să pot ţine fruntea sus în faţa cuiva, fără a-mi fi teamă că mi se vor reproşa fapte reprobabile pentru care privirea ar trebui să fie îndreptată mai degrabă spre pământ. Vreau să pot privi spre doamne-doamne, luând aerul deloc sofisticat al oamenilor înţelepţi care îşi ştiu ei înşişi păcatele, dar care nu simt nevoia de a face un spectacol din însuşirea acestora. Vreau să fiu eu, dar fără a purta pe umeri greşelile unui trecut de care şi eu, dar şi cel din faţa mea, suntem conştienţi.

Vreau să întâlnesc un om care să nu afle niciodată nimic despre mine. Acel om nu va şti că sunt condamnată să beau seară de seară o pastilă care, ironic, se cheamă Singulair, şi care îmi ajută căile respiratorii. Nu va şti nici că urăsc să gătesc, dar că, dacă îmi descoperă punctele sensibile, poate face oricând din mine cel mai pătimaş bucătar din câţi există, şi că sunt în stare să arunc în aer munţi de clătite pentru un zâmbet şi nu mai mult. Nu-i voi spune nici că orice trecere a mea prin spaţiul numit bucătărie, oricât de fulgerătoare ar fi ea, se sfârşeşte cu imaginea unui om mirosindu-şi obsesiv corpul, de teamă că acesta s-ar fi impregnat cu mirosul amestecat al legumelor ce au să devină o supă nevinovată. Nu-i voi spune că am avut prostul obicei să părăsesc regulat un om ce m-a iubit necondiţionat, că îl voi părăsi şi pe el, şi că de data asta îmi voi duce la capăt decizia, spre a mă simţi răzbunată. Nu-i voi spune că am să plec de îndată ce am să simt că îl am pe de-a-ntregul, luând cu mine doar un rucsac, în care am să-ndes dezordonat pijamaua roz cu ursuleţi şi deodorantul, pe care toţi cei dinaintea lui le-au cunoscut, laolaltă cu vise, speranţe, aşteptări, sentimente. Pe acestea din urmă, la prima răscruce, le voi călca în picioare şi le voi spune cuvinte pe care să nu le uite niciodată, pentru ca mai apoi să le întorc spatele pentru totdeauna.

Vreau să întâlnesc un străin cu care să dansez desculţă, în ploaie. Sub un cer furios şi negru. Care să accepte să-mi fie străin o viaţă. Un secol. Poate fi şi un necuvântător, atâta timp cât nu va întreba nimic.

samedi 12 septembre 2009

231 de secunde

Ai melodia asta pe repeat de mai bine de un sfert de oră şi eşti inertă, chiar dacă piciorul bate ritmul pe covor, neobosit, însoţind parcă o invitaţie la dans venită din propriul tău trup. Dar tu nu îţi asculţi trupul, căci ţi-ai repetat o viaţă întreagă, dovedindu-te nu doar tacticoasă, dar mai ales strictă, că nu ai ce căuta pe ringul de dans. Însă piciorul ţi-o cere şi nu pare să accepte un refuz în seara asta.

Ştii bine că nu ai de ales, aşa că ai face bine să îl urmezi. Te ridici zâmbind, deşi e clar că ai pierdut şi ultima luptă cu tine. Din clipa asta, eşti cu totul alt om. Nu ai ajuns încă în faţa oglinzii şi deja fredonezi versurile pierzaniei, versurile care te-au făcut să te trădezi. Poate că e timpul să te reinventezi.

Ajungi în faţa ta şi nu mai eşti timidă. Pantalonii de catifea neagră cad lipsiţi de griji pe trupul deja vibrând, păstrând din bronzul căpătat în cele mai neobişnuite locuri, de la cei mai neobişnuiţi sori ce au existat vreodată pe cerul tău, în timp ce tricoul roz te îmbrăţişează cu mult mai multă dragoste decât ţi-a fost dat să primeşti în ultimele săptămâni. Primeşti dovezile de afecţiune sufocantă cu o mult mai mare lejeritate acum şi parcă nici nu-i mai simţi greutatea.

Îţi zâmbeşti de dincolo de oglindă, ca o ultimă chemare. Acceptul a fost consfinţit şi, vrei, nu vrei, nu mai există cale de întoarcere. Te laşi pradă unor mişcări intuitive despre a căror existenţă, în conştiinţa motrică a fiinţei tale, nici nu ştiai. Sari, te roteşti, îţi arunci mâinile în aer, de ca şi cum ai mulţumi cuiva pentru momentele astea, te balansezi, fără a uita „să dai ascultare” ritmului impus, inviţi personaje de pe margine să te însoţească în ceea ce devine un dans sălbatic, asemănător unui ritual lugubru de eliberare, de descătuşare.

Sângele pare să se reverse şi-l simţi şiroind cu putere. Pieptul îţi zvâcneşte, cerându-ţi însă să nu te opreşti. Ochii îţi strălucesc, în timp ce obrajii sunt roşii ca înaintea primului sărut. Ori, deşi poate nu-ţi mai aminteşti, precum păpuşa rusească pe care tata ţi-a adus-o din călătoria ascunsă cu religiozitate până în momentul plecării, căci tu erai singura ce l-ar fi înduplecat să rămână. Ai obrajii ei, cu două pete roşii despre care ai crezut mereu că au fost puse acolo intenţionat, pentru a o face caraghioasă.

Simţi că nu mai ai aer, dar nu te poţi opri. Pneumologul ţi-a recomandat mişcare, iar momentul ăsta poate fi remediul pe care l-ai aşteptat. Nu te poţi face de râs încă o dată, nereuşind să depăşeşti copilul de zece ani. Plămânii tăi pot mai mult de atât. Sub pielea înroşită, de efort şi de emoţie, ţi se arată forma coastelor ce cântă, odată cu tine, deşi nu au habar ce se sărbătoreşte între aceşti patru pereţi.

Ai fereastra larg deschisă, dar trecătorii sunt ultima ta preocupare. Posibil să te audă, posibil să te vadă, dar dansul desfrânat, al libertăţii lipsite de pudoare, este al tuturor celor ce vor să privească. Îţi doreşti ca umbra care ţi se vede prin perdeaua semi-transparentă să-l urmărească în vise pe cel ce va trece, întâmplător, pe bulevard prin chiar astă clipă. Vrei să te vadă şi el, aşa cum nu ai fost niciodată, jumătate copil, jumătate femeie frivolă... şi să-şi roadă unghiile pentru ultima dată, căci nu vei mai fi decât o umbră. O umbră cu o vânătaie pe mâna dreaptă, căpătată probabil în frenezia ultimelor 231 de secunde.

mardi 8 septembre 2009

Plan de viitor

Sunt legată ombilical de orice conexiune de internet pe care simţurile mele reuşesc să o depisteze în imediata lor vecinătate cu aceeaşi precizie de invidiat cu care degetele mele explorează tastaturi familiare, străine, prietenoase, gălăgioase, recalcitrante sau oricum le-ar trece prin minte să fie. Atunci când mesaje de genul „Connection timed out” îmi apar pe ecran, simt că sângele îmi tâşneşte cu viteză spre inimă, urcând şi coborând învolburat, iar tâmplele îmi zvâcnesc a neputinţă şi nerăbdare. Adulmec aerul, căutând cea mai de nesesizat urmă a unor biţi rătăciţi şi sperând că cineva, mai milostiv ca toţi sfinţii, va binevoi să-mi ofere doza zilnică, dar insuficientă, de lume virtuală.

Dacă aş putea renunţa, pentru o zi, şi nu mai mult, doar pentru o zi, la nevoia care mă ţintuieşte într-un scaun de lemn de pe vremea bunicilor, scaun ce nu are altă treabă decât să-mi remodeleze coloana vertebrală, oricum năpăstuită de ani de zile, mi-ar plăcea să traversez Atlanticul. Dacă râzi, ei bine află că am auzit de dorinţe cu mult mai ciudate decât asta. Unii îşi doresc să se plimbe cu bicicleta în Japonia. Alţii vor să-şi facă de cap cu marocani în Maroc. Ba chiar ştiu pe cineva care se zbate pentru o incursiune de cel puţin două săptămâni în Venezuela, după ce a visat că a străbătut ţara în lung şi-n lat, imaginând peisaje incredibile ce au fascinat-o suficient cât să îşi facă un scop din a ajunge întocmai în locurile din expediţia nocturnă.

Mai mult, nici nu ai auzit cum mi-ar plăcea să-l traversez. S-ar putea să-ţi pară rău că nu ai aşteptat câteva clipe, pentru o porţie de râs cu mult mai savuroasă. Mijloacele de transport comune tuturor muritorilor nu îmi sunt pe plac. Avionul îmi provoacă senzaţii pe care nu le doresc nimănui şi îmi stârnesc imaginaţia mai mult decât Venezuela, căci o cădere în gol de la 10.000 de metri necesită treceri bruşte şi extrem de solicitante de la starea euforică pe care o provoacă libertatea şi „gustul” ei încărcat de adrenalină la groaza pe care o resimţi atunci când vezi pământul sub tine, apropiindu-se cu o viteză supersonică, şi când conştientizezi cam cât de dureros va fi impactul. Cât despre varianta de apă, din cauza antipatiei mele exersate constant faţă de diverşi Popeye, e lesne de înţeles că iese rapid din discuţie.

Aş traversa Atlanticul înotând. Şi nu pentru că eu pot, pentru că eu sunt magician. Ci tocmai pentru că nu pot, nu sunt magician. Sunt acel Cupitor Impossibilum care ar face orice pentru ca o mostră de imposibil să se transforme, prin propriile-i puteri, în realitate.

L-aş traversa cot la cot cu delfini ce-au să mă însoţească râzând frenetic şi fredonând neîncetat melodiile Patriciei Kaas. I-aş învăţa limba română, explicându-le că tot ce am visat vreodată este ca un cor de delfini să-mi cânte, din toţi rărunchii, de se vor cutremura apele oceanului, „delfini în furtună ne vor cânta”. Şi dacă sunt pe atât de inteligenţi pe cât se spune, atunci vor înţelege şi vor zâmbi în semn de recunoştinţă. Iar alaiuri de peştişori multicolori îmi vor destăinui din tainele de nepătruns ale unui univers din care îmi vor „împrumuta” şi mie o mică parte. Mă vor feri, acoperindu-mă din cap până-n picioare, de corăbiile de piraţi moderni ce nu aduc deloc cu cei pe care eu mi-i amintesc din poveştile copilăriei, aşa cum imaginaţia de atunci mi-i descria. Şi-mi vor permite un popas într-un recif de corali, ca un ultim şi imposibil de refuzat moft.

Şi nu visez acum. Chiar nu visez. Aş traversa Atlanticul înotând. Doar că, spre marele meu nenoroc, connection never times out. Astfel că îmi voi lăsa planul de viitor în seama viitorului. Pentru moment, eu sunt „online”.

Strada cu nume de erou

Am ieşit pe uşă cu gândul să-mi aerisesc mai degrabă sufletul decât mintea. Am nevoie de aerul de afară şi de chipuri de oameni necunoscuţi. Străinii mă fascinează dintotdeauna şi nu cred că voi rezista vreodată tentaţiei de a le studia expresiile, gesturile, oricât de nepoliticos ar părea un astfel de gest, ori poate chiar de abuziv. Construiesc rapid în jurul oricărui trecător un univers ce-mi pare mie că i se potriveşte, ca „răspuns” la ceea ce îmi transmite în acele câteva secunde cât ochii mei au timp să-l analizeze. De unde vin, încotro se duc, cine îi aşteaptă acasă, dacă iubesc, dacă suferă, dacă ar da orice pentru o sută de grame de fistic sau pentru o gură de cafea, dacă se dau în vânt după călătorii... Dacă m-ar însoţi vreunul într-o aventură în Japonia sau cel puţin în Vama Veche...

În lipsa unui itinerar prestabilit, ştiam totuşi ce stradă mă aşteaptă. Este o stradă a începuturilor în doi, pe care eu astăzi o voi străbate de la un capăt la altul singură şi cu sufletul încărcat de amintiri şi-atât. Ochii îmi sunt ageri, sperând totuşi să zărească, din întâmplare, un chip pe care îl regretă. Aşteptările se dovedesc a fi prea mari pentru ceea ce strada are de oferit în clipa asta. Este pustie şi nedefinită... nu-mi dau seama dacă vara s-a sfârşit deja sau dacă trage, cu ultimele puteri, de supremaţia asupra unui tărâm ce s-a născut să fie de poveste.

Mie mi-ar plăcea să fie toamnă... şi frunze... frunzele din visul de demult, când eu aveam să devin proprietarul unui teatru. Dar nu e toamnă. Paradoxal, sunt doar maidanezi, de o parte şi de alta a străzii, pe ambele trotuare, veghind parcă la liniştea ce nu are voie să fie perturbată în niciun fel. Mă împrietenesc rapid cu ei, păcălindu-i cu o armă ce se dovedeşte a fi imbatabilă, în ciuda neîndemânării şi ruşinii mele de a o folosi. Pare-se că şi lumea celor necuvântătoare este guvernată de aceleaşi reguli care ne ghidează şi nouă existenţa. Carevasăzică, aparatul de fotografiat nu dă greş niciodată. Îndreptat cu siguranţă, dar fără a depăşi pragul care o transformă în lipsă de decenţă, şi cu entuziasm, dar fără a trăda interese ascunse, el poate fi aliatul perfect atunci când îţi doreşti să invadezi intimitatea subiectului tău, în scopuri deloc murdare.

