Doar lumina îmi mai inundă camera ori de câte ori deschid larg fereastra, căutându-i urma dincolo de ea... Lumina şi milioane de gâze, generaţii de ieri şi de azi, care l-au cunoscut sau care doar au auzit vorbindu-se despre el. Astăzi nimeni nu o mai necăjeşte în drumul ei cotidian spre aşternuturile în care un trup tremurând tresaltă la atingeri neaşteptate. De fiecare dată trăieşte aceeaşi surpriză, a dispariţiei subite, cu care nu se va obişnui nicicând. Îi plăcea să-l alinte în dimineţile târzii şi să-i adulmece, în mişcări ameţitoare, crengile somnoroase, luând câte puţin din parfumul discret, dar familiar, al fiecărei frunze în parte.
Nu îmi mai bate în geam ca altădată, chicotind ştrengăreşte de nerăbdarea reîntâlnirii şi a cuvintelor ce nu mai pot fi tăcute. Nici crengile nu-mi mai intră neinvitate în casă, cucerind spaţii cunoscute şi neexplorate, deopotrivă, pe care le stăpânesc firesc şi ocrotitor.
Nu l-am văzut îngenunchind neajutorat în faţa celor ce, considerându-i existenţa inutilă, l-au condamnat la o pedeapsă în mod cert nemeritată. Iar asta mă ajută să mi-l imaginez tolănindu-se şi astăzi confortabil în locuri străine de el, îndemnând la conversaţie pe oricine ar fi dispus să asculte.
Îmi este dor de el, iar golul rămas în urmă mai poartă încă durerea despărţirii. De curând, am zărit un altul, dar simţurile mele sunt străine de el. Nu ne cunoaştem... şi cum este ceva mai departe... nici nu avem cum să socializăm... Şi-apoi, n-or fi destui aceia care îl ademenesc, aşa cum o făceam odinioară şi eu, pentru a mai răspunde încă unui glas ce se vrea a fi vindecat? À dieu, mon ami, à dieu!
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire