lundi 23 mars 2009

Dialog mut

Corpul moleşit i se cufundă puţin câte puţin în iarba proaspătă, de un verde crud cum nu-i mai fusese dat să vadă de ani de zile. Picăturile de rouă o fac cu atât mai captivantă cu cât dimineaţa se anunţă a fi una la fel de călduroasă ca cele trecute. Soarele dogoreşte deja, şi nu cred să fi trecut mai mult de o oră din clipa în care s-a trezit somnoros dintr-un vis pe care nu şi-l aminteşte, dar pe care speră să-l continue în noaptea ce va urma. Ba chiar se gândeşte serios să apună mai devreme, şi-aşa oamenii nu-i mai zâmbesc precum odinioară. Sunt nerecunoscători şi, de aceea, se va retrage de acum încolo cu un sfert de oră înainte de ora stabilită, într-o ultimă încercare de a le atrage atenţia. Iar dacă nici aşa nu-i va determina să reacţioneze, atunci poate ar fi mai bine să dispară pentru totdeauna.

Darius nu bănuieşte gândurile ascunse ale prietenului său. De când a descoperit pajiştea asta, neatinsă de picior de om, cum îi place imaginaţiei sale să creadă, a devenit neglijent cu cei din jur. Pare să realizeze că ceva se întâmplă cu el, că parcă, dintr-odată, interesul pentru nefericirile altora e pe cale să se facă nevăzut, dar nu-i pasă. A găsit locul în care se poate holba în fel şi chip către cer, fără a fi nevoit să dea explicaţii cuiva. Aici poate să se strâmbe la trecătorii imaginari, aceştia răsplătindu-l cu zâmbete largi în a căror seninătate se lasă învăluit fără teamă. Aici aleargă desculţ simţind pământul sfărâmându-se sub tălpile ce-i ard a nerăbdare. Aici şi numai aici, vede dincolo de albastrul unui cer ce ascunde toţi oamenii dragi din viaţa lui, putându-se astfel vindeca de povara ce o poartă din naştere cu el, oriunde s-ar duce.

Doar aici îşi mai aude inima bătând. Departe de vacarmul lumii zbuciumate, cu pălăria trasă pe ochi, fluierând cântece inventate pe loc într-o afonie aproape amuzantă, Darius se răsfaţă. Se răsfaţă cu linişte.

samedi 14 mars 2009

Do. Re. Mi.

M-am oprit în mijlocul drumului de aproape un sfert de oră şi îmi simt încă picioarele ţintuite într-un asfalt ce parcă nu vrea să-mi dea drumul. Privind în jos, zăresc mii de chipuri, rotindu-se cu o viteză uimitoare, unele râzând în hohote, altele zâmbind a părere de rău, altele suspinând în tăcere, altele plângând cu lacrimi de crocodil, de ca şi cum o catastrofă doar ce s-a întâmplat. Un ochi îmi râde, celălalt îmi plânge, dar eu nu ştiu încotro să mă îndrept. De-ar fi să o iau pe calea zâmbetului, ar însemna să iau în derâdere visele cu care am copilărit. De-ar fi, dimpotrivă, să o iau pe calea lacrimilor, aş recunoaşte înfrângerea.

Închid ochii. Mă gândesc că asta ar fi singura soluţie pentru a face chipurile să dispară. Îmi pare că râd toate de mine, chiar şi cele ce au ochii plânşi. Incredibil, mă urmăresc şi în spatele pleoapelor închise, amorţindu-mi întreg corpul şi acaparându-mi gândurile.

Trecătorii sunt indiferenţi. Sunt obişnuită cu atitudinea nepăsătoare a oamenilor, cu tendinţe clar sociopate, dar în momentul ăsta mi-aş dori să-mi pot exprima frustrarea. Vreau să strig în gura mare că îi condamn şi că nu-i voi ierta niciodată pentru a mă fi lăsat acolo, în faţa unei vitrine ce mă face să sufăr. Poate nu au de unde şti, iar eu nu-i ajut cu nimic, e adevărat. Dar asta nu înseamnă că trebuie să mă ocoloească cu grijă, de parcă le-ar fi teamă să nu mă dărâme. Nu mă mai pot mişca de jumătate de oră, şi nimeni nu mă observă. Doar irisul ochiului stâng, mereu mult mai energic decât amicul lui geamăn, perfect simetric, se zbate. Ai spune că doar el mai trăieşte în toată fiinţa mea. Cel drept, leneş şi neinteresat de soarta gazdei sale, a rămas înţepenit în colţul exterior, contemplând trecătorii. Ba chiar, din când în când, îmi pare că-l aud strigând după copiii neînsoţiţi de bunici, îndemnându-i la cele mai mari năzdrăvănii cu putinţă.

Chipurile din asfalt se liniştesc brusc. Şi-au dat probabil seama că mi-este imposibil să mă mai concentrez la evadarea mea, în condiţiile în care ele îmi distrug, puţin câte puţin, liniştea interioară.

Este târziu. Nu ştiu de când mă aflu aici. Bulevardul a adormit şi el. Întunericul s-a lăsat peste formele unduioase ale pianului buclucaş. Mă dor picioarele şi simt că, de aş putea, în orice clipă m-aş putea prăbuşi pe trotuar. Doar sufletul mă doare mai tare. Căci el s-a convins. Niciodată nu se va împlini.

Do e-o doamnă cam voinică... Re, un rege mustăcios...

mercredi 11 mars 2009

Prima amintire

Nu este vina nimănui că prima amintire pe care o pot aduce oricând în prezent, cu rigurozitatea regizorală a individului perfecţionist, este a unei femei septuagenare, purtându-şi trupul zvelt într-o curte însorită, pe un asfalt topindu-se sub razele unui soare timid ce părea să nu-şi aibă locul într-un acelaşi decor cu femeia ce pare desprinsă din poveştile cu Baba Cloanţa. Îmi amintesc prea bine chipul zbârcit, tocit pe alocuri, asumându-şi cu mândrie afectată grija destinului unei întregi familii, deşi nimeni nu i-a atribuit vreodată o astfel de povară. Mi-l amintesc mai bine decât îmi amintesc micul dejun al acestei dimineţi, şi sunt momente în care a fi preferat ca imaginea aceasta să nu mă fi urmărit atâta vreme. Sau cel puţin să nu fi fost prima mea amintire.

Privind retrospectiv, îmi dau seama că femeia îmbrăcată în negru s-a transformat într-un laitmotiv nefericit al unei copilării ce s-a vrut a fi una fericită, ce mi-a bântuit gândurile şi visele nocturne, în ciuda eforturilor disperate de a o îndepărta din locuri în care nu mai avea de mult prea multă vreme ce căuta.

Aveam mai puţin de doi ani, şi nimănui nu-i vine să creadă în veridicitatea cuvintelor mele, trăind cu impresia că imaginaţia mea merge atât de departe până la a inventa un personaj care, culmea, seamănă cu unul real, fiind completată de o intuiţie nu numai norocoasă, dar mai ales supranaturală.

Cei ce nu au nimic, încep să inventeze. Iar eu nu am amintirea primilor doi ani de viaţă. Cu toate astea, mi-aş dori să nu recurg la trucuri ieftine care să mă ajute să scap de figura unui personaj pe care multă vreme l-am perceput ca fiind malefic. Ar trebui să-mi fie cel puţin ruşine de curajul de a face asemenea afirmaţii, dar bătăile accelerate ale inimii la apariţia ridurilor printre gândurile ce obişnuiesc să-mi umple dimineţile însorite şi teama de a mai păşi pe o alee pe care, copil fiind, o străbăteam de zeci de ori pe zi, mă îndreptăţesc.

Vreau amintirea primilor doi ani de viaţă. Vreau o amintire de dinaintea celei ce a fost până în această clipă, inclusiv, prima.

jeudi 5 mars 2009

Un alt fel de dincolo

Sunt îngrijorată când îmi spune în dimineţile târzii şi leneşe că a visat urât. Eu ştiu deja, dinainte ca el să-mi împărtăşească secretul interior şi nocturn, petrecut undeva, într-o lume pe care singur o controlează şi unde nu am acces decât atunci când mă invită. Ştiu, pentru că se zvârcoleşte, tresare şi, uneori, mă caută în somn. Ori cel puţin aşa îmi place mie să cred. Pentru că de îndată ce-şi loveşte corpul de al meu, pare să uite că acolo, în acea lume, el este personajul unui film de acţiune cu eroi şi prinţese, trăind poveşti ce îl atrag iremediabil.

Nu i-am înţeles fascinaţia până astăzi. Dar îmi dau seama că toate lucrurile de care îmi este teamă mi se întâmplă în vis, fără excepţie. Se petrec cu intensitatea cu care s-ar petrece şi în realitate, pentru că, oricât de mare mi-ar fi puterea regizorală, nu am puterea să mă detaşez şi să particip liniştită, cu gândul că în scurt timp totul va deveni o amintire. Şi poate nici măcar atât, pentru că lumina dimineţilor nu a fost niciodată terenul propice al viselor nocturne, care se „trezesc” spulberate înainte de a se fi încheiat. Iar toate aceste lucruri rămân acolo, suspendate într-un timp necunoscut, se consumă într-o lume în care reuşesc să le păcălesc cu o identitate care îmi aparţine, dar care este volatilă, depinzând de capacitatea mea de a câştiga luptele permanente cu omul insomniac ce sălăşluieşte în mine.

Îmi place gândul că răul din viaţa mea se petrece „dincolo”, acolo unde doar eu îl percep, acolo unde sufăr şi îl prigonesc, aşa cum s-ar întâmpla şi dacă – dându-şi seama că a greşit decorul – m-ar cotropi cu adevărat.

Îmi place gândul că răul din viaţa mea este, până la urmă, o utopie. Îmi place gândul că îl pot controla.
Pentru că aici, în lumea aceasta, în care ochii larg deschişi nu mă feresc de impertinenţa întâmplărilor inoportune, nu i-aş face faţă. Dincolo, sunt şi eu, asemenea lui, o eroină. Sunt un personaj de poveste care supravieţuieşte indiferent de context. Sunt omul care nu se lasă atins de bătrânii zâmbind ştirb la metrou, strângând în palmele bătătorite buchete de ghiocei năpăstuiţi de soartă, de copiii care îşi lasă palmele curate să alunece pe geamul de sticlă al unor vitrine care reprezintă suma tuturor dorinţelor umane, pe care le exploatează conştient şi maliţios, de crizele de orice fel ale celor din jur.

Îmi place viaţa mea de noapte, pentru că doar atunci pot recrea, fără să dau socoteală nimănui, acoperişul unde m-am îndrăgostit pentru prima dată. Şi pentru că, de-ar apărea acel element nefast, care să-mi zdruncine echilibrul, cu siguranţă aş fi în stare să fac mai mult decât să iau perna în braţe, să o strând cu putere, imaginându-mi că e el.

Pentru că aici, în definitiv... sunt doar un om...