În capătul străzii, m-am resemnat. Sunt străzi pe care, fie că vrem, fie că nu, nu le vom mai străbate niciodată cu cei ce ni le-au dezvăluit. Sunt străzi care vor trezi mereu ceva înăuntru, dar care îşi vor pierde din semnificaţie, odată cu trecerea timpului. Sunt acele „empty streets” de odinioară care vor rămâne empty pentru totdeauna, căci aşa le-a fost dat.

Şi pentru că eu nu am avut niciodată o stradă preferată, nici în oraşul în care m-am născut, nici în cel care m-a adoptat acum ceva vreme, nici în vreun alt oraş în care mi-a fost dat să poposesc, mă gândesc că ar fi potrivit să caut una şi să o ridic la rangul de „cea mai cea” într-un clasament personal care, cel puţin pentru moment, nu ar cuprinde-o decât pe ea. Sau, şi mai inspirat, o voi adăuga unei liste destul de haotice, alături de „Only for the weak”, „Hable con ella”, „Procesul de la Nurnberg”, Budapesta, Lake of Tears, Nokia, Nike, acoperişul hotelului Intercontinental, gara din Feteşti, Vama Veche...

Maior Gheorghe Şonţu. Ar fi fost de prost gust să aleg o stradă cu un nume mai puţin impunător, şi mai ales o dovadă de lipsă a inspiraţiei, ceea ce, fie vorba între noi, ar fi fost o mare nedreptate şi un şi mai mare neadevăr. Carevasăzică, aşa o cheamă. Pe ea, pe strada „cea mai cea”. De teamă că până acasă am să-i uit numele, chiar de-am să-l repet în gând până în clipa când niciunul dintre cuvinte nu va mai avea înţeles pentru mine, scot telefonul şi încep să tastez abrevieri pe care sper să le pot completa mai târziu.

Lumina cade într-un fel anume, un fel inexplicabil, pe casele ce mi se înfăţişează de câteva minute deja, ca nişte arătări ce par să fie conştiente de măreţia trupului şi de sentimentul pe care îl trezesc în trecători. Nu e prima oară când mă aflu în locul ăsta, căci nimic nu îmi pare complet necunoscut. E ca şi cum trăiesc o revedere pe care mi-e foarte greu să o accept. Păşesc stingher. Zăbovesc intenţionat, gândindu-mă că poate, răscolind printre amintiri, şi tot răscolind, voi trăi revelaţia pe care o aştept.

O bătrână deloc grăbită mă prinde din urmă. Poartă ciorapi lungi, foarte groşi, ce nu lasă pielea să respire, pe o vreme ca asta, şi papuci de casă din piele. Un trenci perfect asortat ascunde cum nu se poate mai bine trupul lipsit de vlagă al femeii şi mişcările atât de stinse, ce par să fie cu atât mai dificile sub greutatea hainei. Spune ceva, ceva doar de ea ştiut, dar care cu siguranţă merită şi trebuie ascultat. O privesc cu o compasiune pe care mi-o înăbuş, căci sunt convinsă că ea s-ar putea transforma cu uşurinţă în lacrimi pe care mi le-am interzis. O privesc cu o compasiune care, de nu mi-aş stăvili-o întorcând spatele, m-ar face să o iau acasă. Să o transform în bunica pe care nu o mai am. Cu siguranţă însă, femeia este bunica cuiva. Cu siguranţă cineva ar dori-o înapoi.

Aşa că întorc spatele, privind mereu înapoi. În stânga mea, se înalţă, trufaşă, biserica în care mi-am petrecut duminicile a patru ani din copilăria mea. Duminici petrecute în miros de tămâie şi lumânări, în rumoarea bătrânilor făţarnic pioşi, în aşteptarea permanentă a paharului de plastic umplut până la refuz cu mult râvnita colivă. Duminici pe care alţii asemenea mie le petreceau într-un mod mai puţin cuminte ori, dacă vreţi, mai puţin evlavios. În dreapta, copii alergând. Copii întrebându-şi mamele de ce femeia în trenci vorbeşte singură. De singurătate, copii. Probabil de singurătate.